Noaptea

"Nopțile albe sunt zilele de lucru ale poetului." - Costel Zagan

Tot ce pot să spun despre noapte se rezumă la un singur cuvânt: e magică! De când mă știu am fost fascinat de noapte, încă de pe vremea când eram copil. Noaptea se ivesc și probleme, dar în același timp cumva se găsesc și soluții pentru ele mereu. În ultimii ani am devenit foarte activ noaptea. Știu că nu este sănătos și nu face bine organismului, în special creierului. Dar ce pot să fac? Așa suntem noi artiștii. Toate creațiile mele s-au născut pe timp de noapte. Desenele pe care le-am făcut, poeziile pe care le-am scris, inclusiv aceste articole din lumea mea, filozofia mea, toate le-am creat noaptea. Parcă atunci devin mult mai activ pe acest plan.
Îmi amintesc acele vremuri în care casa îmi era zguduită de urletele scandalurilor și certurilor din familie. Tatăl meu, un mare scandalagiu alcoolic al acelor vremuri de mult apuse, își demonstra mereu talentele pe timp de zi. Dar după aceea, noaptea se lăsa ca o plapumă peste tot acel ocean de probleme. Lumina Lunii era precum un colac de salvare în acele timpuri. Îmi amintesc cât de fascinat eram deja de pe atunci de farmecul nopții. Ziua era haos, gălăgie peste măsură. Dar noaptea se întâmpla ceva magic: se instaurase liniștea. Mai exact acea liniște de care îmi era dor toată ziua.
Acum, în prezent, pe timp de zi este altfel de gălăgie și haos. Acuma e vorba de muncă și de supraviețuire. E vorba de chinul zilnic pentru un trai decent. Nu alerg după vise mari, încerc doar să mă mențin pe linia de plutire, fără să mă scufund. Însă viața e o junglă în care scapă cine poate. Noaptea e la fel de magică și de mistică precum era în urmă cu 20 de ani. A rămas și acuma evadarea mea, locul unde mă retrag și de unde ascult liniștea și acel izvor de inspirație de unde îmi vin idei pentru creații. Pentru mine noaptea e vindecare, e bandaj pentru răni - atât vizibile cât și invizibile. Am impresia că noaptea a fost o sursă de inspirație pentru singuratici și artiști de când e omul pe pământ.
Pot trăi noaptea în două moduri diferite. Îi pot savura liniștea într-un mod cât se poate de plăcut și de pașnic. Adorm parcă cu gândul că tavanul meu este cerul înstelat, scufundat în pace și liniște totală. Parcă sunt zen în astfel de clipe nocturne. Sau pot trăi opusul. Pot să fiu mega-agitat, plin de sentimente și stări ciudate, cuprins de panică, controlat parcă de forțe invizibile. Din păcate erau și astfel de nopți în care în loc să simt magia nopții, farmecul ei, tot ce am putut să-i simt e groaza. În acele nopți parcă toate sentimentele negative sunt trăite cu o intensitate și mai mare. Parcă se ascute cumva toată negativitatea. Nu știu să spun din care am avut mai multe, din nopți liniștite, sau din nopți albe. Cert este că le-am trăit pe amândouă și le-am simțit intensitatea la maximum, la fiecare în parte.
Ziua și dacă mă simt agitat, dar parcă totuși altfel trece. Ies la o plimbare, fac asta sau aia, îmi găsesc ocupație care să-mi distragă atenția. Dar noaptea situația e complet schimbată. Noaptea ești țintuit la pat, între 4 pereți, doar tu și tavanul, singur în întuneric. Timpul parcă a înghețat, sau parcă a dispărut în întregime. Tot ce poți să faci atunci e să înduri ororile nopții. Parcă ești legat în pat și indiferent cum te răsucești tot nu poți să adormi. Tot ce îți poți dori în astfel de clipe e să adormi și să se termine tot acel coșmar ce trebuie să suporți cu ochii deschiși în întuneric. Și cu cât te opui mai mult, cu cât îți dorești mai mult să se termine, agitația se amplifică și mai mult, se accelerează până scapă de sub control. Ajungi să adormi într-un final în propria ta nebunie, iar dimineața te trezești de parcă ai fi mahmur și nu mai înțelegi nimic.
Dar privind problema dintr-o altă perspectivă, tot noaptea poți experimenta și cea mai perfectă liniște posibilă. Fie că alegi o plimbare nocturnă, sau că alegi să rămâi în pat, efectul și intensitatea pot varia, dar plăcerea poate e cât de cât asemănătoare. Mai ales dacă în ziua ce vine nu ai nimic de făcut, nu trebuie să te grăbești să te trezești pentru că nu ai de mers niciunde și nu ai treabă - atunci poți savura liniștea și pacea nopții din plin. Parcă nici nu vrei să adormi în astfel de clipe, iar când totuși reușești să adormi atunci e o adormire magică, parcă o retragere într-un basm.
Am trăit pe propria piele ambele versiuni ale nopții despre care am scris mai sus. Am avut nopții în care am fost atât de agitat încât am crezut că nu mai apuc dimineața. Dar iată că sunt încă aici! Am avut și acele nopți în care parcă m-am contopit cu Luna și cu stelele de pe cer. Am fost și în coșmar, dar și în vis, trăind intensitatea fiecăruia, cu bune și cu rele.

Instabilitate

"Nimic nu îți poate aduce pace în afară de tine însuți." – Ralph Waldo Emerson

Cred că cel mai norocos om este acela care este stabil atât din punct de vedere fizic cât și pe plan psihic. Dacă aceste două criterii sunt stabilite mai departe orice se poate rezolva. E greu să găsești echilibrul. Nu spun că e imposibil, dar e foarte greu, și poate că în anumite situații e chiar imposibil. Să ai un corp perfect sănătos, fără să fii atins de vreo boală, și să fii înzestrat cu o minte stabilă - asta numesc eu perfecțiune. Nu cred că forma corpului are o importanță așa de mare precum sănătatea ei. Am văzut oameni care nu consumau alcool, nu fumau, erau sportivi și cu toate acestea totuși au sfârșit loviți de un infarct sau cancer. Dar am văzut și oameni care beau zilnic la colț de stradă, fumează pe rupte, nu își bat capul pentru nimic, și care arată mult mai sănătoși decât cei care nu trăiesc ca și ei. Acuma eu nu vreau să încurajez pe nimeni să devină alcoolic, dar oarecum toate aceste treburi te pun pe gânduri.
De foarte multe ori în propriul meu trup mă simt cel mai oribil, de parcă aș fi închis într-un coșciug. Încerc să mă organizez să fie totul bine, să mănânc cât de cât sănătos, să evit dulciurile - și cu toate acestea totuși sunt lovit de probleme de stomac. Încerc să-mi mențin mintea ocupată, citesc mult, practic și meditația ocazional - și totuși cad în depresie atât de ușor, și mult mai ușor am episoade de anxietate. Anxietatea mi-a fost un tovarăș pe tot parcursul vieții. Am avut o perioadă frumoasă, vreo 2-3 ani, în care era să și uit cum era când mă afecta. Dar apoi a apărut brusc din senin și mi-a dat iarăși viața peste cap. După cum spuneam, uneori să fii în proprul tău trup poate fi cel mai greu.
Îi admir pe cei care sunt foarte bolnavi și care totuși nu spun nimic. Nu se plâng, nu se exteriorizează și parcă nici nu își arată sentimentele. Nu toți sunt așa, dar sunt care reușesc această performanță. Am văzut bolnavi în fază terminală, care aveau zilele numărate și care erau practic cu un picior în groapă deja, dar care totuși încă erau optimiști și încă plănuiau diverse chestii. Asta înseamnă să fii un adevărat luptător și să scuipi moartea în față.
Problema mea e că sunt instabil. Era o vreme când mă consideram invincibil, de neoprit. Dar pe urmă tot ce am putut descoperi e faptul că sunt atât de fragil și de instabil. Uneori realitatea te lovește precum o palmă când nici nu te aștepți. Această instabilitate, dezechilibru sau fragilitate, sau oricum aș numi-o, mi-a afectat și mi-a modelat viața începând de mic copil. Nu a făcut altceva decât să complice lucrurile iar și iar, să mă facă să mă consum pentru chestii total nesemnificative sau pentru oameni care nu merită. Începând din prima zi de grădiniță, pe băncile școlii, mai târziu când m-am angajat, tentativele mele de relații - toate au fost influențate de această instabilitate. Am fost făcut pentru zbor, dar aripile mele mi-au fost tăiate. Am fost făcut să fiu un tigru curajos, dar de cele mai multe ori sunt doar o mâță plouată. Un erou care trebuia să fie un luptător desăvârșit în propria poveste, dar care mai tot timpul e plin de insecuritate, nesiguranță și instabilitate. Din exterior par un înțelept, înzestrat cu înțelepciue și cunoaștere precum un călugăr tibetan, dar în interior sunt doar un copil rătăcit. La prima vedere par o rază de lumină ca și o vreme liniștită de primăvară, însă interiorul meu e furtună...
De cele mai multe ori sunt tăcut și retras, dar am momente când sunt un alfa agresiv care nu vrea să recunoască, care nu vrea să piardă și care nu vrea să accepte. Dintr-o oaie blândă mă transform într-un lup feroce și teritorial. Și toată ziua port discuții profunde și dezbat tot felul de subiecte - bineînțeles în capul meu, în mintea mea, eu cu mine. Nu sunt perfect și nici nu o să devin vreodată. Nici măcar nu încerc să ating perfecțiunea. Azi renunț și abandonez ușor orice plan făcut ieri. Azi sunt doar ce am fost ieri, mai bătrân cu o zi.
Mai nou mi-a venit ideea de a-mi folosi instabilitatea pe post de armă. Nu știu cum aș putea face asta, habar n-am în momentul de față, dar pare o idee interesantă cât să-mi țină mintea ocupată cu ceva. Fragilitatea e o oarecare formă de flexibilitate, iar flexibilitatea folosită cu înțelepciune poate fi transformată în putere. Te poți lupta cu demonii tăi interni o viață întreagă, fără însă a avea o șansă reală de a-i învinge, sau poți încerca să ți-i transformi în aliați. Instabilitatea poate fi un necaz uneori, dar altă dată poate fi un fel de binecuvântare.

Invincibilitate

"Forța invincibilă care a împins lumea înainte nu e iubirea fericită, ci aceea neîmplinită." - Gabriel Jose Garcia Marquez

