Am fost un om sensibil toată viața mea. Mereu am considerat că acest lucru e o slăbiciune, dar pe urmă am ajuns să înțeleg natura sensibilității și am reușit să o accept. A fi sensibil nu e un act de slăbiciune, așa cum multă lume crede. Din contra, e semnul unei capacități de receptivitate mult mai mare decât în cazul oamenilor de rând. Artiștii, filozofii, singuraticii, aceștia de obicei sunt cei mai sensibili. Sensibilitatea nu se referă la faptul că începem să plângem atunci când ne înțeapă o albină, sau dacă ne dă mama o palmă. Sensibilitatea se referă mai mult la acțiuni non-fizice, adică ce țin mai mult de comportament, vorbe, și o anumită categorie de fapte. E clar că la violență cu toții suntem sensibili. Acest articol am scris deoarece cu ceva timp în urmă am avut o discuție cu o prietenă foarte apropiată, care mi-a explicat niște chestiuni despre sensibilitatea ei, iar acest lucru m-a fascinat atât de mult, încât am ajuns să văd cât de multă asemănare este în ceea ce îmi spune ea și în ceea ce simt și trăiesc și eu zi de zi.
Prietena aceasta îmi spunea că încearcă să elimine cumva sensibilitatea din viața ei, dar nu reușește. Pur și simplu nu merge, deoarece așa e ea și punct. Și punctul acela ar trebui să fie un mare punct pe bune. Nu poți să fii ceva ce nu ești, nu te poți transforma în ceva ce nu te reprezintă. Sensibilitatea nu e o slăbiciune, ci o putere. E o binecuvântare, dar care uneori e un blestem. De nenumărate ori, datorită sensibilității și a faptului că sunt mult prea introvertit, m-am simțit singur, chiar dacă eram înconjurat de mulți oameni. Și nu singur mă simțeam, ci teribil de singur, izolat, rupt de tot. Sau, chiar dacă am o zi bună, poate chiar foarte bună, seara totuși se întâmplă să mă duc supărat și trist la culcare. Iată dezavantajele sensibilității. Dar să vă spun și despre avantajele ei. A fi sensibil înseamnă a fi receptiv; mult mai receptiv decât oamenii obișnuiți. În jurul meu se pot întâmpla lucruri total nesemnificative pentru oamenii de rând, dar din aceste lucruri eu totuși reușesc să extrag informații utile, chiar frumoase, pentru viitoarele mele creații. Am dat naștere astfel multor poezii, și multor articole scrise, la fel ca și acesta de acuma.
Cu mai mulți ani în urmă am întâlnit un om în parcul din Arad. Avea între 50-60 de ani. Am schimbat cu el vreo 2-3 cuvinte, dar nu mai știu despre ce era vorba. Eram tânăr pe vremea respectivă, undeva la 20 și ceva de ani. Omul era beat. Dar se vedea pe el, adică asta am reușit eu să citesc de pe el, că nu băuse din plăcere, de dragul alcoolului, ci din cauza suferințelor și poate a necazurilor. Mi-am dat seama rapid că îi un om care își duce crucea la fel ca mulți alții, însă ceva îl chinuie teribil, astfel că a recurs la alcool. Probabil erau probleme de familie, nu se înțelegea cu soția sau cu copiii, cine știe. Sau e posibil să fi fost o traumă sufletească, o chestiune nerezolvată, transformată în depresie pe parcurs. Nu știu exact care era problema lui, doar că suferea. Și suferea ca un câine, cum se mai zice. Am povestit acest eveniment unui bun prieten. Nici măcar nu am reușit să ajung până la capăt când m-a întrerupt brusc cu voce tare: "Mă p**ă! Tu ești prea sensibil! Pe mine nu mă interesează așa ceva. Era un bețiv nenorocit și gata!" Și cam aici am vrut să ajung cu acest exemplu. Eu, datorită sensibilității și a faptului că sunt receptiv, am reușit să mă conectez cu acel bețiv nefericit, aflând că omul suferă, fără ca el să-mi spună ceva despre asta - în timp ce prietenul meu, mai deloc sensibil, nu era curios nici măcar de poveste. Probabil dacă vedea omul picat prin parc undeva, nu ar fi fost curios nici atunci de el, lăsându-l să zacă pe jos.
