Anul trecut, mai exact în urmă cu vreo jumătate de an, am scris un articol despre Crăciun. A fost un articol care a avut succes și pentru care am primit multe aprecieri datorită sincerității cu care am scris și a multor sentimente implicate. Era printre cele mai bune articole pe care le-am scris vreodată. Pentru cine dorește, articolul se poate reciti de aici. A fost pentru prima dată când am scris într-un mod pozitiv despre ceva religios. Dar iată că nu a fost să fie ultimul articol din acea categorie. Până atunci nu reușisem să trăiesc Crăciunul într-o manieră atât de bună, cu un sentiment atât de plăcut, atât de pozitiv. Și tocmai de aceea am scris acel articol. Dar iată că treburile nu s-au oprit într-un loc, deoarece acum a sosit timpul să vorbesc puțin și despre Paște. Întâi de toate trebuie să recunosc că niciodată nu am fost adeptul sărbătorilor creștine. Am vorbit despre motivele pentru care nu eram în sus și în jos după astfel de sărbători în articolul despre Crăciun, așa că nu mai are rost să le enumăr din nou. Tot ceea ce pot repeta din nou, e faptul că am simțit din plin farmecul sărbătorilor când eram copil, cât timp aveam și eu familie, sau mai bine spus, cât timp îmi era familia întreagă și unită.
Pe vremea când eram copil, abia așteptam dimineața de duminică în ziua Paștelui. Deja de sâmbătă seara pregăteam cuiburi pentru iepuraș din iarbă proaspătă culeasă împreună cu tatăl meu. Părinții mei se străduieau de-a binelea pe atunci să-mi facă sărbătorile să fie de neuitat. Abia acum realizez acest lucru, cu minte de adult. Încă mai am și acum jucăriile pe care le-am primit cadou, atât de Crăciun cât și de Paște. Familia mea a fost lovită de multe necazuri, încercări și greutăți, iar aceste lucruri au deteriorat puternic calitatea sărbătorilor din copilărie. După un timp am ajuns în punctul în care uram pur și simplu toate aceste sărbători creștine. Îi vedeam pe toți acei oameni care abia așteptau să vină sărbătorile și se bucurau de ele, în timp ce eu îmi priveam familia cum se degradează și se destramă. Foarte mulți ani au trecut astfel din păcate. Îmi era groază când mă gândeam că iarăși vin sărbătorile. Eram lovit de valuri de depresii și am ajuns să le urăsc din plin. Așteptam cu nerăbdare să treacă.
Dar într-un final treburile s-au schimbat. Așa cum am precizat și în articolul ce am scris despre Crăciun, de când am început să frecventez Mănăstirea Maria Radna, devenind membru foarte activ acolo și corist, viața mea s-a schimbat cu totul. Și s-a schimbat în bine, în mult mai bine decât înainte. Dacă anul trecut am trăit Crăciunul ca pe vremea când eram copil, într-un mod atât de plăcut, iată că anul acesta același lucru pot spune și despre Paște. Am petrecut pregătirile de Paște alături de oameni minunați la mănăstire, unii dintre ei devenind cei mai buni prieteni de-ai mei, devenind pentru mine chiar o familie. Alături de acești oameni am învățat din nou să trăiesc, să mă bucur și să-mi recâștig încrederea în forțele proprii. Ei sunt ancora mea, motivul bucuriei și al speranței, iar biserica e locul unde ne întâlnim săptămânal. Eu care am trăit o foarte mare parte a vieții mele într-o dizgrație totală precum un condamnat la eterna suferință, niciodată nu aș fi crezut că unui exemplar ca mine vreodată în această viață se mai pot întâmpla și lucruri bune. Și nu lucruri bune mi s-au întâmplat, ci lucrurile cele mai minunate și miraculoase la care nici măcar n-aveam curajul să visez.
A fost o experiență foarte plăcută faptul că de ceva vreme săptămânal ne întâlneam cu corul la Maria Radna pentru a exersa anumite cântece care doar de Paște să cântă. A fost ceva nou pentru mine și în același timp magnific. Pot spune că am trăit farmecul sărbătorilor pascale mai ceva ca în copilărie. Euforia aceea, dorința de a cânta, așteptarea pentru liturghia de sâmbătă seara, duminica Paștelui, toate acestea alături de cei mai minunați oameni pe care i-am putut întâlni în această viață, mi-au dat un sentiment ce nu pot descrie. Nu există cuvinte pentru aceasta. Era pur și simplu înălțător. Ne-am sincronizat atât de bine în cântări și fără să depunem prea mare efort spre această direcție, totuși cântecele au ieșit mult mai bine decât ne-am așteptat.
Încerc cumva să ignor aceste vești triste și să mă concentrez pe ceea ce era frumos în această perioadă. Și cam asta ar trebui să facă și ceilalți. Să păstrăm amintirea și învățăturile Sfântului Părinte de la Roma, căci până la urmă frumosul, plăcutul și pozitivul sunt cele ce contează cu adevărat. La fel ar trebui să procedeze și prietenii mei coriști în legătură cu tânărul care a decedat. Să-i păstreze amintirea vie, gândindu-se că pentru el e mai bine așa și nu mai suferă. În astfel de situații mereu lucrurile bune trebuie puse înainte de toate, amintirile plăcute. Doar astfel se pot vindeca rănile și se poate ajunge la acceptarea situației și împăcarea cu tot ceea ce s-a întâmplat. În caz contrar se amplifică doar suferința, ceea ce duce la alte suferințe și necazuri. Omul n-a fost făcut să sufere, deși de multe ori totuși asta face. Dar depășindu-și condițiile, el poate trece dincolo de suferință, iar pentru aceasta Paștele este cel mai bun exemplu în aceste clipe, deoarece este izvor de speranță și bunătate.