O să spun de la bun început: să te crezi invincibil este o prostie! Punct! Întotdeauna primii care o să fugă sunt cei care bat cu pumnul în piept și se laudă că sunt curajoși. Un om pe care nu l-ai crede capabil de un anumit lucru ieșit din comun te poate șoca atunci când își demonstrează că poate face ceea ce nu îl vedeai în stare. De aceea spun, invincibilitatea e o iluzie la fel de mare precum perfecțiunea. Nu există nici invincibilitate și nici perfecțiune.
Să te lauzi cu invincibilitatea ta e la fel de stupid ca și când crezi în nemurire. Probabil că cei care se consideră invincibili fac asta pentru că încearcă să se mintă singuri, încercând să-și ascundă defectele și toate acele calități care în ochii societății sau chiar în propriile lor ochi sunt josnice sau negative. Invincibilitate aici în această scriere nu se referă doar la forță brută. Prin invincibilitate mă refer și la caracter, la ego, la trăsături, și oarecum și la forță. Majoritatea oamenilor sar rapid să-și judece semenii pentru diverse alegeri făcute, sau pentru faptul că au reacționat într-un anume mod la o situație cu tare. Toți sunt arbitri, judecători și critici. Toți știu cum trebuia să procedeze X sau Y în situația cu tare. Trăim în epoca perfecțiunii sau în epoca falsității maxime.
E ușor să te pui în pielea cuiva din perspectiva ta și să spui că tu făceai altfel ceea ce a făcut dânsul. Dar e total diferit atunci când te trezești tu într-o astfel de situație. Atunci e greu cu adevărat. Sau mai bine spus, atunci dai de greu. Dacă ești suficient de receptiv și de deschis la minte, atunci poți realiza în acele clipe că nu ești invincibil și că nu controlezi situația absolut deloc. Din contra, situația te controlează pe tine. Tu poți doar să alegi cum să răspunzi. Asta e toată alegerea pe care o ai. Restul sunt niște prostii. Și realizând că nu ești invincibil, singura lecție pe care o poți învăța de aici e ca niciodată să nu zici (sau să nu crezi) că ție nu ți se poate întâmpla ceea ce altora li se întâmplă. Nimeni nu e scutit de nimic.
Fiecare poate duce exact atât cât poate căra. Nici mai mult și nici mai puțin. Personajele din istorie despre care se spune că erau invincibile au existat doar în folclor și tradiții, pentru a inspira și a motiva generațiile. Superman și Batman sunt modele pentru copii și fanii universului de supereroi, la fel cum în antichitate Hercules îi inspira și motiva pe tinerii acelor vremuri de mult apuse.
M-am crezut invincibil, de neoprit, de nestăpânit. Asta până să realizez că am și eu limite și că nu mai am 20 de ani. Sunt mult mai vulnerabil la boli decât cu câțiva ani în urmă. De fapt, în ultimii 2 ani am avut atâtea chestii (de natură medicală) cât n-am avut poate în ultimii 20. Adevărata putere și fericire cred că este acel moment când dimineața te trezești fără să te doară ceva, fără să te chinuie vreun gând, fără să te tortureze vreo durere și fără să depinzi de pastile. Atunci ești cu adevărat invincibil, metaforic vorbind.
Mereu m-am crezut invincibil. Asta până în clipa în care am dat de greu și m-am lovit de realitate. Realitatea mi-a arătat cât sunt de fragil și cât de ușor pot să fiu doborât. Oricât ai bate din gură și oricât te-ai lăuda că poți face față problemelor, crede-mă că există situații pentru care oricât te-ai lăuda nu vei fi pregătit. Dacă din punct de vedere biologic organismul tău nu este făcut să facă față stresului și altor provocări, atunci vei ceda, vei cădea în capcana bolilor și vei avea de suferit. Corpul tău poate să-ți fie aliat sau dușman, depinde ce noroc ai. Bolile și situațiile care vin asupra ta nu te iartă și nu țin cont de nimic. Sunt niște alegeri, pe care dacă ți le asumi, ai o oarecare șansă să scapi din anumite situații, dar nici atunci nu ești 100% în siguranță. În viață nu există scutiri - asta e tot ceea ce am învățat.

Fragilitate

"Omul este mai dur decât fierul, mai solid decât piatra, dar mai fragil decât un trandafir." - proverb turcesc

Niciodată nu m-am gândit atât de mult la fragilitate ca și în ultima perioadă. Omul este precum o trestie gânditoare - spunea cândva Lucian Blaga. Adevărul e că se referea la fragilitatea omului cu acest citat. Trestia este fragilă, la fel și omul. Totul este trecător și schimbător, la fel este și cu viața omului. Drumuri întortocheate, urcușuri și coborâșuri, complicații nesfârșite - iată așa arată viața multora dintre noi. Și totul se poate schimba atât de repede, de la o zi la alta, sau de la o clipă la alta.
Toată viața mea m-am crezut invincibil, de neoprit, de nestăpânit. Toate acestea până n-am dat de prima boală. Atunci mi-am observat pentru prima dată fragilitatea - fragilitatea lumii, sau fragilitatea omenirii. Și munții pot fi dărâmați, dar apoi omul! E nevoie doar de o singură scânteie ca flacăra să se aprindă și să pornească focul. E nevoie doar de o simplă mișcare greșită ca omul să cadă. E nevoie doar de un singur gând rău sau nesănătos ca toată ziua să fie după aceea stricată. În toate pildele enumerate e vorba de fragilitate, de slăbiciunea omului. Slăbiciune biologică, fizică, sau slăbiciune față de el însuși.
Am văzut om devenind neom, boli necruțătoare care au devorat orice urmă de umanitate din ființă. Am văzut coloși devenind doar niște umbre, glorie de altădată transformată în amintire tristă și urlete puternice devenind doar niște voci subțiri. Am văzut oameni care erau cândva sănătoși, unii de la care am avut și ce învăța - dar care mai apoi datorită unor boli sau acte de slăbiciune au ajuns să sfârșească tragic.
Mă tem de boli. Mă tem să nu sfârșesc într-un mod tragic. Mă tem pentru că sunt atașat de viață. Orice creatură, oricât de mică ar fi, orice formă de viață, se zbate pentru propria viață. Atașamentul față de viață e mai mare decât dorința de a trăi. Nimeni și nimic nu vrea să moară. Toate ființele se tem de pierzanie, de nimicnicie.
Ești norocos cu adevărat atunci când dimineața te trezești fără ca ceva să te doară. Adevăratul lux în viață nu averea este, nici banii, nici casa, nici mașina și nici statutul social. Adevăratul lux este sănătatea proprie. Cu adevărat norocos și binecuvântat de natură este omul perfect sănătos. Când este sănătos, omul are tot felul de probleme, dar atunci când este bolnav are doar una singură.
Fragilitatea apare adesea atunci când omul își descoperă slăbiciunile, sau atunci când își pierde sănătatea. Cum am menționat mai sus, totul se poate schimba într-o fracțiune de secundă, de la o clipă la alta, de pe o zi pe alta. În viață nu trebuie să ai mari pretenții, dar să fii conștient de faptul că orice se poate întâmpla oricând. Și cea mai mare greșeală e să crezi că ție nu ți se poate întâmpla ceea ce se întâmplă altora. Nimeni nu îi scutit de nimic. Nu există liste cu favoriți și defavorizați. Orice este posibil oricui. Înotăm cu toții într-un ocean imens plin cu rechini. Ghinioniștii sunt prinși, iar norocoșii scapă. Asta e viața!
De exemplu un mit modern spune că dacă nu bei alcool, nu fumezi, eviți nu știu ce alimente, faci mișcare - atunci nu vei face cancer. Greșit! Total greșit! Cancer faci dacă celulele din corpul tău fac mutațiile specifice care favorizează apariția celulelor canceroase, care apoi să dezvolte tumorile canceroase. După cum spuneam, nu există favoriți și defavorizați. Există doar ghinioniști și norocoși. Atât! Am văzut oameni perfect sănătoși, care toată viața lor n-au consumat un gram de alcool, n-au fumat și totuși au sfârșit devorați de cancer. Mă întreb atunci unde e dreptatea!
Nu sunt revoltat și încerc să mă stăpânesc. Revolta nu rezolvă absolut nimic. Putem privi viața ca pe un imens abator din care nimeni nu scapă viu, sau ca pe o șansă unică în care să descoperim drumul către noi înșine. Așa fragili și sensibili cum suntem putem da dovadă de stăpânire de sine. Atunci când ți-e sete fericirea e un pahar cu apă. Cu alte cuvinte, putem găsi bucuria în lucruri mărunte, nu în extravaganțe.

Anti-armonie

"Istoria unei vieți este istoria unui eșec." - Jean-Paul Sartre

Uneori, ceea ce vedem în jurul nostru, nu este de fapt ceea ce pare. Impresiile de multe ori ne pot înșela, iar lucruri despre care am avea o părere bună se dovedesc ulterior că sunt contrariul a tot ce credeam noi. De foarte multe ori, un om care este foarte vesel și bine dispus cu toată lumea, în sfera lui intimă să fie total pierdut și nefericit. Viața e paradoxală.
De foarte multe ori mă afișez bine dispus în public, glumind și mimând fericirea, de parcă totul ar fi în ordine. Și atunci realizez că de fapt tot acest joc e un teatru ieftin de mascare al adevărului, care se află cu totul la polul opus. Mă consider o persoană suficient de puternică, dar totuși, de multe ori nimic nu pare să meargă așa cum trebuie. Mereu și mereu comit același greșeli, din nou și din nou, iar și iar. Depun un efort colosal pentru a menține o anumită ordine în mintea mea, efort care de multe ori durează luni întregi. E ca și cum ai construi pe o plajă un castel maiestuos din nisip, după care vine un deștept și dă cu piciorul în toată opera ta. Sunt precum eternul copil care nu învață din greșelile trecutului. Ori comit aceleași lucruri care nu mă duc niciunde, ori mă îndrăgostesc iarăși de cine nu trebuie, ori fac iarăși aceleași excese ca și înainte... și astfel de exemple pot continua la nesfârșit. Ideea e că la final tot eu sunt acela care ajunge în 4 labe, sau ștergându-mi lacrimile acolo unde nu mă vede nimeni. Nu știu cum reușesc, sau cum nu, dar mereu reușesc să comit aceleași defecte ca și în trecut.
Încerc să creez armonie, iar ceea ce obțin în schimb e anti-armonie. Vreau să fiu bun cu toată lumea, dar după aceea sunt luat de prost. Pun nevoile tuturor pe primul loc, lăsând pe ale mele la capăt, sau de multe ori ștergându-le cu totul de pe listă. Vechii mei prieteni îmi sunt străini astăzi, iar o mână de străini au devenit cei mai buni prieteni. E ciudat și în același timp interesant ce întorsături ia viața. De multe ori nopțile sunt lungi și grele, gândurile apăsătoare și multe. Și în ziua ce vine trebuie să facă față provocărilor, să produc un ban muncind cinstit și să nu arăt absolut nimic din tot ce mă apasă, ascunzând totul într-o încăpere bine izolată în mintea mea.
De multe ori un castel pare o capodoperă din exterior. Dar când ajungi să pătrunzi în interiorul lui și să-i descoperi secretele îți schimbi complet părerea despre tot. Din păcate am experimentat acest lucru. Locuri unde credeam că mă voi regăsi, pentru că acolo este armonie și pace, s-au arătat de fapt locuri total infectate cu negativitate. În loc să culeg roadele armoniei, am ajuns să mă încarc emoțional cu ce nu credeam că voi găsi acolo.
Mereu mi-am dorit să fiu liber. Liber în sens profesional, spiritual, personal, financiar și sub toate formele posibile. Să lucrez pe cont propriu și să nu am șefi. Să nu fiu atașat de nimeni. Să evit să mă îndrăgostesc. Să-mi iau lucrurile de care chiar am nevoie. Să am suficient timp pentru mine și să pot face ce îmi place. Cam aceste lucruri enumerate însemnau pentru mine libertate deplină. Dar acum constat că nu mai știu dacă e oare libertate adevărată ceea ce trăiesc eu, sau doar o formă și mai accentuată de singurătate? Și atunci unde este pacea? Unde să găsesc adevărata bucurie și adevărata libertate? Muncesc de dimineață până seara, până la epuizare și chiar și dincolo de ea. Uneori mai visez și la iubire, cu toate că știu că nu e domeniul meu, dar pe urmă mă trezesc totuși la realitate și rămân doar cu visele. Rup legături cu persoanele care mă ofensează, și nu îi caut nici eu pe cei care nu mă caută pe mine.
Credeam că sunt un stoic, dar în adâncul meu miroase a nihilism, și miroase urât de tot uneori. Mă lupt pentru armonie dar de multe ori anti-armonia mă trage jos în adâncuri. Dar eu lupt în continuare, pentru că asta am făcut mereu, pentru că asta știu să fac și pentru că sunt un luptător.

