Ultima dată când am vorbit cu mine însumi am reușit să răscolesc tot felul de amintiri, gânduri și senzații, toate îngropate de mult. Am reușit să reaprind flăcări de mult stinse, dar ale căror fum încă nu ieșise din camera minții mele. Primul articol puteți reciti de aici. Poate în primul articol nu am menționat, pentru că am uitat, faptul că prin aceste scrieri nu încerc să trezesc mila nimănui și nici să cerșesc atenție sau altceva. Adesea sunt acuzat că mă victimizez, dar nu fac acest lucru, mai ales nu prin scrierile de pe blog. Pentru mine toate aceste lucruri sunt o oarecare formă de eliberare.
În primul articol "Convorbiri cu mine" am vorbit în general despre prima dramă a vieții mele, despre pierderea bunicului meu. A fost cu foarte mult timp în urmă, dar acele amintiri și senzații încă sunt la fel de vii în mine. Aveam 5 ani când bunicul a murit. S-a sinucis... Odată cu înaintarea în vârstă am început să observ o oarecare formă de suferință la tatăl meu, bineînțeles cauzată de pierderea tatălui său, a bunicului meu cu alte cuvinte. Mereu începea să lăcrimeze când venea cumva vorba de el, sau dacă trebuia să aibe loc ziua lui sau orice altceva ce ar fi avut vreo legătură cu el. După vreo 7-8 ani aproximativ de la moartea bunicului meu, au început să se întâmple lucruri stranii. Erau stranii pentru mine. Nu vă gândiți la fantome sau la paranormal că nu e vorba de așa ceva. Ce vreau să spun este faptul că tatăl meu, care înainte nu băuse mai deloc, dintr-o dată a căzut în patima alcoolului. La început nu ne-am dat seama, nici eu, nici mama și nici bunica. Venea de la lucru și imediat se și culca și lua somn, fără prea multe vorbe sau altceva. El care înainte făcea de toate pe acasă, se ocupa de animale, grădină, etc., dintr-o dată o început să i se rupă de tot și de toate.
Bineînțeles că a început să aibe probleme și la locul lui de muncă din cauza asta, dar despre toate acestea noi acasă nu știam nimic până într-o zi când un coleg de-al lui a vorbit cu mama și i-a spus totul despre ce face tatăl meu. Acest om, cândva bun prieten cu tatăl meu, consătean și coleg de lucru în același timp, fără să judece sau să reproșeze ceva, a spus doar să încercăm cumva să vorbim cu el sau să facem ceva că nu va fi bine deloc dacă continuă așa. Și normal că nu a fost să fie bine. Au început să apară scandalurile, din ce în ce mai des și cu intensitate tot mai mare. Bunica mea, care era mama tatălui meu, a plâns ani de zile din cauza durerii și a rușinii. Eu între timp am început liceul, sau cum îmi place mie să numesc aceea perioadă a vieții mele: cei 4 ani de groază. Da, erau 4 ani de groază cumplită. Nu mi-a plăcut școala niciodată, nu mi-a plăcut să fiu între mulți oameni, mai ales printre cei pe care nu îi cunoșteam sau cu care nu aveam puncte comune sau tangențe. În acești 4 ani de liceu, ani în care acasă veșnic "ardea casa", la școală eram mereu persecutat și batjocorit de șmecherii clasei. Pentru că eram singurul băiat maghiar din clasă eram pentru unii cea mai râioasă broască. Au fost 4 ani în care chiar dacă nu zilnic dar săptămânal am auzit celebrul "bozgor" sau "ungur împuțit". Abia am așteptat să treacă anii de liceu, erau niște ani de groază. Nu îmi puteam găsi locul niciunde. La școală îmi era teamă și scârbă să merg pentru că știam că voi fi umilit și batjocorit, iar acasă știam că iară o fi tură de ceartă când ajunge tata de la muncă rupt în gură de beat. Eram un mustăcios slab cu brațele precum coada de mătură, îmbrăcat prost și fără nici un fel de stil, fără nu știu ce freză wow și fără vreun aspect atrăgător. Practic eram un fel de copil bătut de soartă al cărui viață se scurgea de pe o zi pe alta. Eram supărat pe lumea asta, nu înțelegeam de ce mi se întâmplă toate astea. Nu vroiam să accept faptul că tatăl meu, care cândva era muzicant și un om foarte apreciat și respectat în comună, terminase prin a ajunge un bețivan scandalagiu acasă, de râsul și de plânsul lumii. Nu puteam să accept așa ceva, și parcă nici acuma nu pot după atâția ani, cu toate că el nu mai este.
