Poezie despre nebuni
Singuri în camerele lor, așa stau nebunii
Privind fiecare în gol, văzând universul,
Piele și os, zdremțuroși, dar cu spirit mai mare decât colosul
Pentru restul nu suntem decât proștii, ciudații.
Ochii noștri sunt goi, la fel cum suntem noi pe dinăuntru
La orice întrebare importantă răspunsul nostru e neutru.
Suntem doar ceea ce am fost făcuți să fim, îngeri decăzuți
Pentru foarte mulți pe care i-am cunoscut, doar oameni dispăruți,
Pierduți, fără speranță, cerșetori de atenție...
Suntem poate nepricepuți, fără echilibru de balanță, sfâșietori din detenție...
Nu suntem nici negri și nici albi
Nu suntem nici mici și nici mari.
Noi am plâns pe vremea când toți s-au bucurat
La nimic valoros cu adevărat nu am aspirat,
Noi râdem atunci când alții plâng
Nu ne mai sperie nimic, nici om și nici vreun gând,
Când toți vorbesc pentru noi e noapte
Iar când noi vorbim nu se aud în jur nici șoapte.
Tot ce vroiam cândva a fost doar un pic de iubire
Nicidecum cadouri ca despăgubire...
Vorbesc cu multe prezențe absente, cu spiritele amintirilor dragilor mei străbuni
Sunt doar eu cu mine, doi nebuni izolați povestind despre nebuni.