Groapa

"Lumea aceasta, teatru de orgoliu şi de rătăcire, este plină de nefericiţi care vorbesc despre fericire." - Voltaire

Mereu m-am întrebat ce este fericirea cu adevărat. Care e oare diferența dintre fericire și libertate? Dacă stau bine să mă gândesc, nu cred că sunt cu adevărat fericit. De fapt, nu sunt deloc fericit. Cred că eram fericit când eram copil, pe vremea când nu eram copleșit de gânduri și nu aveam nici o grijă. Adică, cert este că pe vremea respectivă eram cu mult mai fericit decât acuma. Eram fericit și nu știam, sau nu conștientizam.
De când mă știu vroiam să fiu liber. Privind în jur, tot ceea ce vedeam erau doar cuști sub diverse forme și aspecte. Sclavagism în toată splendoarea ei. Niciodată nu am fugit de muncă, dar am fugit de șefi. Nu mi-a plăcut niciodată să fac ceea ce îmi spuneau alții, să fiu comandat, mai ales de cineva mult mai prost ca mine. Într-un final am reușit să obțin libertatea de mult visată și să trăiesc și să lucrez pe cont propriu. E bine, e frumos, e plăcut, e nu știu cum, dar ca și de fiecare dată, după un timp entuziasmul dispare și apare (sau reapare) plafonarea și monotonia. Interacțiunile mele zilnice se rezumă la scurte conversații cu restul ființelor umane, după care îmi văd de treabă. În cazul meu, tot ceea ce ține de comunicare și relații interumane se focusează doar pe ce ține de strictul necesar. Niciodată nu am fost un mare vorbăreț, și tocmai din această cauză am puțini prieteni. Prieten în viziunea mea e un cuvânt foarte profund. Prieten îmi este acea persoană care mă înțelege, care nu mă judecă și care mă apreciază așa cum sunt, cu bune și cu rele, indiferent că ne cunoaștem de când eram mici, sau doar de ceva timp. Cunosc mulți, dar am puțini prieteni adevărați, foarte puțini. Cred că mai mult comunic cu ceilalți în online, decât față în față. Duminica, când merg la Basilica Maria Radna e cel mai plăcut, căci atunci interacționez și comunic cu prietenii de acolo. Dar în restul zilelor din săptămână e liniște și comunicările sunt reduse la minimum. Stau de multe ori și mă întreb dacă oare asta e libertatea mult dorită... E oare chiar libertate, sau singurătate?
În timpul săptămânii e ca și cum aș fi într-o groapă din care încerc să ies. Și reușesc să ies duminica. Atunci sunt la suprafață, mă bucur de razele soarelui, de cei din jurul meu, după care luni mă trezesc iarăși în groapă. Și întregul proces începe iarăși de la zero. 5-6 zile mă zbat ca să ies cumva, să evadez, ceea ce și reușesc, dar numai în a 7-a zi. Trag ca eroul pentru un trai decent, cât de cât acceptabil. De multe ori trag cât zece. Ajung în punctul în care efectiv îmi bat joc de mine, pentru bani, pentru supraviețuire, sau pentru că așa îmi dictează instinctul animalic și sălbatic. Oboseala mă cuprinde precum un șarpe care se încolăcește pe mine. Sunt stors de puteri dar totuși continui să înaintez pe drumul greu. Avansez, pentru că așa trebuie. Merg înainte că așa m-a învățat viața, să nu renunț și să nu mă bazez pe alții, căci nimeni nu va veni să facă ceva în locul meu, sau pentru mine. Zâmbesc ca să-mi ascund rănile și tot ceea ce doare. Un zâmbet derutează. Un zâmbet poate ascunde atât de multe. Un zâmbet poate fi uneori totul, iar altă dată nimic.
În acea groapă imaginară, metaforică, de care vorbeam mai înainte, nu doar eu mă aflu, ci foarte multă lume, oameni care nici măcar nu conștientizează. Pentru cei mai mulți oameni, chiar și pentru cunoscuții mei, toată viața lor se rezumă la acel ciclu care se repetă veșnic, mers zilnic la muncă iar după aceea mers acasă. Muncă, acasă, și chestia asta ține așa mult și bine, până omul se uzează complet și se tâmpește la cap cu totul. E o viață de robot atunci când omul ajunge să trăiască într-un astfel de ritm. În lipsa unui hobby, sau o pasiune, omul e ca și mort.
Scrierile mele mereu sunt răzvrătiri, nevroze ce ies la suprafață din adâncuri. Așa m-am obișnuit de-a lungul anilor să nu spun niciodată nimănui ce mă doare, ce mă apasă, sau orice aș avea pe suflet. Am învățat să țin totul în mine, îngropat adânc și ascuns de toți. De exemplu, e mai bine ca restul să creadă că sunt fericit decât să știe că sunt nefericit. Dar în schimb, scriu despre toate aceste trăiri. Scriu despre tot ceea ce simt și experimentez. Scriu despre groapa din care încerc să ies. Scriu pentru că trebuie să scriu și pentru că așa e bine.

Despre sensibilitate

"Nu disprețuiți sensibilitatea nimănui; sensibilitatea fiecăruia e propriul său geniu." - Charles Baudelaire

Am fost un om sensibil toată viața mea. Mereu am considerat că acest lucru e o slăbiciune, dar pe urmă am ajuns să înțeleg natura sensibilității și am reușit să o accept. A fi sensibil nu e un act de slăbiciune, așa cum multă lume crede. Din contra, e semnul unei capacități de receptivitate mult mai mare decât în cazul oamenilor de rând. Artiștii, filozofii, singuraticii, aceștia de obicei sunt cei mai sensibili. Sensibilitatea nu se referă la faptul că începem să plângem atunci când ne înțeapă o albină, sau dacă ne dă mama o palmă. Sensibilitatea se referă mai mult la acțiuni non-fizice, adică ce țin mai mult de comportament, vorbe, și o anumită categorie de fapte. E clar că la violență cu toții suntem sensibili. Acest articol am scris deoarece cu ceva timp în urmă am avut o discuție cu o prietenă foarte apropiată, care mi-a explicat niște chestiuni despre sensibilitatea ei, iar acest lucru m-a fascinat atât de mult, încât am ajuns să văd cât de multă asemănare este în ceea ce îmi spune ea și în ceea ce simt și trăiesc și eu zi de zi.
Prietena aceasta îmi spunea că încearcă să elimine cumva sensibilitatea din viața ei, dar nu reușește. Pur și simplu nu merge, deoarece așa e ea și punct. Și punctul acela ar trebui să fie un mare punct pe bune. Nu poți să fii ceva ce nu ești, nu te poți transforma în ceva ce nu te reprezintă. Sensibilitatea nu e o slăbiciune, ci o putere. E o binecuvântare, dar care uneori e un blestem. De nenumărate ori, datorită sensibilității și a faptului că sunt mult prea introvertit, m-am simțit singur, chiar dacă eram înconjurat de mulți oameni. Și nu singur mă simțeam, ci teribil de singur, izolat, rupt de tot. Sau, chiar dacă am o zi bună, poate chiar foarte bună, seara totuși se întâmplă să mă duc supărat și trist la culcare. Iată dezavantajele sensibilității. Dar să vă spun și despre avantajele ei. A fi sensibil înseamnă a fi receptiv; mult mai receptiv decât oamenii obișnuiți. În jurul meu se pot întâmpla lucruri total nesemnificative pentru oamenii de rând, dar din aceste lucruri eu totuși reușesc să extrag informații utile, chiar frumoase, pentru viitoarele mele creații. Am dat naștere astfel multor poezii, și multor articole scrise, la fel ca și acesta de acuma.
Cu mai mulți ani în urmă am întâlnit un om în parcul din Arad. Avea între 50-60 de ani. Am schimbat cu el vreo 2-3 cuvinte, dar nu mai știu despre ce era vorba. Eram tânăr pe vremea respectivă, undeva la 20 și ceva de ani. Omul era beat. Dar se vedea pe el, adică asta am reușit eu să citesc de pe el, că nu băuse din plăcere, de dragul alcoolului, ci din cauza suferințelor și poate a necazurilor. Mi-am dat seama rapid că îi un om care își duce crucea la fel ca mulți alții, însă ceva îl chinuie teribil, astfel că a recurs la alcool. Probabil erau probleme de familie, nu se înțelegea cu soția sau cu copiii, cine știe. Sau e posibil să fi fost o traumă sufletească, o chestiune nerezolvată, transformată în depresie pe parcurs. Nu știu exact care era problema lui, doar că suferea. Și suferea ca un câine, cum se mai zice. Am povestit acest eveniment unui bun prieten. Nici măcar nu am reușit să ajung până la capăt când m-a întrerupt brusc cu voce tare: "Mă p**ă! Tu ești prea sensibil! Pe mine nu mă interesează așa ceva. Era un bețiv nenorocit și gata!" Și cam aici am vrut să ajung cu acest exemplu. Eu, datorită sensibilității și a faptului că sunt receptiv, am reușit să mă conectez cu acel bețiv nefericit, aflând că omul suferă, fără ca el să-mi spună ceva despre asta - în timp ce prietenul meu, mai deloc sensibil, nu era curios nici măcar de poveste. Probabil dacă vedea omul picat prin parc undeva, nu ar fi fost curios nici atunci de el, lăsându-l să zacă pe jos.
Datorită faptului că sunt mult prea sensibil, cumva simt că nu mă încadrez în peisaj, în decor. Tot din această cauză simt că nu mă ridic nici la standardele masculinității moderne, și de multe ori simt că nu sunt suficient de bărbat. Acționez rapid, prompt, brusc, condus de multe ori de impulsuri și sentimente, cu toate că sunt perfect conștient că nu aceasta e calea. Oarecum, simt că nu am atitudinea unui bărbat adevărat, iar acest lucru mă trage în jos. Nu mă consider suficient de atractiv, și cred că nu sunt deloc, deoarece acțiunile mele nu arată o cale pe care eu merg, ci mai degrabă, creațiile mele artistice cumva scot la iveală sentimentele mele și tot ce simt și tot ce percep. Scrierile mele sunt acele cuvinte pe care nu le rostesc aproape nimănui. Tăcerea mea de multe ori e urletul pe care nu-l las să iasă. Poeziile și scrierile mele sunt sentimentele mele. Tot ceea ce am trăit am descris, fie printr-o poezie, fie printr-un articol.
Toată viața mea am fugit de responsabilități, până când a venit ziua în care cea mai mare responsabilitate mi-a fost lăsată pe umeri. Când bunica mea s-a îmbolnăvit am știut din start că de data aceasta nu mai pot fugi ci trebuie să iau frâiele în mâini. Nu am mai putut fugi de răspunderi și sincer să fiu nici nu am vrut. Am știut că e responsabilitatea mea să o îngrijesc. Și așa am și făcut, aproape 4 ani, până când într-un final s-a dus... Nu a fost ușor, și nu doresc nimănui experiența. Eram un bărbat tânăr, abia am împlinit 30 de ani când toate acestea mi-au căzut pe cap. Trebuia să îngrijesc, să spăl, să hrănesc și să țin curată o femeie bătrână de 90 de ani, fără ajutor. Și cumva am reușit să fac toate acestea, traversând furtuna, chiar dacă m-am udat bine de tot pe parcurs. Am avut mai multe nopți active decât zile și am vărsat mult mai multe lacrimi decât atunci când eram copil. Sensibilitatea...
Reușesc foarte ușor să mă enervez pentru orice chestiune nesemnificativă, mai ales dacă ceva nu iasă cum am planificat eu, explodând precum un vulcan și aruncând multă lavă cu înjurături și nervi. După aceea mă calmez și asta a fost. Sensibilitatea așa funcționează. Uneori poate fi violentă, invocând zeii și sfinții chiar, iar alteori e frumoasă, sentimentală, devenind chiar melancolică. Nu știu dacă există o regulă că sensibilitatea așa trebuie să funcționează, sau doar în cazul meu se manifestă astfel. Până și faptul că am avut curajul să vorbesc, sau să scriu despre aceste lucruri, demonstrează că sensibilitatea poate fi transformată în artă. Multă lume încearcă cumva să ascundă aceste trăiri. Mulți nu se pot accepta pe ei înșiși așa cum sunt, iar acest lucru cumva tinde să denatureze sensibilitatea, transformând-o într-o stare toxică. Acest lucru se manifestă atât la bărbați cât și la femei. Indiferent că te lupți cu kilogramele, sau că viața te încearcă prin alte moduri, fiecare suflet își are latura sa luminoasă. Nu există femeie urâtă, indiferent că e grasă sau slabă, la fel cum nu există nici bărbat urât, indiferent că este sau nu bărbierit. Nu haina îl face pe om și după cum spuneam, fiecare persoană își are propria frumusețe, care tot timpul din interior vine. Sensibilitatea mereu demonstrează aceste lucruri. Așa cum eu am avut curajul să-mi prezint luptele mele cu demonii, frustrările și regretele pe care le am - în acest fel fiecare om ar trebui să-și recunoască slăbiciunile, iar pentru acest lucru sensibilitatea mereu va fi un avantaj și nicidecum un punct slab.