Datorită faptului că sunt mult prea sensibil, cumva simt că nu mă încadrez în peisaj, în decor. Tot din această cauză simt că nu mă ridic nici la standardele masculinității moderne, și de multe ori simt că nu sunt suficient de bărbat. Acționez rapid, prompt, brusc, condus de multe ori de impulsuri și sentimente, cu toate că sunt perfect conștient că nu aceasta e calea. Oarecum, simt că nu am atitudinea unui bărbat adevărat, iar acest lucru mă trage în jos. Nu mă consider suficient de atractiv, și cred că nu sunt deloc, deoarece acțiunile mele nu arată o cale pe care eu merg, ci mai degrabă, creațiile mele artistice cumva scot la iveală sentimentele mele și tot ce simt și tot ce percep. Scrierile mele sunt acele cuvinte pe care nu le rostesc aproape nimănui. Tăcerea mea de multe ori e urletul pe care nu-l las să iasă. Poeziile și scrierile mele sunt sentimentele mele. Tot ceea ce am trăit am descris, fie printr-o poezie, fie printr-un articol.
Toată viața mea am fugit de responsabilități, până când a venit ziua în care cea mai mare responsabilitate mi-a fost lăsată pe umeri. Când bunica mea s-a îmbolnăvit am știut din start că de data aceasta nu mai pot fugi ci trebuie să iau frâiele în mâini. Nu am mai putut fugi de răspunderi și sincer să fiu nici nu am vrut. Am știut că e responsabilitatea mea să o îngrijesc. Și așa am și făcut, aproape 4 ani, până când într-un final s-a dus... Nu a fost ușor, și nu doresc nimănui experiența. Eram un bărbat tânăr, abia am împlinit 30 de ani când toate acestea mi-au căzut pe cap. Trebuia să îngrijesc, să spăl, să hrănesc și să țin curată o femeie bătrână de 90 de ani, fără ajutor. Și cumva am reușit să fac toate acestea, traversând furtuna, chiar dacă m-am udat bine de tot pe parcurs. Am avut mai multe nopți active decât zile și am vărsat mult mai multe lacrimi decât atunci când eram copil. Sensibilitatea...
Reușesc foarte ușor să mă enervez pentru orice chestiune nesemnificativă, mai ales dacă ceva nu iasă cum am planificat eu, explodând precum un vulcan și aruncând multă lavă cu înjurături și nervi. După aceea mă calmez și asta a fost. Sensibilitatea așa funcționează. Uneori poate fi violentă, invocând zeii și sfinții chiar, iar alteori e frumoasă, sentimentală, devenind chiar melancolică. Nu știu dacă există o regulă că sensibilitatea așa trebuie să funcționează, sau doar în cazul meu se manifestă astfel. Până și faptul că am avut curajul să vorbesc, sau să scriu despre aceste lucruri, demonstrează că sensibilitatea poate fi transformată în artă. Multă lume încearcă cumva să ascundă aceste trăiri. Mulți nu se pot accepta pe ei înșiși așa cum sunt, iar acest lucru cumva tinde să denatureze sensibilitatea, transformând-o într-o stare toxică. Acest lucru se manifestă atât la bărbați cât și la femei. Indiferent că te lupți cu kilogramele, sau că viața te încearcă prin alte moduri, fiecare suflet își are latura sa luminoasă. Nu există femeie urâtă, indiferent că e grasă sau slabă, la fel cum nu există nici bărbat urât, indiferent că este sau nu bărbierit. Nu haina îl face pe om și după cum spuneam, fiecare persoană își are propria frumusețe, care tot timpul din interior vine. Sensibilitatea mereu demonstrează aceste lucruri. Așa cum eu am avut curajul să-mi prezint luptele mele cu demonii, frustrările și regretele pe care le am - în acest fel fiecare om ar trebui să-și recunoască slăbiciunile, iar pentru acest lucru sensibilitatea mereu va fi un avantaj și nicidecum un punct slab.
No comments:
Post a Comment