Kung Fu - Calea mea (My Story)

"Nu există cărare către fericire. Fericirea este cărarea." - Buddha

Era o vreme când eram un copil slab, cu mâinile ca și coada de mătură, fricos și speriat la maxim de tot ce era necunoscut. Eram destul de rapid, vorbind despre viteză și agilitate, dar în același timp eram și rigid, căci nu eram suficient de flexibil. După cum spuneam, eram genul de copil care se speria de multe ori și de propria sa umbră. Și cu toate aceste calități și defecte, nu pot să spun că nu am avut o copilărie frumoasă. Toate bune și frumoase până într-un anumit punct. Pe la vârsta de 13-14 ani viața mea a luat o întorsătură ciudată și cumplită, pe toate planurile, din toate punctele de vedere. Singura modalitate ca să pot face față și să supraviețuiesc cu mintea întreagă era să mă refugiez în ceva. Acel ceva nu era altceva decât vechea mea pasiune pentru arte marțiale. De mic copil eram fascinat de filmele cu Van Damme, Bruce Lee și Jackie Chan. Aceștia au fost idolii și eroii din copilăria mea. Doamne ce vremuri frumoase! Aș da orice ca să pot retrăi acele clipe minunate!
Eram atât de fricos că nu am avut curajul să mă duc nici măcar la cursuri de karate, cu toate că se țineau în localitatea mea natală, și cu toate că eram pasionat și simțeam mereu chemarea spre așa ceva. Frica m-a ținut pe loc, paralizat chiar din punct de vedere emoțional. Dar la vârsta de 13-14 ani, cum spuneam, trebuia să găsesc un refugiu puternic. În acele vremuri mă uitam la desenele japoneze Dragon Ball Z, cele mai faine desene din copilăria mea. Eram fascinat de puterea și ambiția lui Son Goku. Acest erou al copilăriei mele niciodată nu vroia să renunțe, mereu lupta și nu se dădea bătut. În continu se antrena, motivat tot timpul și mereu pregătit de o nouă confruntare. O astfel de atitudine îmi doream și eu. Vroiam să devin puternic; puternic din toate punctele de vedere, atât fizic cât și psihic și emoțional.

Atunci mi-a venit inspirația și ideea de a mă apuca și eu de antrenamente. Văzând atâtea exemple negative în familie și demne de neurmat, am decis să practic arte marțiale. Vroiam să mă dezvolt. Vroiam să fiu puternic. Vroiam să fiu capabil să mă apăr la nevoie. Vroiam să fiu diferit de ceilalți, vroiam să pot face ceea ce alții nu pot. Din cauza problemelor de familie, am găsit refugiul perfect. M-am refugiat în totalitate în studiul artelor marțiale. Toate acestea se întâmplau pe la începutul anilor 2000, într-o perioadă când nu existau telefoane inteligente și supercalculatoare. În acele vremuri foarte puțini aveau internet; cu alte cuvinte ca să aflu informațiile de care eram interesat trebuia să bântui bibliotecile, să fac rost de cărți, să aflu cine are internet acasă și să merg să mă rog să mă lase câteva minute să pot butona și să găsesc ceea ce mă interesează, bineînțeles contra cost. În mare, cam așa a început odisea mea în domeniul artelor marțiale.
În tot acest timp am rătăcit dintr-un stil în altul. Am început să studiez yoga pe la 15 ani, dar simțeam că nu e ceea ce caut, așa că am hotărât să abandonez. După aceea am început să studiez aikido, dar parcă nici în asta nu mă puteam regăsi. Am ajuns să dau de o carte de karate, pe la 15-16 ani. Am început să devorez cartea și să încep să învăț mișcările, pas cu pas. Când mi-am dat seama că acest stil de luptă se bazează doar pe lupta cu mâinile goale, ignorând în totalitate armele gen baston, sabie, etc., mi-am dat seama că nici asta nu e pentru mine. Eu vroiam ceva ce să cuprindă totul; atât lupta cu mâinile goale, cât și cu arme; atât dezvoltarea spirituală armonioasă cât și cea emoțională și psihică; cu alte cuvinte căutam ceva ce cuprinde totul. Mi-am dat seama că în budo(totalitatea artelor marțiale japoneze) n-o să găsesc așa ceva, căci în mare parte toate stilurile lor sunt un fel de copy-paste de la chinezi. Așa că am hotărât să studiez artele marțiale chinezești, aducându-mi cu drag aminte de marele meu idol din copilărie: Jackie Chan. Mereu l-am admirat pe omul acesta, pentru tot efortul depus, abilitățile lui, cascadorii, curaj, ambiție, cu alte cuvinte pentru toată munca lui și ceea ce reprezintă el. Știam că Jackie este practicant de kung fu, așa că mi-a venit ideea să încep și eu să studiez kung fu. Pe la 16-17 ani am și găsit o carte veche de kung fu și am început studiul.