Confesiune pe final de an

"Iar atunci când îți dorești ceva, întreg universul conspiră ca să te ajute să-l obții." - Paulo Coelho

Anul 2024 a fost un an interesant pentru mine. A fost un an atât cu nerealizări și trânte, cât și cu multe realizări. Am luat multe decizii proaste, dar după aceea mereu m-am corectat. Am oscilat între bine și rău, între dezamăgire și speranță. E interesant faptul că de fiecare dată când mă consideram pierdut, mereu reușeam cumva să mă adun, ba pentru că se ivea o nouă oportunitate spre ceva, ba că prindeam eu curașul să încerc ceva nou. De fiecare dată când mi se închidea o ușă în față, una nouă mi se deschidea în altă parte. Și tot timpul era în mine ceva, acel ceva care ținea speranța vie.
Am început anul în forță, încrezător. Lucram pentru un austriac care-mi promitea raiul pe pământ. Treaba o mers până pe la începutul primăverii când am observat că de fapt promisiunile nu plătesc facturi și nu țin nici stomacului de foame. Așa că am ieșit din joc. Bogații mereu au exploatat săracii, crezând că doar ei trebuie să câștige. Eu am o vorbă după care m-am ghidat mereu: nu o să fie cum vreau eu, dar nici cum vrei tu nu va fi! Așa am ajuns să lucrez pentru altcineva pentru o perioadă de timp. Cam vreo 4-5 luni din an am fost într-o stare din asta de incertitudine. Nu era nimic sigur, nu știam ce și cum. Lucrurile așa au mers până m-am hotărât să fiu independent și să nu mai depind de nimeni și nimic, nici de firme și nici de bogătași care să mă exploateze. Am ajuns într-un final să joc jocul după regulile mele. Vremea mea sosise!
Până să ajung să-mi fiu propriul stăpân, rătăceam foarte mult, punând botul la promisiuni și tot felul de vrăjeli ieftine. Nu sunt supărat pe cei care au profitat de mine, sau de serviciile mele. Din contra, le sunt recunoscător. Datorită lor am ajuns să văd mai bine latura naturii umane și să cunosc mai bine psihologia. Și tot datorită lor am reușit să ajung să-mi fiu propriul stăpân.
Am lucrat cu drag și spor tot anul, indiferent că era cald sau frig. Când ajungi să tragi pentru tine, abordarea se schimbă complet. Am ajuns și în acel punct când eram epuizat total și nu puteam nici măcar să mă mișc de la oboseală. Dar nu-mi pare rău. Toate aceste lucruri m-au întărit, m-au îmbunătățit și m-au făcut să mă străduiesc să devin o versiune de-a mea din ce în ce mai bună.
Și tot în acest an am făcut și ceea ce nu făceam înainte: călătorii în lume. Am vizitat castele vechi, conace, locuri istorice. Și nu în ultimul rând, mi-am vizitat și neamurile aflate la distanță mare față de mine. Sighișoara a fost mereu principalul loc care simțeam că mă atrage, că mă cheamă oarecum. Și simțeam această chemare mai ales după ce am aflat că am acolo neamuri. Am aflat că am acolo o verișoară, în care practic o soră pierdută mi-am găsit. Vizitând-o pe ea și pe familia ei, eram ca și regele Ludovic al 2-lea care își adora verișoara, pe împărăteasa Sisi. Obișnuiam să ne și poreclim între noi după numele celor doi suverani. Discuțiile zilnice cu ea din acea perioadă m-au ajutat enorm de mult să ies din impasul în care eram. După moartea bunicii mele eram la pământ precum Germania după al doilea război mondial. Nu eram bun de nimic. Nu aveam nici bani și nici de lucru nu îmi ardea. Nu aveam poftă de viață pur și simplu. Dar această verișoară, care până în acel moment era o fantomă, o necunoscută, prin felul în care mă aborda și cum trăgea de mine să mă pun pe picioare, o ajuns să fie ca o soră pentru mine. Datorită ei am putut intra în 2024 ca un om cu capul pe umeri cât de cât. Mai departe totul a depins de mine și m-am străduit să mă adun. Un alt loc foarte important care am reușit să vizitez este castelul împărătesei Sisi de lângă Budapesta. Este vorba despre Castelul Regal Gődőllő. Cel mai mare vis de-al meu a devenit realitate prin faptul că am vizitat acel castel.
Și partea cea mai bună am lăsat la final. Punctul culminant în toată această poveste a fost acel moment în care m-am decis să încep să frecventez liturghiile de la Mănăstirea Maria Radna. Adevărata schimbare pentru mine acolo s-a întâmplat. Încercam să înțeleg cum de eu ca persoană nereligioasă m-am simțit atras de biserică. Era o chemare? Ce fel de atracție era? Acolo am reușist să cunosc oameni noi și să-mi fac și prieteni noi. Pentru prima dată în viața mea am nimerit într-un loc în care nimeni nu îmi cunoștea trecutul, și unde nimeni nu mă judeca pentru ceea ce fac sau ceea ce sunt, sau pentru ce am făcut în trecut. În acel loc am pășit pe o cale a vindecării. Sunt conștient că vindecarea nu va fi una completă, deoarece sunt răni care niciodată nu se vor vindeca în totalitate și amintiri care niciodată nu vor fi uitate. Dar eu totuși mă străduiesc. De când am luat pe această cale am devenit mult mai creativ. Aproape zilnic desenez, sau scriu. Am descoperit că adevărata mea vocație este creația. Să creez ceva mereu, indiferent că e vorba de un desen, sau de o poezie. Orice, doar să fie opera mea, munca mea. Acest lucru e cel mai bun remediu, plus că îmi ține și mintea ocupată.
Lăsând puțin la o parte aceste povestiri cu aură optimistă, trebuie să fim realiști. Nu putem trece cu vederea faptul că odată cu trecerea anilor totul devine parcă mai greu. Viața pare să se schimbe din ce în ce mai tare, iar noi din cauza acestor schimbări ajungem să ne complicăm și să ne încurcăm tot mai mult. Și nu putem uita nici faptul că pe măsură ce anii trec noi îmbătrânim. Aici e realitatea crudă și nemiloasă. Societatea din prezent nici măcar de departe nu mai e ceea ce era în urmă cu 100 de ani de exemplu. Totul s-a schimbat și se va schimba și mai mult de atât. Trebuie să fim conștienți de faptul că oricât de bine ne-ar merge în momentul de față, toate acestea mâine sau în oricare altă clipă se pot schimba. O boală incurabilă și deloc așteptată, un deces, un necaz în familie, o nenorocire, un accident, pierderea locului de muncă - oricare din acestea se pot întâmpla oricând. Și cea mai mare greșeală e să crezi că ție nu ți se poate întâmpla. Niciodată să nu zici niciodată!
Am decis ca în noul an care vine să mă străduiesc și mai mult ca să evoluez și să mă dezvolt. Sunt atras de dorința cunoașterii. Mereu eram un căutător spiritual care încerca să-și găsească locul, rostul și menirea. În sfârșit pot confirma că am pășit pe această cale a cunoașterii. Anul acesta am luat și câteva decizii mai radicale: am rupt legături cu diverse persoane, cunoștințe din trecut, sau chiar și vecini. Nu poți fi prieten cu o persoană cu care nu ești pe aceeași lungime de undă, sau cu care nu ai 80-90% intere și pasiuni comune. Un om care e în totalitate contrariul tău, indiferent că-ți este prieten din copilărie, rudă, vecin, etc., nu face altceva decât să te tragă în jos. Am eliminat treptat din viața mea bârfitorii, falșii prieteni și pe cei care în spatele meu mă vorbeau de rău, mă batjocoreau, sau mă judecau. Astfel de persoane nu au ce căuta la masa mea. Prieten îmi este acea persoană care nu mă judecă, care nu mă batjocorește și care mă acceptă așa cum sunt eu, și nu în ultimul rând, care prin natura lui reușește să mă ridice, nu să mă împingă în jos.
Eu tot ce-mi pot dori în anul care vine, e același lucru ce doresc și la alții. Să nu mai pierd pe nimeni din familie și nici din altă parte persoane dragi. Să nu mă trezesc cu vreo boală incurabilă. Să-mi văd prietenii, rudele și cunoscuții că le merge bine, că sunt sănătoși și că se bucură de viață. Și dacă aș putea cântări toate acestea într-o balanță, și aș avea puterea și posibilitatea să aleg, aș prefera să văd persoana la care țin că o duce bine, iar eu să fiu acela care suferă.

Niște păreri

"Să fii hotărât în părerile tale!" - Cicero

A fost o perioadă din viața mea când nu înțelegeam tot ceea ce înțeleg acuma. Judecam oamenii după aparențe și mă grăbeam să arunc cu reproșuri și acuzații, fără să am habar de cele mai multe ori. Dar, odată cu trecerea anilor, pot spune că m-am mai dezvoltat și eu, și oarecum m-am mai și maturizat (cel puțin așa cred). Pe plan teoretic cel mai mult te ajută faptul că studiezi, te documentezi și citești. Cititul deschide multe porți și lărgește orizonturile. E bine ca mai multe subiecte să fie aprofundate și să nu te limitezi doar la o singură carte, sau la un singur subiect. Pe plan practic, interacțiunile umane și comunicarea cu alții sunt elementele care ajută cel mai mult. De asemenea implicarea în diverse activități contribuie la o bună dezvoltare. Ca să scriu acest articol, cel mai mult am fost inspirat de ceea ce se petrece în ultima perioadă. Trebuie să recunosc că ideea de a scrie acest articol a fost din cauza alegerilor parlamentare din România. Din păcate datorită acestor alegeri am avut prilejul să văd comportamentul oamenilor, societatea actuală și cam tot ce mă înconjoară. Au fost mulți oameni pe care îi admiram de la distanță, dar după aceea mi-am dat seama că sunt doar niște nulități care se pare că nu se vor dezvolta niciodată.
Sunt mulți oameni care la prima vedere par educați, dar după un timp îți dai seama cât de nedezvoltați sunt. Cei mai mulți oameni sunt conduși de ură, și partea cea mai tristă e că se lasă cumva consumați de această ură. Ura față de tot ceea ce nu pot înțelege, ura față de tot ceea ce nu pot accepta, ura față de societate, ura față de sistem, ura față de politicieni și nu în ultimul rând ura față de semeni. Cândva eram și eu un astfel de om și mi-am pierdut mulți ani din viață făcând parte din această categorie. Dar după cum spuneam, am început să pun accent pe dezvoltarea mea personală și pe autodisciplină, fiind inspirat de alții pe care îi vedeam că evoluează, plus că am simțit și eu nevoia să-mi înving o parte din frici, să trec peste niște bariere și limitări și să trec la un alt nivel. Cei mai mulți oameni îi învinovățesc pe alții pentru eșecurile și nerealizările lor. Dau vina pe vecinul, pe părinți, pe împrejurimi, pe sistem, pe conducători, pe oricine înafară de ei înșiși. Cel mai mare dușman de-al tău întotdeauna e personajul din oglindă și nu altcineva din exterior. Așa că dacă trebuie să învingi pe cineva, atunci știi cine e acel cineva. Depășindu-ți propriile limitări ajungi să renaști ca alt om, total schimbat, cu noi orizonturi și cu alte percepții. Și toate acestea într-un mod pozitiv.
Cei mai mulți oameni sunt nemulțumiți și nu le convine nimic. Indiferent cine ar ieși președinte, indiferent ce s-ar face sau ce nu s-ar face, ei tot frustrați și nemulțumiți vor fi. Când ajungi în punctul în care ajungi să fii mulțumit cu tot ceea ce ai și tot ce ai realizat, poți spune că ai pășit pe drumul călătoriei tale. Niciodată n-am dus lipsă de nimic pe plan material, chiar dacă în trecut aveam și eu de multe ori momente de furie și nemulțumiri din cauza unor frustrări. Oricât de sărac eram dar o pâine mereu mi-am permis să-mi cumpăr. Atâta timp cât voința și motivația nu dispar, nici eforturile pentru o viață bună și un trai decent n-au cum să dispară.
Cei mai mulți oameni nu sunt mulțumiți nici măcar de propria persoană. Nu se pot accepta pe ei înșiși, se judecă singuri, găsind tot felul de motive doar să se rănească singuri. Cei mai mulți oameni au vise nerealiste și vor să ajungă ceva ce nu pot fi. Sunt mulți care nu se pot suporta din cauza felului în care arată. Nu le convine că sunt grași, sau slabi, dar în același timp nici nu vor să facă ceva ca să schimbe situația. Mi-am pierdut mulți ani din viață neputând să mă accept din cauza faptului că eram slab. De mic copil aveam o constituție fizică firavă și eram slab de când mă știu. Am petrecut mulți ani trăgând de fiare, dar fără rezultatele dorite, din cauză că nu aveam atitudinea potrivită. Dar după ce am regândit totul, atât dieta cât și felul în care să mă antrenez, dar nu în ultimul rând și mentalitatea, situația a început să se schimbe și rezultatele nu au întârziat să apară. Morala poveștii e că atâta timp cât tu nu te poți accepta pe tine așa cum ești, nici pe cei din jurul tău nu ai cum să-i accepți. Te vei judeca mereu, atât pe tine cât și pe ceilalți.
Pe mine nu mă interesează cine pe cine iubește și nici nu mă deranjează aceste chestiuni. Atâta timp cât e vorba de un om cu bun simț chiar nu îmi pasă de naționalitate, etnie, rasă, religie sau orientare sexuală. Toate aceste lucruri sunt niște bariere mentale, limitări, care nu fac altceva decât hâră, ură și conflicte. Datorită acestor idei preconcepute, în spatele cărora stă ura și lipsa de cunoaștere, ajungem să uităm că de fapt cu toții suntem oameni.
Nu pot să spun că trăiesc viața perfectă și dacă familia mea ar fi întreagă poate că ar fi dezamăgită de mine din multe puncte de vedere, sau poate că nu! Toți foștii mei colegi de școală și facultate s-au realizat, ca să spun așa. Au mașini, jobb-uri bine plătite, familii, copii, etc. Eu nu am nimic din toate acestea. Uneori îmi pare rău, dar de cele mai multe ori nu. Nimic nu regret din ce am făcut, regret doar ceea ce n-am făcut, în special lucrurile pe care le puteam face! Dar, fapta e consumată și nu e timp pentru regrete din trecut. Viața merge înainte, iar eu tot ce pot face e să mă concentrez pe prezent, trăind clipa, savurând libertatea și să mă dezvolt în continuare. Nu am de gând să întemeiez familie și nici să fiu sclav în ceva corporație multinațională lucrând pe mai multe schimburi pe bani puțini. Am ajuns în punctul în care să mă pot accepta așa cum sunt, și după foarte mulți ani, să fiu mulțumit de mine într-un final. Am libertatea să fac ce vreau, când vreau, să realizez creații artistice, și mie mai mult de atât nu-mi trebuie. Cine nu înțelege aceste lucruri și nu mă poate accepta așa cum sunt, nu are decât să părăsească cărarea pe care merg eu. Ce nu merge nu trebuie forțat, iar eu pot înțelege acest lucru.

Despre prietenie

"Adevărata prietenie rezistă timpului, distanței și tăcerii." – Isabel Allende

Ce înseamnă prietenia? Cum e să ai un prieten, sau mai mulți? Conform site-ului dexonline.ro, prieten e o persoană de care cineva este legat printr-o afecțiune deosebită, bazată pe încredere și stimă reciprocă, pe idei sau principii comune. Poate că aceasta este cea mai bună definiție a prieteniei. O prietenie se bazează în primul rând pe încredere și respect. Când un așa zis prieten nu te respectă și nu are încredere în tine, atunci persoana respectivă nu îți este un adevărat prieten.
Prieteniile se schimbă odată cu trecerea anilor, exact ca și prietenii. E o călătorie lungă și nu toți vor ține pasul din păcate. Dar în același timp, pe durata călătoriei se mai pot alătura și alții pe parcurs, devenind prieteni.
În cazul meu, am avut mulți prieteni de-a lungul anilor. Am avut prieteni de mic copil. Unii au rămas în continuare în viața mea, iar alții nu. Pe măsură ce am crescut și eu, vremurile s-au schimbat. Nu putem cu toții să împărțim aceleași valori și principii. Cu un om cu care nu ai în comun niște chestii, mă refer aici la valori, principii și idei, nu ai cum să fii prieten. Pur și simplu chimia nu funcționează într-un astfel de caz. Cineva care nu te înțelege, ba din contra, te critică și te atacă, nu are cum să-ți fie prieten. Ca să fii cu cineva prieten trebuie să fii cu el cât de cât pe aceeași lungime de undă.
De exemplu, cu cine am fost prieten în copilărie azi nu mai sunt prieten. Dacă mă întâlnesc cu ei, ne dăm cu bună ziua, tradiționalul ce mai faci și cam atât. Când suntem copii nu știm mare lucru. Vrem doar să ne jucăm și de asta avem nevoie de prieteni. Dar pe măsură ce creștem, jocurile se schimbă și apar alte elemente. Apar probleme, discuții și tot felul de provocări. De exemplu am avut un prieten cu care cândva eram cei mai buni prieteni. Eram colegi de școală, colegi la facultate, iar acum nici nu ne mai salutăm măcar. De aceea spuneam că odată cu trecerea timpului oamenii se schimbă. Apar alte anturaje, alte chestiuni.
În ultimul timp am ajuns la concluzia că prieten nu îți e acel cineva cu care ai experiențe comune din trecut, indiferent că sunt bune sau rele. La un moment dat, ori el, ori tu, careva începe ori să crească (financiar, social, personal, spiritual, oricum ar fi), ori să descrească, iar atunci cumva echilibrul din balanță tinde să se destabilizeze, iar prietenia să se clatine de-a binelea. Ideea e că într-un astfel de caz sau proces, cumva două persoane care până atunci erau într-o prietenie bună, tind să nu mai rezoneze, prietenia dintre ei din cauza diferențelor se pune sub semnul întrebării. Există varianta ca prietenia să meargă mai departe, ori din cauza noilor condiții să nu mai funcționeze.
Prieten cu adevărat e acea persoană alături de care te simți bine, a cărui prezență calmează furtuna din sistemul tău nervos. Un prieten adevărat îți dă un vibe bun, pozitiv, te iubește, te acceptă și te sprijină. Nu te critică, nu te condamnă și nu te judecă. O astfel de prietenie poate să dureze din tinerețe, sau poate să apară brusc, din senin, o oarecare persoană cu care într-un timp record să ajungi să construiești o prietenie, poate chiar mai mare decât cu o persoană cunoscută de mult timp.

Conversații

"Oamenii se urăsc pentru că se tem, se tem pentru că nu se cunosc și nu se cunosc pentru că nu comunică." - Martin Luther King

Pentru mine, faptul că trebuie să port o conversație poate fi o încercare grea, dar uneori poate să fie și o experiență plăcută. Niciodată n-am fost o persoană comunicativă. Copil fiind, eram tare închis și cu greu reușeam să mă împrietenesc cu alții, ca apoi să pot comunica. Pe măsură ce am crescut aceste lucruri s-au mai schimbat puțin. Nu vreau să spun că am devenit brusc o persoană foarte deschisă și comunicativă. Din contra, sunt tot o persoană retrasă și închisă. Rar se întâmplă să devin deschis față de o persoană nouă, sau proaspăt cunoscută. Dar din fericire, în ultimii doi ani (aproximativ) am avut norocul sau prilejul să cunosc câteva persoane, cu care înainte nu am avut tangențe sub nici o formă, și cu care totuși am reușit să leg bune prietenii, în special pentru faptul că am avut suficient curaj să fac eu primul pas și să sparg niște bariere. Sunt niște experiențe interesante aceste lucruri.
Din perspectiva unora, stilul meu de viață este unul ciudat. După cum spuneam, sunt o persoană retrasă și închisă. Nu sunt o fire mult prea sociabilă și cea mai mare parte a timpului îmi petrec singur. Munca pe care o practic mă face să lucrez solitar și să interacționez cu oamenii doar pentru strictul necesar. Singurătatea mereu a fost și va fi o parte esențială a vieții mele. Dar cu toate acestea, uneori mi se întâmplă să întâlnesc câte o persoană mai specială, fie că e vorba de cineva cunoscut sau nu, cu care apoi să pot purta o conversație foarte deschisă, dar în același timp și foarte profundă. Și toate acestea într-un mod pozitiv.
O conversație bună cu persoana potrivită valorează mai mult decât orice. Să știi că persoana cu care vorbești e prezentă, te ascultă fără să te întrerupă, dar mai ales să aibe habar despre ce anume vorbești și să aibe și ceva de spus - deci toate acestea îți dau o stare pozitivă, euforică chiar, de nedescris. Parcă ar fi un extaz, sau un orgasm intelectual, spiritual, sau mental. Și de multe ori se întâmplă ca o astfel de conversație să aibe loc atunci când nici nu te-ai gândi, de parcă universul ți-ar scoate în cale persoana potrivită la momentul potrivit, pentru discuția potrivită.
Există și conversații de care fug, sau mai exact persoane de care prefer să fug. Când sunt obligat să conversez cu cineva, doar de dragul vorbitului, sau pentru că mă știu cu persoana în cauză din trecut, dar fără să mai avem ceva în comun în prezent - cam așa sună definiția torturii psihologice.
Există persoane cu care mă înțelegeam cândva bine, dar acum nu mai rezonăm pe aceeași lungime de undă, și pentru treaba aceasta vorbim mai rar. Trebuie să recunosc că mi chiar greu să vorbesc cu aceste persoane; uneori trebuie chiar să mă forțez. Există și persoane cu care eram cândva cei mai buni prieteni, și cu toate acestea acuma să nu mai vorbim absolut deloc, nici măcar nu ne mai salutăm. Și există și persoane cu care până în urmă cu un an nici o formă de tangețe n-am avut, și cu care în momentul de față să mă înțeleg minunat, chiar mult mai bine decât că o persoană pe care-l cunosc de o viață întreagă. Cu aceste persoane e chiar mai plăcut să port discuții decât cu o persoană pe care îl știu de când lumea. Interesant este faptul că o astfel de persoană, prin felul ei de a fi și prin acțiunile și discuțiile purtate, parcă umple un gol, acei ani lipsă de când nu ne cunoșteam. Parcă o astfel de experiență, sau o astfel de persoană specială, face mai mult decât faptul că mă știu cu X sau Y de când eram mici și ne înțelegeam bine. E ciudată și fascinantă în același timp toată această poveste. Și nu reușesc să-mi explic ce anume face ca aceste conversații să fie atât de miraculoase: comunicarea în sine, faptul că avem subiecte comune sau pur și simplu persoana cu care port conversația? Și totuși, de cele mai multe ori tind să cred că persoana...
Persoana potrivită cu care să porți conversația potrivită, la momentul potrivit, face mai mult decât orice altceva. Nu degeaba am enumerat cuvântul "potrivit" de atâtea ori, deoarece dacă ai suficientă răbdare, la un moment dat, universul, destinul sau viața, te vor răsplăti cu ceea ce meriți. În cazul de față, e vorba de persoane cu care să poți purta conversații plăcute. Și toate aceste lucruri se întâmplă la timpul lor. O conversație de calitate e hrană pentru suflet, iar persoana potrivită cu care să o porți e o binecuvântare.

