Mereu m-am întrebat ce este fericirea cu adevărat. Care e oare diferența dintre fericire și libertate? Dacă stau bine să mă gândesc, nu cred că sunt cu adevărat fericit. De fapt, nu sunt deloc fericit. Cred că eram fericit când eram copil, pe vremea când nu eram copleșit de gânduri și nu aveam nici o grijă. Adică, cert este că pe vremea respectivă eram cu mult mai fericit decât acuma. Eram fericit și nu știam, sau nu conștientizam.
De când mă știu vroiam să fiu liber. Privind în jur, tot ceea ce vedeam erau doar cuști sub diverse forme și aspecte. Sclavagism în toată splendoarea ei. Niciodată nu am fugit de muncă, dar am fugit de șefi. Nu mi-a plăcut niciodată să fac ceea ce îmi spuneau alții, să fiu comandat, mai ales de cineva mult mai prost ca mine. Într-un final am reușit să obțin libertatea de mult visată și să trăiesc și să lucrez pe cont propriu. E bine, e frumos, e plăcut, e nu știu cum, dar ca și de fiecare dată, după un timp entuziasmul dispare și apare (sau reapare) plafonarea și monotonia. Interacțiunile mele zilnice se rezumă la scurte conversații cu restul ființelor umane, după care îmi văd de treabă. În cazul meu, tot ceea ce ține de comunicare și relații interumane se focusează doar pe ce ține de strictul necesar. Niciodată nu am fost un mare vorbăreț, și tocmai din această cauză am puțini prieteni. Prieten în viziunea mea e un cuvânt foarte profund. Prieten îmi este acea persoană care mă înțelege, care nu mă judecă și care mă apreciază așa cum sunt, cu bune și cu rele, indiferent că ne cunoaștem de când eram mici, sau doar de ceva timp. Cunosc mulți, dar am puțini prieteni adevărați, foarte puțini. Cred că mai mult comunic cu ceilalți în online, decât față în față. Duminica, când merg la Basilica Maria Radna e cel mai plăcut, căci atunci interacționez și comunic cu prietenii de acolo. Dar în restul zilelor din săptămână e liniște și comunicările sunt reduse la minimum. Stau de multe ori și mă întreb dacă oare asta e libertatea mult dorită... E oare chiar libertate, sau singurătate?
În timpul săptămânii e ca și cum aș fi într-o groapă din care încerc să ies. Și reușesc să ies duminica. Atunci sunt la suprafață, mă bucur de razele soarelui, de cei din jurul meu, după care luni mă trezesc iarăși în groapă. Și întregul proces începe iarăși de la zero. 5-6 zile mă zbat ca să ies cumva, să evadez, ceea ce și reușesc, dar numai în a 7-a zi. Trag ca eroul pentru un trai decent, cât de cât acceptabil. De multe ori trag cât zece. Ajung în punctul în care efectiv îmi bat joc de mine, pentru bani, pentru supraviețuire, sau pentru că așa îmi dictează instinctul animalic și sălbatic. Oboseala mă cuprinde precum un șarpe care se încolăcește pe mine. Sunt stors de puteri dar totuși continui să înaintez pe drumul greu. Avansez, pentru că așa trebuie. Merg înainte că așa m-a învățat viața, să nu renunț și să nu mă bazez pe alții, căci nimeni nu va veni să facă ceva în locul meu, sau pentru mine. Zâmbesc ca să-mi ascund rănile și tot ceea ce doare. Un zâmbet derutează. Un zâmbet poate ascunde atât de multe. Un zâmbet poate fi uneori totul, iar altă dată nimic.
În acea groapă imaginară, metaforică, de care vorbeam mai înainte, nu doar eu mă aflu, ci foarte multă lume, oameni care nici măcar nu conștientizează. Pentru cei mai mulți oameni, chiar și pentru cunoscuții mei, toată viața lor se rezumă la acel ciclu care se repetă veșnic, mers zilnic la muncă iar după aceea mers acasă. Muncă, acasă, și chestia asta ține așa mult și bine, până omul se uzează complet și se tâmpește la cap cu totul. E o viață de robot atunci când omul ajunge să trăiască într-un astfel de ritm. În lipsa unui hobby, sau o pasiune, omul e ca și mort.
Scrierile mele mereu sunt răzvrătiri, nevroze ce ies la suprafață din adâncuri. Așa m-am obișnuit de-a lungul anilor să nu spun niciodată nimănui ce mă doare, ce mă apasă, sau orice aș avea pe suflet. Am învățat să țin totul în mine, îngropat adânc și ascuns de toți. De exemplu, e mai bine ca restul să creadă că sunt fericit decât să știe că sunt nefericit. Dar în schimb, scriu despre toate aceste trăiri. Scriu despre tot ceea ce simt și experimentez. Scriu despre groapa din care încerc să ies. Scriu pentru că trebuie să scriu și pentru că așa e bine.
No comments:
Post a Comment