Uneori, ceea ce vedem în jurul nostru, nu este de fapt ceea ce pare. Impresiile de multe ori ne pot înșela, iar lucruri despre care am avea o părere bună se dovedesc ulterior că sunt contrariul a tot ce credeam noi. De foarte multe ori, un om care este foarte vesel și bine dispus cu toată lumea, în sfera lui intimă să fie total pierdut și nefericit. Viața e paradoxală.
De foarte multe ori mă afișez bine dispus în public, glumind și mimând fericirea, de parcă totul ar fi în ordine. Și atunci realizez că de fapt tot acest joc e un teatru ieftin de mascare al adevărului, care se află cu totul la polul opus. Mă consider o persoană suficient de puternică, dar totuși, de multe ori nimic nu pare să meargă așa cum trebuie. Mereu și mereu comit același greșeli, din nou și din nou, iar și iar. Depun un efort colosal pentru a menține o anumită ordine în mintea mea, efort care de multe ori durează luni întregi. E ca și cum ai construi pe o plajă un castel maiestuos din nisip, după care vine un deștept și dă cu piciorul în toată opera ta. Sunt precum eternul copil care nu învață din greșelile trecutului. Ori comit aceleași lucruri care nu mă duc niciunde, ori mă îndrăgostesc iarăși de cine nu trebuie, ori fac iarăși aceleași excese ca și înainte... și astfel de exemple pot continua la nesfârșit. Ideea e că la final tot eu sunt acela care ajunge în 4 labe, sau ștergându-mi lacrimile acolo unde nu mă vede nimeni. Nu știu cum reușesc, sau cum nu, dar mereu reușesc să comit aceleași defecte ca și în trecut.
Încerc să creez armonie, iar ceea ce obțin în schimb e anti-armonie. Vreau să fiu bun cu toată lumea, dar după aceea sunt luat de prost. Pun nevoile tuturor pe primul loc, lăsând pe ale mele la capăt, sau de multe ori ștergându-le cu totul de pe listă. Vechii mei prieteni îmi sunt străini astăzi, iar o mână de străini au devenit cei mai buni prieteni. E ciudat și în același timp interesant ce întorsături ia viața. De multe ori nopțile sunt lungi și grele, gândurile apăsătoare și multe. Și în ziua ce vine trebuie să facă față provocărilor, să produc un ban muncind cinstit și să nu arăt absolut nimic din tot ce mă apasă, ascunzând totul într-o încăpere bine izolată în mintea mea.
De multe ori un castel pare o capodoperă din exterior. Dar când ajungi să pătrunzi în interiorul lui și să-i descoperi secretele îți schimbi complet părerea despre tot. Din păcate am experimentat acest lucru. Locuri unde credeam că mă voi regăsi, pentru că acolo este armonie și pace, s-au arătat de fapt locuri total infectate cu negativitate. În loc să culeg roadele armoniei, am ajuns să mă încarc emoțional cu ce nu credeam că voi găsi acolo.
Mereu mi-am dorit să fiu liber. Liber în sens profesional, spiritual, personal, financiar și sub toate formele posibile. Să lucrez pe cont propriu și să nu am șefi. Să nu fiu atașat de nimeni. Să evit să mă îndrăgostesc. Să-mi iau lucrurile de care chiar am nevoie. Să am suficient timp pentru mine și să pot face ce îmi place. Cam aceste lucruri enumerate însemnau pentru mine libertate deplină. Dar acum constat că nu mai știu dacă e oare libertate adevărată ceea ce trăiesc eu, sau doar o formă și mai accentuată de singurătate? Și atunci unde este pacea? Unde să găsesc adevărata bucurie și adevărata libertate? Muncesc de dimineață până seara, până la epuizare și chiar și dincolo de ea. Uneori mai visez și la iubire, cu toate că știu că nu e domeniul meu, dar pe urmă mă trezesc totuși la realitate și rămân doar cu visele. Rup legături cu persoanele care mă ofensează, și nu îi caut nici eu pe cei care nu mă caută pe mine.
Credeam că sunt un stoic, dar în adâncul meu miroase a nihilism, și miroase urât de tot uneori. Mă lupt pentru armonie dar de multe ori anti-armonia mă trage jos în adâncuri. Dar eu lupt în continuare, pentru că asta am făcut mereu, pentru că asta știu să fac și pentru că sunt un luptător.
No comments:
Post a Comment