Despre călătoriile mele la Basilica Maria Radna (2)

"Sinceritatea este forma cea mai îndrăzneaţă a curajului." - William S. Maugham

În urmă cu vreo 5 luni am scris un articol despre călătoriile mele la Basilica Maria Radna. Din câte am observat atunci, a fost al doilea cel mai apreciat și citit articol, pe primul loc fiind articolul scris în memoria bunicii mele. Pentru cei interesați, ambele articole pot fi recitite de aici: articolul despre Maria Radna de aici, iar celălalt despre bunica mea de aici. Am simțit nevoia să scriu și un al doilea articol despre călătoriile mele la Maria Radna, deoarece mai sunt multe lucruri de spus despre care n-am vorbit în primul articol. Ca și în celelalte articole scrise de mine, o să fiu cât mai sincer și profund. O să îmi prezint atât trăirile pozitive, cât și cele negative. Vreau să precizez de la bun început că prin faptul că scriu acest articol nu am ca scop promovarea locului din punct de vedere turistic, nici nu fac reclamă și nici nu urmăresc intere ascunse. Sunt un căutător spiritual umil pe calea devenirii iar ceea ce am descris în acest articol reprezintă trăirile și cugetările mele sincere, experiențe proprii și concluzii. Toate acestea despre Basilica Maria Radna, sau cum toată lumea cunoaște locul: mănăstirea Radna.
Basilica Maria Radna este cea mai cunoscută biserică din vestul țării și sute de turiști și pelerini vin aici săptămânal. De multe ori am fost și eu aici în copilărie la sărbătoarea Sfintei Fecioare Maria. Am fost mai apoi și în perioada liceului și mai târziu când eram student, după care câțiva ani din cauza unor probleme personale și de familie nu am mai putut veni. În urmă cu un an am început să umblu cu regularitate strictă iarăși.
Vreau să încep prin a discuta despre lucrurile mai puțin plăcute, ca cele frumoase să rămână pentru final. De când umblu la această biserică, din păcate am experimentat și lucruri neplăcute, sau mai puțin plăcute. După cum am spus la început, sunt un căutător spiritual. Am început cu yoga, apoi cu arte marțiale, filozofie budhistă, iar acum frecventez o biserică catolică. Și nu orice biserică, ci pe cea mai frumoasă și cunoscută din țară (după părerea mea). La un moment dat am ajuns într-o situație asemănătoare ca tânărul prinț Siddhartha Gautama, care în urma unei călătorii prin regat a văzut un om mort pentru prima dată în viața lui și nu înțelegea ce se întâmplă. Mai târziu după ce a pus cap la cap tot puzzle-ul, petrecând mulți ani în ascetism și meditație, tânărul prinț avea să devină Buddha, cel iluminat, cunoscut și ca fondator al budhismului. Situația mea seamănă foarte mult cu al lui deoarece cu câteva zile în urmă să încep să scriu acest articol am participat la pelerinajul de sărbătoare al Nașterii Maicii Domnului și am dat peste o priveliște foarte neplăcută. Printre mulțimea de oameni care se plimbau pe la tarabele din oraș, la un moment dat am văzut o femeie foarte bătrână cerșind, picată pe jos și întinsă. Era epuizată. Tremura cu niște bancnote de 1 leu în mână. Era o priveliște foarte neplăcută. Am stat și am privit pe toți acei oameni cum trec nepăsători pe lângă ea, fără să îi pese cuiva de sărmana bătrână. Nimeni nu ar fi întrebat-o dacă e totul în regulă cu ea, sau să cheme o ambulanță, poliția, orice. Unde e spiritul creștin din topți acești oameni? Și partea proastă era că și eu eram unul dintre aceștia. Era pentru prima dată în viața mea când efectiv îmi era scârbă că fac parte din rasa umană. Atât de josnic și de mizerabil nu m-am simțit niciodată. Cum poate să existe așa ceva? Cum se poate ca în 2024 oamenii, cea mai evoluată specie de pe Terra, să fie atât de insensibili? Bătrâna respectivă era mai mult ca sigur exploatată de cineva pentru a face bani din cerșit. Cum poate să existe așa ceva? Cum se poate ca într-o zi de sărbătoare creștină așa de mare și de importantă să aibe loc astfel de lucruri? Și toate acestea chiar în fața unei biserici impozante și minunate! Autoritățile oare ce păzesc? Întreb și eu așa ca fapt divers.
O altă experiență care m-a marcat a fost predica unui preot. Acest eveniment a avut loc tot zilele trecute. Preotul respectiv a povestit cu lux de amănunte cum pe vremea când era copil a vizitat mănăstirea Radna cu bunica lui. A vorbit atât de frumos despre bunica lui și cu atât de mult respect încât era demn de toată lauda. A povestit foarte amănunțit cum a vizitat mănăstirea de mai multe ori împreună cu bunica. La final a ajuns să vorbească despre bunica lui, ajunsă bătrână și foarte bolnavă. Modul în care o descria semăna foarte mult cu ceea ce am trăit și eu cu bunica mea. Începând cu amintiri frumoase din copilărie și sfârșind cu experiențe traumatizante și triste din cauza unei boli necruțătoare. Preotul acela își descria bunica în ultima ei perioadă din viață ca fiind total pierdută și fără să mai reacționeze la nimic din exterior. Doar înainte să moară a reacționat la rugăciunea preotului chemat pentru ungerea finală. Într-o astfel de situație era și bunica mea în ultimele 4 luni de viață. Era pe zi ce trece tot mai slăbită, tot mai pierdută și tot mai absentă. A fost diagnosticată cu demență senilă după ce și-a pierdut singurul copil (tatăl meu) și a fost așa vreo 5-6 ani buni, dintre care 4 au fost ani intenși și grei. După cum spunea și doctorul, exact ca o lumânare s-a stins, treptat, etapă cu etapă. Foarte multă asemănare era între predica acelui preot și povestea mea. Ascultând acea predică, pentru prima dată în viața mea îmi venea să plâng în public, dar am reușit să-mi țin lacrimile adunându-mi toate puterile în acest scop.
La două săptămâni după moartea bunicii mele am avut ocazia să vin la Maria Radna și să particip pentru prima dată la o slujbă de duminică. Înainte mai aveam obiceiul să ne uităm la slujbele de acolo împreună cu bunica mea când se transimeau în direct pe pagina oficială de Facebook al bisericii. Simțeam că trebuie să fac treaba aceasta, deoarece un vis vechi de-al bunicii mele era să ajungă cu orice preț la mănăstirea Radna. Făcuse cândva o promisiune. Acea promisiune consta printr-un pelerinaj la mănăstirea Radna și rugăciuni. A făcut acest lucru pe vremea când eu terminasem liceul și dădeam examenul de bacalaureat. Din nefericire am picat bac-ul. Eram singurul din clasă în această situație. Nu știu ce era mai mare în mine pe vremea respectivă, rușinea sau dezamăgirea că am făcut tot ce am putut și totuși nu am reușit. Bineînțeles că am făcut contestație, iar după o săptămână au venit rezultatele. Spre bucuria mea am primit o notă bună și astfel am reușit să iau și eu examenul de bacalaureat. Dar în acest timp, pănâ să vină rezultatele bunica mea se ruga neîncetat pentru mine și a făcut promisiunea că dacă reușesc să iau bac-ul va vizita mănăstirea Radna și se va ruga acolo. Îmi pare foarte rău și nu există zi să nu regret că nu i-am îndeplinit acest vis, că nu am chemat pe cineva cu mașină să o ducă acolo. În acea duminică după moartea ei, simțeam cumva că deși ea nu a reușit să ajungă acolo, o voi face eu în locul ei. Și așa a și fost. Timp de o oră cât o ținut slujba, eu am experimentat toate felurile de trăiri. Mi-a venit să plâng de durerea pierderii ei. A fost când am zâmbit, de bucurie că am ajuns aici, atât pentru mine cât și pentru ea. În timpul acelei slujbe în mine s-a dat o bătălie, și nu știu de ce, dar cumva am impresia că ministranții au observat acest lucru, cu toate că erau doar niște copii. Se uitau la mine insistent. Sunt ferm convins că se vedea pe mine că duc o bătălie în interior, o bătălie în care experimentez toate tipurile de trăiri, începând de la tristețe și durere și până la pace și bucurie. Căci într-un final am atins și pacea. În sinea mea am făcut pace, atât cu mine, cât și cu bunica mea. În sinea mea mi-am cerut iertare sinceră de la ea, că nu am reușit să o duc acolo. Am reușit într-un final să fac pace cu mine. Toate aceste bătălii s-au dat în mine în timp ce corul cânta minunat. Mă simțeam scufundat în lumină și energie pozitivă ascultând acea voce de înger din cor alături de alte voci. A fost cea mai frumoasă experiență după mulți ani de suferință. Eram precum un soldat întors de pe câmpul de luptă, care vede soarele după mulți ani de furtună și simte cum razele de lumină îi mângăie obrajii răniți și cum acea lumină îi șterge lacrimile.
În acea duminică soarta mea cumva s-a hotărât. Am simțit că Maria Radna devine a doua mea casă, și de fiecare dată când o să merg acolo va fi ca și cum m-aș întoarce acasă. Am avut această senzație fără să mai fi fost acolo vreodată la vreo slujbă și fără să fi cunoscut pe cineva din personalul locului. Era duminică 27 august 2023.
Peste tot pe unde am fost mereu de greutăți am dat. Anii de școală, în special anii de liceu, au fost ani grei. De multe ori am fost batjocorit pentru faptul că sunt retras și tăcut, dar mai ales pentru faptul că sunt maghiar. La locurile de muncă pe care le-am avut de multe nedreptăți am avut parte și de multe faze nasoale. Maria Radna a fost singurul loc de până acuma unde am reușit să mă integrez bine, fără să fiu judecat sau batjocorit. Niciunde nu am fost întâmpinat cu atâta amabilitate și căldură ca și acolo. Și repet, e un loc pe care îl vizitam ocazional în copilărie când erau bâlciuri, iar pe oamenii de acolo nu i-am cunoscut până acum un an.
Nu vreau să se înțeleagă greșit ceea ce descriu aici. Nu am ajuns un fanatic religios. Am rămas tot același om care eram și înainte, tot liber-cugetător, tot filozof, tot gânditor. Farmecul locului m-a prins din prima zi acolo. Atmosfera plăcută, energia pozitivă care se simte acolo, amabiliatea personalului, glasul minunat care se aude din cor, toate acestea pe mine m-au cuprins din plin. Maria Radna e locul unde a început un proces pentru mine. Maria Radna e locul unde m-am vindecat, unde m-am refăcut bucată cu bucată, ieșind din groapa cu gunoi în care eram scufundat de ani de zile. Maria Radna e locul unde am zâmbit pentru prima dată după mulți ani de chin și unde am reușit să spun pe bune că mă simt bine.

Ziua de după

Doar iluzia este ușoară. Adevărul este întotdeauna dificil! - Rabindranath Tagore

Mereu am știut că se va întâmpla, oricât de mult am încercat să nu mă gândesc acolo. Încercam să mă mint singur cu tot felul de autosugestii cu finaluri fericite, cu toate că undeva în adâncul meu știam că astfel de lucruri sunt niște iluzii. Știam că la un moment dat voi fi nevoit să mă trezesc din acest vis, într-un fel sau altul, fie de bunăvoie, fie forțat. Și iată că am fost forțat să mă trezesc. În momentul în care am scris aceste rânduri (13 august 2024) se împlinește un an de la moartea bunicii mele. Pentru mine bunica a fost cineva, ceva, ce nu pot explica în cuvinte. A fost acea ființă pe care am iubit-o și am venerat-o cu cea mai mare dedicare și atașament. Faptul că am pierdut-o, și anii de dinainte cât am îngrijit-o și i-am privit suferințele, au declanșat în mine acele suferințe sufletești pe care niciodată înainte nu le-am simțit, și pe care nu le doresc nimănui.
Atașamentul produce suferința. Pot spune acum că mi-am învățat lecția într-un final. Acum, că nu prea mai am ce pierde, lucrez la detașare, să nu mai mă simt atașat de nimeni, să nu mai ajung să sufăr. Ziua în care bunica mea a murit a fost cea mai neagră zi din viața mea, iar ziua de după a fost cea mai incoloră. Țin minte că era o dimineață foarte caldă, caniculară, cu mult soare. Nu am putut dormi aproape deloc, nu aveam poftă de mâncare și încă nu îmi venea să cred și să accept cele întâmplate. Eram ca o sticlă care s-a spart în mii de cioburi și nu realizează ce se întâmplă. Niciodată până atunci nu văzusem viața atât de incoloră ca și atunci. M-am simțit total pierdut și abandonat. A avut loc înmormântarea și toate cele. Timpul a trecut iar eu n-am avut încotro și a trebuit să țin pasul. A trebuit să supraviețuiesc cumva și să mă adaptez noilor condiții. Și asta am și făcut: am supraviețuit, căci sunt un supraviețuitor. Mereu am fost. Am traversat furtuna, ploaia și toată vijelia, dar n-am scăpat de trăznete și fulgere. Și totuși sunt aici.
Partea bună în toată această perioadă e că am ajuns să cunosc câțiva oameni noi, și să fac lucruri pe care înainte nu le făceam. Partea interesantă în toată această poveste e faptul că oricât aș fi de ateu și antireligios, totuși într-o biserică catolică frumoasă din apropiere am ajuns să mă regăsesc și să îmi vindec o parte din răni, grație atmosferei plăcute de acolo și faptului că am avut onoarea să cunosc personalul de acolo. Miraculos sau nu, dar de când am început să frecventez acel loc am observat schimbări care înainte nu credeam că pot avea loc. De exemplu mi-a crescut apetitul pentru creație. Am ajuns să scriu și să desenez cu o intensitate de neoprit.
Pot spune oarecum că puțin am reușit să mă cațăr afară din groapa cu gunoi, cu toate că de multe ori cad înapoi și mă umplu iarăși de noroi. Dar măcar văd ce e la suprafață și mai trag aer curat în piept. Sunt răni care nu se vor vindeca niciodată, doruri care nu vor trece și persoane pe care nimeni și nimic nu le va putea înlocui vreodată. Tot ce pot spune că am realizat în acest un an distanță de când mi-am pierdut bunica, e că am învățat să trăiesc cu suferința. Suferința nu poate fi învinsă, nici eliminată. Ea poate fi doar acceptată, îmbrățișată și atât. Trăiesc cu suferința precum într-o simbioză, sau ca într-un concubinaj.
Singura mea speranță în această poveste e să mă înșel în ceea ce cred eu legat de tema vieții de după moarte. Sper din tot sufletul meu să nu am dreptate și să nu fie așa cum cred eu. Sper să existe ceva după ce murim, o formă de continuare, o altă formă a existenței, o altă dimensiune, nu știu, orice dar să fie ceva. Sper din tot adâncul ființei mele ca atunci când voi adormi aici definitiv, să mă trezesc undeva unde să mă pot revedea cu bunica mea. Nu știu unde, nu știu cum, sub ce formă, doar să fie realizabilă această revedere. Să străbat toate aceste drumuri grele, iar ea doar să mă aștepte acolo undeva, la finalul drumului; exact ca și cum făcea aici, când veneam de la școală, de la muncă, sau de oriunde altundeva.