Mi-am adus aminte de o amintire veche. Eram undeva pe la 7-8 ani, copil curios și fricos simultan. În acele vremuri odată, tatăl meu mi-a povestit despre călugării shaolin. Am ascultat cu fascinație cum îmi descria despre acești războinici, călugări rași în cap, care își pot concentra energia oriunde își doresc ei și astfel pot rezista la durere și pot fi capabili de lucruri neobișnuite pentru omul de rând neantrenat. Fără să fi auzit vreodată de acești călugări, automat în mintea mea apărea imaginea cu niște bărbați îmbrăcați în haine largi portocalii, rași în cap, stând într-o mănăstire din munți și antrenându-se; toate aceste imagini le aveam copil fiind, fără să fi auzit vreodată de treburile acestea. Am îngropat aceste amintiri cu scopul ca într-o bună zi să le pot redescoperi și să mă las ghidat de ele. Probabil sunt o reîncarnare a unui maestru shaolin, sau poate că pur și simplu am fost fascinat de poveștile tatălui meu. Oricare ar fi explicația, nu cred că are vreo importanță, căci astăzi sunt exact ceea ce trebuie să fiu, rezultatul antrenamentelor, ceea ce probabil am fost predestinat să fiu și ceea ce îmi place să fiu: un practicant de shaolin kung fu. Pe la 17-18 ani cam așa ceva, când am început să practic acest stil, mi-am dat seama că asta era tot ceea ce căutam de atâta vreme. Shaolin kung fu oferă totul. E echilibru, forță, ambiție, renunțare, cucerice, armonie, ambiție. E puterea ascunsă în noi în stare latentă, așteptând să iasă la suprafață prin efort conștient. Shaolin kung fu este calea spre armonie și pace. Din punct de vedere tehnic, shaolin kung fu este singura artă marțială care dezvoltă toate laturile practicantului: forța, viteza, flexibilitatea, rezistența, agilitatea. Cuprinde tehnici de braț, picior, arme naturale (gheare, pumni, etc.), arme (baston, sabie, nunchaku, halebardă, etc), tehnici energetice (qigong), exerciții meditative, și încă multe altele.
Îmi aduc aminte cu drag de acei ani în care am stat până la epuizare în sfoară; am stat în zăpadă cu picioarele încrucișate ignorând frigul și concentrându-mă doar pe meditație; dădeam lovituri cu pumnii într-un bolțar până începea să-mi curgă sânge din pumni sau din degete; făceam sărituri acrobatice ignorând faptul că s-ar putea să pic și să-mi rup coloana. Nu pot uita nici de acele clipe de liniște profundă din timpul meditațiilor. Și iată că sunt aici întreg, viu și nevătămat. Și încă antrenamentele mele nu au luat sfârșit, căci de vreo 15 ani de când fac treburile acestea, fără să fiu sub îndrumarea cuiva, am de gând să merg tot înainte, ignorând obstacolele, și prin propriul meu efort conștient, fără ajutorul cuiva, să obțin imposibilul: gradul de maestru shaolin. Probabil sună naiv. Probabil multă lume mă condamnă că în loc să încerc să-mi fac o carieră, sau să-mi întemeiez o familie, sau pur și simplu altceva, eu îmi pierd vremea practicând kung fu. Nu sunt curios de ce zice lumea. Oricum multă lume nu știa cu ce mă ocup eu, iată răspunsul meu pentru toți care se întrebau unde am fost în toți acești ani: m-am antrenat! Am învățat kung fu de unul singur. Într-un fel am avut și de pierdut. Nu am avut genul de tinerețe ca și restul din generația mea. Am cam dus la extreme treburile și izolarea de lume. În loc să merg cu tineri pe nu știu unde, vinerea sau sâmbăta, preferam să rămân acasă și să mă antrenez de exemplu. În ziua de azi am foarte puțini prieteni, și puțină lume mă cunoaște cu adevărat. Nu sunt într-o relație și probabil că nici nu o să fiu în grabă. Probabil că n-o să fiu capabil niciodată să întrețin cu adevărat o relație, probabil n-o să am niciodată o familie și probabil că sunt sortit singurătății, sau cu alte cuvinte să practic kung fu singur în continuare așa cum fac de 15 ani. Dar nu contează, sunt omul care sunt datorită experiențelor mele, bune și rele, anilor de antrenamente, orelor de meditație și nu în ultimul rând mediului în care am trăit. Până am puterea să stau pe două picioare și am două mâini, nu am de gând să mă opresc din antrenamente. Dacă nu era kung fu pentru mine, în ziua de azi eu nu mai eram; eram de mult îngropat sau pur și simplu eram decăzut în ultimul hal. Cu alte cuvinte, pentru mine kung fu a fost atât antrenament cât și refugiu și terapie. Cum spune o veche vorbă chinezească: calea este chiar sub picioarele tale. Calea mea a devenit shaolin kung fu. La ora actuală practic în paralel shaolin kung fu, wing chun kung fu tradițional și taijiquan.
Sper să motiveze pe cineva povestea mea. Am considerat că fac o faptă bună dacă încep să mă deschid odată cu intrarea în noul an, nu ca în anii precedenți în care am preferat izolarea și închiderea. Mai jos am inclus și câteva fotografii din timpul antrenamentelor.


Galerie foto: