Există experiențe peste care oricât ai fi de tare pur și simplu nu poți trece fără să nu fie urmări, indiferent că urmările sunt anumite tipuri de răni, amintiri sau senzații. Aceste experințe, extreme chiar, te împing la marginile prăpastiei existențiale, astfel încât ajungi să vezi dincolo de moarte, să vezi neantul de dincolo de orizonturile spiritului. Și dacă totuși supraviețuiești, aceasta se datorează instincutului de conservare, voinței de a trăi. Ce nu te omoară nu te face mai puternic, ci te afectează la cap, mai pe limba tuturor. Cei care au căzut și pe urmă s-au ridicat, nicidecum n-au mai fost la fel după toate cele întâmplate.
Nervii mei au început să se distrugă treptat începând de la 14 ani. Este aproape incredibil că am rezistat și până acum, având în vedere condițiile și limitările mele! Am citit prea mult de-a lungul timpului. Poate chiar mult prea mult, astfel că cititul mi-a devorat gândirea. Când citesc, am impresia că "fac" ceva, că devin util omenirii, că mă justific în fața societății, că am o ocupație, că-mi spăl păcatul și rușinea de a fi un trândav - un om inutil și inutilizabil, care nu produce nimic, doar consumă. Singura mea mare realizare și experiență profundă în același timp, pe care am făcut-o în această viață a fost experiența plictisului. Pentru mine, nu există, pe această lume, "ocupație", nici, la drept vorbind, "distracție". Și spre marea mea surprindere, am constatat și faptul că ceea ce se cheamă mai nou "hobby", pentru mine nu e nicidecum o pasiune sau plăcere, ci doar o modalitate de evadare temporară, o fugă de realitate, un instrument folosit să-mi țină mintea ocupată, o ușă ce închide camera minții mele de unde mă atacă gândurile nocive și chinuitoare. Tot ceea ce am realizat, sau nu, în viața asta, și tot ceea ce sunt, cu bune, cu rele, se datoarează doar depresiilor și insomniilor. Altfel nu era nimic!
Să rămâi la nesfârșit într-un echilibru perfect instabil, asta înseamnă decădere totală. Sunt precum un etern cerșetor, cerșesc la ușa fiecărei clipe și mă umilesc pentru fiecare gură de aer. Sunt un milog al existenței. Duc o viață de ratat, de târâtură, cu o infinitate de tristeți inutile și istovitoare, cu nostalgii fără obiect și fără direcție; un nimic ce rătăcește pe drumuri, ce se complace cu durerile și frământările lui. În mine nu mai e nici urmă de mine însumi. Lașitatea m-a împiedicat să fiu eu însumi. Nu am avut niciodată curajul nici să trăiesc, nici să mă nimicesc. Mereu am oscilat între disperare și frustrare.
Ca să realizezi ceva, sau ca să creezi o operă de artă, e nevoie de un minimum de credință - în tine însuți sau în ceea ce faci. Dar să te îndoiești de tine și de acțiunile tale, până când această îndoială se înalță la rang de credință! Credință negativă și stearpă, anti-credință, care nu duce la nimic, doar la complicații fără sfârșit, sau la strigăte sugrumate și mult prea tăcute pentru alții. Ce se naște din suferință, trebuie să trăiască în suferință.
Mă simt contemporan cu toate spaimele mele viitoare. Toată furia mea e o frustrare fără de sfârșit, lipsită de margini, care e precum un vulcan stins în exterior, dar clocotind în interior. Sunt la margine de prăpastie, prins între două lumi parcă: cu un picior în trecut, în copilăria mea spulberată de sinuciderea bunicului meu, iar cu celălalt picior în tinerețea mea distrusă din cauza conflictelor interfamiliale. Aș vrea să fac ceva, dar nu am ce. Aș vrea să vorbesc cu cineva, dar nu am cu cine. Cine a avut tentația de a se naște, trebuie obligatoriu să suporte mizeria și nenorocirea existențială.
Fug de atâția ani deja, încât am uitat și motivul și direcția și totul. Mereu încercam să mă refugiez în diverse activități, cărora oricum nu le vedeam rostul, dar le făceam de dragul de a pierde timpul cu ceva. Dar, mi-am dat seama că în tot acest timp, în toți anii ce au trecut, nu de cineva sau ceva fugisem, ci de mine însumi. Încercam prin diverse moduri să ies în evidență, dar degeaba. Încercam să captez cumva atenția sexului opus, iar spre marea mea surprindere rămâneam mereu cu o senzație de admirație distantă din partea acestora, dar fără să fiu însă dorit.
Atâta timp cât există un specimen de talia mea, sunt conștient de faptul că lumea nu e perfectă, deoarece dacă ar fi existat perfecțiune în univers, nu s-ar fi întâmplat o astfel de eroare să apară o ființă defectă ca mine. Perfecțiunea e doar un gând frumos al visătorilor optimiști. Dacă timpul este infinit, iar universul nemărginit, perfecțiunea sau marele miracol s-ar fi putut realiza și în trecutul îndepărtat. Și tocmai din această cauză perfecțiune nu va fi nici în viitor, deoarece nici în trecutul infinit nu a fost. Nu pot spera la nimic bun de la această lume și nu mă pot aștepta nici la miracole.
Toată viața e o moarte lentă și treptată. Fiecare clipă pierdută nu e altceva decât un pas spre anihilare. Timpul curge într-o singură direcție, precum cascada, spre o prăpastie de unde nu există cale de întoarcere. Exact așa e și viața asta. Copilăria este partea frumoasă, dar pe urmă odată cu apariția maturității treburile se complică și totul devine doar o luptă de supraviețuire. Așa se pierd toți anii, după care apare bătrânețea, care nu e altceva decât pedeapsa plătită celor care au îndrăznit a exista. Și după ce ajungi să conștientizezi toate acestea, cum mai poți avea pretenția să ți se întâmple lucruri bune? Cum mai poți avea puterea de a spera, mai ales la ceva bun? Când vezi că toată suferința celor din jur se întipărește în tine și devine precum niște tatuaje invizibile, cum mai poți crede că viața e frumoasă și că totul e bine așa cum e? Cum te mai poți ruga zeilor? L-am renegat pe Dumnezeu încă din tinerețe, și zilnic îi neg existența. M-am lepădat de orice religie și doctrină, fie religioasă, politică, sau spirituală. Nu cred în nimeni și în nimic. Sunt un ateu, un liber-cugetător modern, filozof, nihilist. Sunt vocea neauzită a tuturor celor care au încercat, dar au ratat. Prin mine trăiește Nietzsche, Cioran, Heidegger, și restul filozofilor care au simțit pe propria piele amarul existenței.
Singurătatea mi-a fost mereu călăuză. Chiar dacă am avut în copilărie o familie cât de cât echilibrată, dar mereu am avut acea stare de singurătate, ca și cum nimeni nu m-ar fi înțeles cu adevărat, doar că nu îi dădeam atâta importanță copil fiind. Dar odată cu trecerea timpului, această senzație sau stare s-a accentuat din ce în ce mai mult. Adolescența mi-a fost spulberată și zdrobită de tot felul de evenimente care mi-au testat răbdarea, nervii și au creat din mine un introvertit pus din ce în ce mai tare pe interiorizare și gândire intensă. Și la ce te ajută gândirea? Ajungi la cunoaștere, după care vine adevărata nefericire, căci cunoașterea numai fericire nu îți aduce. Proștii sunt mulți și din cauza asta sunt fericiți, realizați, căsătoriți, bine dispuși și plini de viață. Mi-e silă de ei, dar în același timp îi învidiez. Ce paradox bizar!
Bestialitatea vieții m-a lovit din plin, fără milă, mi-a tăiat aripile din plin zbor și mi-a furat toate bucuriile la care aveam tot dreptul. Tot ceea ce am iubit și am venerat cândva, azi nu e decât o ruină a vremurilor de altădată, în plină descompunere sau în drum spre moarte. Trecutul e depresie curată, prezentul un stres continuu, iar viitorul miroase a anxietate. Simt cum trebuie să mor din cauza acestei vieți, dar nu înainte să decad în ultimul hal și să străbat desculț drumurile arzătoare ale iadului. Simt cum trebuie să trăiesc din cauza morții, să inspir otravă și să elimin dezgust. Cum de încap atâtea gânduri în mintea unui singur om? Cum de e posibil ca toată suferința umanității să poată fi exprimată de către un singur om? Isus a murit degeaba pe cruce, la fel cum eu vorbesc și scriu acum, 2000 de ani mai târziu, tot degeaba. Calea disperării este calea oamenilor singuratici, cuprinși de cunoaștere, nefericiți, dar totuși dornici de mai multă cunoaștere. Să vrei să faci ceva și să nu ai ce... Cât de departe e totul... Și cât de departe am ajuns!
No comments:
Post a Comment