Moartea cea de toate zilele

"Absența și moartea sunt același lucru – doar că în moarte nu există suferință." – Theodore Roosevelt

Moartea este inevitabilă pentru orice formă de viață. Orice se naște, trebuie să și moară. Din păcate așa este mersul vieții. Moartea este cea mai mare nedreptate, sau poate cea mai mare dreptate, depinde din ce perspectivă o privim. De moarte nimeni și nimic nu scapă, nici vinovații și nici nevinovații, nici săracii și nici bogații. Când moare un sărac, acesta nu are ce lua cu el, în timp ce un bogat nu poate lua nimic cu el. Deci, cumva moartea face dreptate. Moartea este adevărul suprem, iar în fața ei cu toții suntem egali. Viața este precum un vis, din care la un moment dat ne trezim. Această trezire este moartea. Viața e temporară și scurtă, în comparație cu moartea. Mulți oameni trăiesc ca și cum niciodată nu ar urma să moară; în special tineretul și cei fără de griji și cărora le merge bine.
Eram la o vârstă foarte fragedă când am văzut pentru prima dată moartea. Aveam doar 5 ani când bunicul meu a murit. Am fost ultimul care l-a văzut în viață, la fel ca și în cazul celorlalți membri de familie. Pe bunicul l-am văzut plecând de acasă, fără să se mai întoarcă vreodată viu. Mai târziu mi-am văzut tatăl agonizând, fără să înțeleg ce se petrece. Bineînțeles că era pe moarte, doar că eu nu știam asta atunci. Bunica mea a murit în brațele mele, fără ca eu să o pot salva. Am văzut moartea de câteva ori, și de fiecare dată când i-am simțit parfumul era în apropierea mea, în casa mea.
Moartea e un fenomen perfect natural, doar că noi oamenii o mistificăm atâta și dramatizăm atât de mult în jurul ei. Știința spune că moartea e sfârșitul, că nu mai este nimic după. Sau cel puțin ne spune că încă nu s-a putut demonstra prin metode științifice cum că ar fi o continuare a vieții după moarte. În același timp, religiile lumii oferă o gamă largă de posibile continuări ale vieții după moarte. Unii spun că există un suflet care în funcție de viața trăită va merge ori în iad, ori în rai. Alții spun că ne vom reîncarna. Alții mai spun că ne vom reîntoarce la stele. Și exemplele pot continua. Eu, personal, nu cred în aceste lucruri. Nu cred că există suflet, cum nu cred nici în existența vieții de după moarte, sau cel puțin nu în felul în care vorbesc religiile despre aceste lucruri. Eu cred că ceea ce se întâmplă după moarte e o formă de compostare, transformare. Toată materia care ne-a compus până atunci, începe treptat prin procese chimice să se dezintegreze și să devină altceva. Acel ceva ce ne-a compus până am existat nu își mai are rostul. Se dezintegrează, se descompune. Cu alte cuvinte, tot organismul nostru devine parte al unui proces asemănător cu o reciclare. Devenim un fel de îngrășământ atât pentru mediu cât și pentru sol. Cât despre minte, eu cred că ceea ce numim minte e același lucru cu ceea ce alții numesc suflet, conștiință, spirit, etc. Indiferent care denumire am folosi, eu cred că acel ceva, să îi spunem minte, nu e altceva decât un produs al creierului, sau rezultatul mai multor reacții chimice din creier, altfel spus. Nimeni nu știe concret ce se întâmplă cu ființa noastră după ce murim. Nici teologii, nici preoții și nici oamenii de știință nu pot da un răspuns satisfăcător la această întrebare.
Am avut și animale de companie, care din păcate tot sub privirile mele s-au stins. De exemplu, câinele meu a murit exact în ziua în care a murit și bunica, doar că mai repede cu doi ani. Pisica mea, cea mai frumoasă pisică pe care am avut vreodată, a murit îm brațele mele după ce a fost lovită de o mașină. Când i-am ținut trupul mic în mâini, am putut simți cum ceva se schimbase. Ceva dispăruse din ea. A devenit ca o păpușă, ca o jucărie. Dispăruse viața din ea. Exact aceste senzații le-am simțit și atunci când îmi îmbrățișam bunica moartă... O ființă după ce moare devine doar un trup lipsit de viață. Țin minte că pe vremea când eram copil, mergând la cimitir cu tatăl meu la mormântul bunicului l-am întrebat ce simte un om atunci când a murit. "E ca și atunci când dormi? Sau ce simți totuși?" - îl întrebasem eu. La care el mi-a răspuns doar atât: "omul după ce a murit nu mai simte nimic..." Am stat și am meditat mult asupra acestor vorbe. Încă nu le-am uitat nici acuma, după vreo 30 de ani.
Tare aș vrea să mă înșel și să existe o continuare a vieții după moarte, într-o altă lume, sau în ceva univers paralel, sau pur și simplu să rămânem aici sub o formă invizibilă pentru restul muritorilor, fără să mai simțim vreo durere sau suferință. Tare frumos ar fi să ne putem cumva revedea cu toți membri de familie pe care i-am pierdut, să le povestim tot ce am făcut și cât de mult ne-au lipsit. Din tot sufletul meu mi-aș dori să-mi întâlnesc bunicul, care nu o avut prilejul să mă vadă cum cresc, și cum dintr-un copil mic devin adolescent, iar apoi bărbat. Mi-aș dori să-mi reîntâlnesc și tatăl, cu care în ultimii 10-15 ani din viața lui nu am avut din păcate o relație bună. I-aș cere iertare că nu am fost mai înțelegător în privința lui, și în loc să încerc să îl ajut în legătură cu problemele lui de alcool, eu doar l-am judecat. Eram tânăr pe vremea respectivă, prea tânăr pentru acele lucruri oribile pe care le-am trăit din cauza lui, și poate și alții tot așa reacționau ca mine. Dar cu toate acestea mi-aș cere scuze. Și ce mi-ar place cel mai mult, e faptul că ar vedea că s-a înșelat, și că am ajuns totuși cineva, nu așa cum spunea el mereu, că nu sunt bun de nimic și chestii din astea. I-aș arăta toate sculele cu care lucrez, tot ceea ce fac, toate creațiile mele, desene, poezii, scrieri, etc.
Și nu în ultimul rând, dacă viața de după moarte ar fi posibilă, cel mai mult mi-aș dori să-mi revăd bunica. Aș implora-o pentru iertare că nu am reușit să o salvez. În perioada cât a fost bolnavă nu prea mai știa mare lucru nici despre ea, nici despre mine și nici despre lucrurile din jurul ei. I-aș povesti absolut tot ce a ratat, tot ce s-a întâmplat, tot ce am făcut, cu bune și cu rele. I-aș povesti cu lux de amănunte cum am avut grijă de ea, cum am îngrijit-o, cum am hrănit-o și cum am spălat-o. I-aș povesti cum dintr-un copil visător și pierdut în spațiu am devenit o persoană responsabilă datorită acestei situații neplăcute. Bineînțeles că mi-ar place să-mi revăd și toți cunoscuții, foștii vecini, neamuri și rude decedate, toți acei oameni care și-au lăsat amprenta în viața mea la un anumit moment dat în trecut. Singura persoană care mai trăiește din familia mea este mama, deci mă pot considera un om bogat, încă...
Viața e precum un mare abator, cu multe benzi rulante, pe care noi precum niște bucăți de carne ne îndreptăm încet dar sigur spre mașina de tocat. Când o bucată de carne pică în mașina de tocat ne mirăm și rămânem uimiți. "Vai! A murit x sau y" - asta în timp ce nu ne dăm seama că la un moment dat o să ne vină nouă rândul să fim acea bucată de carne care pică în mașina de tocat de pe banda rulantă. E multă suferință în viață, multe boli și multe necazuri. Dar cu toate acestea, există și câteva momente frumoase. Acele momente sunt clipele petrecute cu cei dragi. Aceste momente devin amintiri cu timpul și odată cu trecerea anilor ne hrănesc cumva speranța că poate într-o bună zi ne vom revedea totuși, undeva sub o altă formă. Când mă plimb în cimitir simt că toți cei de acolo sunt într-un loc mult mai bun. S-au eliberat de tot ceea ce doare și macină, de toate suferințele și necazurile și au lăsat în urmă toate durerile. E un gând liniștitor oarecum să știi că toți cei pe care i-ai iubit cândva se află într-un loc mai bun și nu mai trebuie să sufere. Cumva această viață e precum un vis, un somn adânc, din care moartea ne trezește.