Ca să pot supraviețui în acest infern feroce aveam nevoie de un antidot puternic. Majoritatea la aceea vârstă erau preocupați cu distracții, cu fete, jocuri video și cu tot felul de astfel de activități. Fiecare făcea ce putea sau ce îi plăcea cu alte cuvinte. Eram și eu (și încă sunt) pasionat de jocuri, dar din păcate nu aveam nu știu ce calculator puternic care să-mi ruleze eficient jocurile noi apărute. Mă jucam și eu ce puteam. Dar asta nu era suficient. Aveam nevoie de altceva, ceva mult mai bun și cu un efect mai puternic. În acele zile eram foarte pasionat de celebrul serial de animație japoneză Dragon Ball Z, nu că acuma nu aș fi. Urmăream zilnic episoadele. Era ceva wow. Son Goku, Vegeta, Piccolo, și restul, toți atât de puternici. Eram uimit până la extaz de aceste desene, și încă mai sunt după atâția ani. Așa m-am hotărât să încep și eu să mă antrenez și să fac sport și să încerc să învăț arte marțiale. Am uitat să precizez că eram mereu pasionat de filmele cu Jackie Chan și Van Damme, de mic copil. Eram motivat la maxim. Am început să cumpăr tot felul de cărți despre arte marțiale de unde să mă pot inspira. Din cauza anxietății și a fricii mele am ezitat să merg undeva la cursuri, așa că am început să mă antrenez de unul singur. Am ajuns să studiez Kung-Fu până la urmă, stilurile Wing Chun și Shaolin. Și iacă tot asta fac și acuma, după 17-18 ani aproximativ, mă tot antrenez, acasă, singur, în propria mea mini-sală. Mulți mă admirau pentru asta, dar partea dureroasă e că niciodată nu am avut curajul să recunosc de ce am început să mă antrenez. Nu a fost niciodată vorba de vreo chemare spre asta. Era pasiune că eram tânăr și eram motivat și mult mai vioi decât acuma. Adevărul e că toate aceste antrenamente și sporturi pentru mine erau un fel de refugiu. Fugeam de tatăl meu, care mereu mă critica pentru asta, fugeam de alți oameni, fugeam de mine, fugeam de tot. Cu alte cuvinte toată această treabă cu artele marțiale era pentru mine un fel de activitate-drog care cumva reușea să mă țină sedat, ocupat și distras de la realitatea dureroasă. Din cauza asta nu am reușit niciodată să devin cineva în domeniu, cu toate că mulți îmi zicea să încerc să mă bag serios că am har și alte chestii din astea. Nu am făcut nimic pentru că niciodată nu a fost vorba de pasiune pură. Totul era doar o mascaradă, un refugiu.
Nu pot spune că nu am învățat lucruri bune din arte marțiale, dar toate își au prețul. Flexibilitatea, puterea fizică, abilitățile și tot ce am îmvățat pentru toate acestea am plătit un preț, pentru care unii încă arată cu degetul spre mine. Am ajuns să creez în mine un mare vid social, o foarte mare prăpastie între mine și lume. Toți au mers înainte, însă eu am rămas la fel, incapabil să fac ceva concret cu viața mea, incapabil să-mi găsesc o prietenă sau să-mi construiesc o relație sau o carieră. Odată cu înaintarea în vârstă, depresiile și stările de anxietate au apărut în număr tot mai mare, și continuă să apară. Am rămas exact același copil chinuit și traumatizat care eram la începutul liceului, doar că puțin mai călit sau mai distrus (nici nu știu cum să mă exprim serios).
După cum spuneam, anii de liceu despre care se spune că sunt cei mai frumoși ani, pentru mine au fost niște ani de teroare, atât din cauză că mereu eram batjocorit și umilit cât și din cauza faptului că acasă era mereu totul pe dos. Pe la început bețiile erau doar odată pe lună, cel mult de două ori, după care cam în fiecare weekend, după care zi de zi. Bineînțeles că și intensitatea lor a crescut în timp, și în același timp și gradul de stres. De multe ori simțeam că voi ceda, că o să sparg tot în jurul meu, inclusiv pe monstrul de taică-meu. În acele vremuri prin imaginea lui am văzut răul absolut, întruchiparea maleficului, cândcolo era și el un nefericit al sorții. Când ambulanța era prezentă la noi, când poliția, când nu știu care cunoscut să ne anunțe că iară îi mangă pe nu știu unde și îi picat pe jos. L-am văzut pe tatăl meu în ultimul hal, așa cum nimeni nu ar trebui să-și vadă un părinte. L-am văzut căcat și urinat pe el, vomitat, spart, julit, belit, chiar și bătut, cu haine murdare și rupte, cu un papuc lipsă, ș.a.m.d. De nenumărate ori o trebuit să merg după el să-l car acasă, fiind anunțat tot timpul de cineva. În toate aceste situații, bunica era acasă, plângând la culme, mama la lucru stresată și ea, iar eu cu nervii turați la maxim. Au fost momente când trebuia să o apăr pe mama sau pe bunica de apucăturile lui violente, iar în acele momente m-am bătut cu el, pardon, l-am bătut, pentru că el era deja praf și nu mai avea forța unui bărbat. Nu sunt mândru deloc de aceste fapte și nici nu recomand nimănui să recurgă la așa ceva, dar pur și simplu așa erau vremurile. Vremuri dure cer măsuri dure așa se spune. Eu eram stresat la maxim iar el pur și simplu și-o căuta cu lumânarea. Indiferent că vorbeam cu el urât, frumos, sau sub nici o formă (căci și din astea erau că treceam pe stradă unul lângă altul fără să ne salutăm, precum doi străini), nimic nu avea vreun efect. Pur și simplu continua să savureze alcoolul până când într-o zi de toamnă târzie i-a cedat organismul cu totul. Am fost ultimul care am vorbit cu el din familie și tot eu am fost ultimul care l-a și văzut în viață. L-am văzut în agonia morții, în ultimele lui clipe, cum se zbătea între viață și moarte câteva ore după care gata. S-a întâmplat în 2016. Memoriile sunt la fel de vii ca și cum ieri s-ar fi întâmplat totul.
Odată cu dispariția lui s-a terminat și violența și zbierăturile. În urma lui a rămas multă durere, multe amintiri triste și ruinele unei familii de altă dată. Totul s-a schimbat după moartea lui. Mama nu-și poate ierta faptul că nu era acasă când nenorocirea s-a întâmplat, iar bunică mea e într-o stare din ce în ce mai deplorabilă și cu sănătatea praf. Eu am rămas cu remușcări, îmi pare rău pentru faptul că l-am bătut, nu-mi pot ierta asta. După moartea lui stările mele de depresie și anxietate s-au accentuat foarte mult. De multe ori nu reușesc să le fac față și recurg la calmante. Despre ce s-a întâmplat mai departe voi descrie în următorul articol.
***
No comments:
Post a Comment