Omul invizibil

"Așteptările sunt rădăcina tuturor durerilor sufletești." - William Shakespeare

Încerc să înțeleg lucrurile, felul în care fenomenele au loc și modul prin care toate treburile funcționează. Asta fac de când lumea. Niciodată nu am fost un om al acțiunilor, ci un om al cuvintelor și al gândurilor. Mereu am fost un introvertit pus pe gânduri cu apucături depresive și într-o continuă luptă cu anxietatea. Dar ce să fac, așa sunt eu și așa am fost de mic copil. Am fost bun la teorie, dar la practică am dat rateu.
Toată viața am trăit cu o permanentă stare de singurătate, care când mă chinuia, când mă liniștea. Uneori simțeam nevoia de companie, iar alteori nu. Și iată că așa am ajuns să mă adaptez perfect la stilul meu de viață. Oricât de mult am citit și oricât de mult am cercetat, sunt multe lucruri pe care nu le înțeleg. De exemplu niciodată nu am putut înțelege motivele pentru care fete sau femei frumoase ajung să se cupleze cu tot felul de țărani idioți. Aceasta a fost mereu misterul vieții mele. Eu de fiecare dată când am fost de treabă, sincer și ok m-am trezit cu refuzuri, în timp ce bădăranilor totul era floare la ureche. Oricât de mult m-aș fi antrenat ca să arăt bine, și oricât de elegant mă îmbrăcam, tot slăbănogii vai de capul lor sau umflați burtoși au avut prioritate în fața femeilor frumoase. Niciodată nu am putut înțelege mecanismul prin care funcționează legile atracției. Am meditat mult asupra subiectului până am abandonat treaba și în loc să-mi pierd vremea cu lupte inutile am ajuns într-un final să mă concentrez doar pe mine. E mai bine așa și mai sănătos. No woman, no cry, cum spune și cântarea.
Un alt lucru pe care nu l-am putut înțelege niciodată e motivul pentru care oamenii se schimbă. Prin schimbare mă refer la distanțare sau chiar ruperea unor legături. De exemplu am un prieten cu care azi nu mai vorbesc deloc. Tipul respectiv îmi era ca un frate. Dar pe urmă s-a supărat pe mine pentru niște banalități copilărești, iar acest lucru a dus a ruperea tuturor legăturilor. Și asta a fost. Același lucru pot să spun și despre neamuri. Tot ce avem în comun e doar legătura de sânge, în rest no hard feelings, cum zice englezul. Mereu am fost fascinat și uimit de modul în care oamenii se distanțează. Din păcate în cazul meu această distanțare și prăpastie o pot vedea între mine și neamuri. Nu pot spune că mențin cu ei legături strânse; mai mult formalități... cu unii, iar cu restul nici măcar atâta. Stau și mă gândesc la faptul că pe vremuri oamenii erau mult mai uniți. La orice eveniment, bun sau rău, neamurile erau prezente. Din fericire încă am prins și eu puțin din acele vremuri apuse.
Cea mai mare greșeală din viața mea a fost faptul că am crezut că dacă eu sunt bun, de treabă, sar în ajutor, dau totul, pentru un om, atunci voi fi apreciat, iubit, văzut bine, etc. Nimic mai greșit de atât. Cu cât ești mai bun cu atât ești mai tare luat de fraier. Am experimentat treaba aceasta pe propria piele din păcate. Am avut această experiență atât în relațiile cu femeile cât și cu acele persoane cu care am considerat că voi putea construi o prietenie frumoasă. Niciodată nu am putut să înțeleg cum de o persoană la care țin foarte mult și cu care mă înțeleg bine, la un moment dat începe să se distanțeze, treptat, etapă cu etapă, până ajungem să nu mai vorbim deloc. A fost o vreme când am crezut că poate cu mine e ceva în neregulă de aceste lucruri se întâmplă. Dar după aceea nu mi-a mai păsat și am învățat să trec peste. Să nu primești răspuns de la o persoană e tot un fel de răspuns până la urmă. Și astfel mi-am învățat lecția. Nu trebuie să mă bag în viața nimănui, nu trebuie să cerșesc atenția nimănui, nici de la așa ziși prieteni și nici de la neamuri. Fiecare își are propria viață, și dacă ei nu sunt curioși de mine sau de viața mea, eu de viața lor și de ei nici atâta.
Am învățat într-un final să răsplătesc oamenii cu aceeași monedă. A fost o vreme în care încercam să atrag atenția celorlalți. Vroiam acceptare, apreciere, iubire, ș.a.m.d. Indiferent ce făceam, începând de la sport și până la creații artistice, am crezut că pentru aceste lucruri voi primi aplauze și aprecieri la greu. Greșeala mare a fost faptul că am confundat noțiunea de a fi apreciat cu cea de a fi dorit. Și așa a și fost, din păcate. Credeam că dacă trag de fiare o să fiu apreciat (de femei bineînțeles) și automat și dorit. Dar iată că nu așa a fost.
Lecții peste lecții, toate peripețiile și nebuniile prin care am trecut m-au făcut să fiu omul care sunt astăzi. Sunt o persoană retrasă. Nu simt nevoia să fiu în compania nimănui. Rar simt nevoia să petrec timp cu cineva. Prefer să mă axez pe mine, să încerc să evoluez, să mă dezvolt, mergând pe contra sens bineînțeles, cum mi se mai spunea. Nu îmi place să mă conformez, nu mi-a plăcut niciodată. Cu nimic nu eram de acord cu ce era obligatoriu. Prefer libertatea mai presus de orice. Pentru mulți sunt poate o persoană ciudată, dar nu îmi pasă nici de această părere. Eu trăiesc cum vreau eu și nu cum îmi dictează alții. Nu trebuie să-i fac nimănui pe plac, căci nu am nici o obligație față de nimeni. Nu mă închin în fața nici unui zeu fictiv, deoarece nu am cerut să fiu aici. Nu am obligații, responsabilități, și mai presus de toate: nu trebuie să-i fac nimănui pe plac. În invizibilitatea mea rămân invincibil.

Când cauți speranță

"Speranța este un vis cu ochii deschiși." – Tudor Arghezi

Zilele trec greu atunci când zilnic dai lupte grele cu demonii minții și situațiile din jur. Și partea rea e atunci când nici nu vorbești despre aceste probleme, sau nu ai cu cine discuta. Lumea ori nu te ascultă, ori nu te înțelege, ori te condamnă, sau te critică. Toți știu să arunce cu sfaturi tari atunci când nu sunt în situația ta. În momentul de față, mă mențin pe linia de plutire. Pot spune că sunt bine, așa cu jumătate de gură și cu aromă de semi-minciună. Timpul chiar trece greu de cele mai multe ori. Dar ca să supraviețuiesc am nevoie de speranță. Sunt conștient că nimic nu contează cu adevărat. Indiferent cum ai trăi tot acolo ajungi. Buni sau răi, bogați sau săraci, toți ajung până la urmă în groapa cu var. Toți optimiștii visători, indiferent cât de frumos ar vorbi, și ei tot acolo ajung unde ajung și eu la final. Și cu toate acestea, am nevoie de speranță.
Vizitez zilnic același sanctuar cu scopul de a mă reîncărca pozitiv. Sanctuarul e un mormânt. E interesant cum încerc să caut speranță de viață acolo unde acum e moarte. Speranța e un sedativ. E un amortizor care încetinește cumva durerile vieții, pentru moment cel puțin. E precum o pastilă magică. Mi-am propus foarte multe lucruri, pe care după aceea nu le-am mai făcut. Și treaba aceasta va continua, din păcate. Mă entuziasmez rapid, după care cu o asemenea viteză și renunț. Tot entuziasmul alimentează cumva speranța, iar treaba aceasta e de moment și funcționează minunat. Adrenalina crește și simt cum plutesc printre nori, după care în ziua ce vine mă trezesc iarăși în iad.
De multe ori am încercat să dau semnale, să atrag cumva atenția asupra mea. Era o vreme când am căutat aprecierea celorlalți prin lucrurile pe care le fac. Credeam că dacă sunt sportiv, artist, etc., lumea mă va observa și mă va aprecia. Căutam iubire și acceptare, iar toată această căutare era plină de speranță. Dar acele vremuri au trecut, iar acum nu mai caut astfel de lucruri. Acum speranța e focalizată pe altceva, cred că pe supraviețuire.
Sunt un visător. Așa am fost de când mă știu. Nu am mare lucru cu care să mă mândresc. Nu mi-am făcut fericiți părinții și nici neamurile, și poate nici prietenii. Nu am realizat mare lucru în această viață. Nu mi-am creat o carieră strălucită, nu m-am căsătorit, nu am copii, nu am călătorit prin lume, nu am mașină și nici bani. Dar în schimb am o bogată cultură generală, măcar atât. Speranța m-a împins să studiez, iar prin studiu am prins speranță. E paradoxal cumva. Visători, speranțe, nerealizări și paradoxuri - chestii ciudate pentru oameni ciudați, așa ca mine.
Și oare cum e mai bine? Mai bine să-ți pierzi speranța decât timpul sperând? Speranța trebuie păstrată. E singurul remediu pentru acest haos din jur. Doar astfel se poate supraviețui. Speranța e totul. E singurul gând pozitiv.

Sărbătorind altfel

"Crăciunul este o perioadă când ai dor de acasă - chiar dacă eşti acasă." - Carol Nelson

Nu cred că e o noutate faptul că nu sărbătoresc Crăciunul, așa cum de fapt nu sărbătoresc nici alte astfel de evenimente. Pur și simplu nu reușesc să găsesc absolut nici un motiv pentru care ar trebui să sărbătoresc. Cea mai dificilă și grea perioadă din an pentru mine e mereu iarna, în perioada așa ziselor sărbători. Mă influențează negativ faptul că ziua e scurtă din cauză că se schimbă ora, plus că vremea se strică. Sunt iritat și foarte irascibil atunci când plouă, ninge, e noroi afară, sau mocirlă. Sunt o persoană dificilă, morocănoasă, și toate aceste fenomene care au loc toamna și iarna îmi accentuează toate aceste stări negative.
Cândva, de mult, pe vremea când eram copil, mă bucuram și eu din plin pentru sărbătorile de iarnă, la fel cum și pentru alte sărbători. Așteptam cu nerăbdare Crăciunul. Număram zilele cu mare entuziasm. Așteptam cadourile, musafirii, și toată această atmosferă de sărbătoare îmi dădea o stare de bine. Dar din păcate, în prezent nu mai am aceste sentimente. Acum, nici măcar vremea nu mai e ca și cum era în urmă cu 20-30 de ani, din perspectivă climatică. Până eram copil era bine. Dar pe urmă treburile s-au schimbat radical. Tot ceea ce era cândva bucurie s-a transformat în tristețe și durere. Și nici Crăciunul și restul sărbătorilor nu au făcut excepție. Cândva aveam o familie numeroasă și unită. Aceasta dădea în esență tot farmecul sărbătorilor de iarnă dacă stau bine și mă gândesc înapoi. Doar că pe vremea respectivă, copil fiind, nu conștientizam aceasta. Dar familia mea numeroasă s-a redus drastic la număr pe parcurs. Din 5 am rămas doar 2, și e doar o chestiune de timp până rămân de unul singur fără să am pe nimeni alături.
Trebuie să menționez că din perspectivă religioasă, toată povestea din spatele Crăciunului nu înseamnă absolut nimic pentru mine. Nașterea mântuitorului! Eu nu am cerut nimănui să se nască pentru mine, sau să mă salveze. Și până la urmă să mă salveze de la ce? De la o moarte iminentă și sigură nu este nimeni și nimic ce mă poate salva. Resping orice poveste de natură religioasă. Pur și simplu nu cred în așa ceva. Treaba aceasta prinde la public, deoarece publicul e ușor de manipulat. Din cauza asta ne aflăm acolo unde ne aflăm...
Crăciunul, ca și oricare altă sărbătoare, funcționează cel mai bine acolo unde există o familie numeroasă, cu o situație materială sau financiară cât de cât bună și fără prea multe griji și bătăi de cap la bord. Și nu în ultimul rând acolo unde este copil mic, sau mai mulți copii. În cazul meu, situația e exact opusă. Eu trăiesc singur, izolat. Nu am relații strânse și foarte apropiate. Cu acel număr redus de persoane cu care pot spune că mă înțeleg bine țin legătura prin intermediul mijloacelor de comunicație, deoarece e destul de mare distanța dintre noi. Până și cu cei mai buni prieteni am ajuns să ne vedem din ce în ce mai rar.
Tot ceea ce face Crăciunul pentru mine, nu e altceva decât o presiune mare. Îmi accentuează starea de singurătare pe care o simt mereu, îmi încoardă frustrările, îmi scoate la lumină toate nerealizările și eșecurile. Dar partea bună e că toată această nebunie ține două zile doar, după care trece. Dar nu trece așa repede, căci mai vine și revelionul și anul nou. Mai e și nebunia aceasta din păcate. Pe lângă singurătate, frustrări și toate celelalte stări de căcat pe care le simt, mai trebuie să "mă bucur" și pentru faptul că planeta Pământ a făcut o rotație completă în jurul Soarelui într-o perioadă de 365 de zile. Asta da sărbătoare! După cum spuneam, pe lângă toate stările de căcat pe care le experimentez, de anul nou mai trebuie să îmi amintesc și de faptul că a trecut un an nasol, că poate vine unul și mai nasol, și cum tot mai mult mă apropiu de groapă. Chiar nu înțeleg ce e de sărbătorit la toate chestiile astea.
Ce nu mai pot pricepe iarăși e nebunia aceasta despre cumpărăturile exagerate. Toate magazinele și supermarketurile sunt aglomerate ca niște lagăre de concentrare. Toți sclavii de pe plantație consumă dublu, triplu chiar, în aceste 2-3 zile. Unii chiar atâta mănâncă și beau până ajung prin spitale. Ce teatru ieftin și sec... Penibil de-a dreptul! Un circ de 2 bani organizat de porci pentru maimuțoi. După cum spuneam, pentru mine toată această nebunie a sărbătorilor nu reprezintă nimic, e egală cu zero tot ce se petrece. Nu mă regăsesc în așa ceva. Încerc pe cât posibil să trăiesc aceste zile la modul cel mai normal și obișnuit. Încerc pe cât posibil să mă focusez pe ideea de a nu fi distras de la aceste gânduri. Nu vreau mai multă durere și tristețe ce simt din cauza amintirilor frumoase îngropate în trecut. Nu vreau, nu vreau, și tot nu vreau, dar degeaba, căci de cele mai multe ori tot nu îmi iasă așa cum vreau eu.