O poveste de Crăciun

"Crăciunul este locul de păstrare al amintirii inocenţei noastre." - Joan Mills

Inițial vroiam ca titlul acestui articol să fie "Cel mai frumos Crăciun", dar pe urmă totuși m-am răzgândit și am ales cea de "O poveste de Crăciun". Oricare ar fi fost titlul, prea puțin ar fi contat, deoarece conținutul este esențialul, iar în viziunea mea, acest conținut reprezintă cea mai frumoasă poveste de Crăciun care aș fi putut povesti vreodată. Trebuie să recunosc că e prima dată când scriu despre Crăciun, mai ales într-un mod pozitiv. Cititorii mei fideli știu că în urmă cu vreo 15 ani când am înființat acest blog, scriam doar despre arte marțiale și metodele mele de antrenament în Shaolin Kung-Fu. Mai târziu am început să scriu câte ceva și despre spiritualitate. Iar mai târziu am început să scriu despre propria mea filozofie, după care am trecut la poezii compuse de mine, gânduri, trăiri și experiențe trăite tot de mine. Cu alte cuvinte, scrisul a devenit un refugiu pentru mine și o modalitate de eliberare. Simțeam farmecul sărbătorilor doar pe vremea când eram copil. Apoi totul s-a schimbat și farmecul a dispărut în neant, s-a evaporat, lăsând în urmă amintirile unor vremuri frumoase de mult apuse. Sunt mulți adulți pentru care Crăciunul nu are farmec și reprezintă doar durere sau frustrare. Acum câteva săptămâni, un bun prieten de-al meu mi-a spus că nu trebuie să las să moară în mine spiritul sărbătorilor și să le trăiesc ca și pe vremea când eram copil. Nu știu dacă am reprodus exact cuvintele lui, dar ceva asemănător mi-a spus. Și deja de pe atunci au început să se contureze în mintea mea ideile pentru un viitor articol legat de Crăciun.
Când eram copil abia așteptam Crăciunul, dar pe măsură ce am crescut, totul a devenit exact opusul. Ceea ce cândva era frumos și plăcut s-a transformat într-un dezechilibru total și haos. Problemele de familie au dizolvat tot ce era frumos odinioară, lăsând în urmă doar un gol imens, cu multă tristețe și suferință. Cândva se auzeau vorbe frumoase de Crăciun, dar pe urmă, tot ceea ce am văzut și am auzit nu erau altceva decât certuri, înjurături, lacrimi și plânsete, neînțelegeri și reproșuri de peste tot, și lista ar putea continua. Când eram copil, tata făcea tot timpul bradul, iar pe mine până atunci mama și bunica mă duceau la plimbare. Și astfel credeam că Moș Crăciun există și simțeam din plin frumusețea și farmecul sărbătorilor. Dar după cum spuneam, vremurile s-au schimbat apoi. Dacă înainte tatăl meu obișnuia să facă bradul, mai târziu de pe la 12-13 ani aveam să-l văd mereu mort de beat, decăzând tot mai mult pe zi ce trece. Și treaba asta așa funcționa și de sărbători. Cine să mai facă bradul când el zăcea beat iar mama și bunica se necăjeau și se consumau din cauza aceasta? Iar eu priveam tot scenariul neputincios, fără să pot face ceva, pentru că eram copil, eram prea mic, eram neajutorat. Nu mai făcea nimeni bradul. Pur și simplu se anula Crăciunul. Ne ziceam "Crăciun fericit", dar acel Crăciun numai fericit nu era, la fel cum nici noi. Acolo unde cândva sosea Moș Crăciun, urma să vină ori poliția din cauza scandalurilor, ori ambulanța din cauza bolilor...
După cum spuneam, pe vremea când eram copil, abia așteptam Crăciunul, ca oricare alt copil. Era frumos, era plăcut, avea farmec. Dar după aceea totul s-a schimbat. Problemele de familie au făcut ca toată această frumusețe să dispară, luând și farmecul în adâncuri. Cam așa a arătat o parte din copilăria mea, toată adolescența, plus o parte bună din viața de adult. Pot spune că cea mai mare parte din viața mea de până acum, Crăciunul am perceput într-un mod total neplăcut. Dar nu mai vreau să vorbesc despre lucruri negative, ci despre ceva frumos. Au trebuit să treacă atât de mulți ani grei, cu multe provocări și încercări, ca într-un final să simt acel farmec pierdut din copilărie.

Acest articol nu ar fi luat naștere dacă nu aveam norocul de a mă alătura grupului de voluntari și coriști ai Bazilicii Maria Radna. Pentru prima dată în viața mea am simțit efectul pozitiv al schimbării, iar acest lucru pentru mine e un adevărat miracol. Din tot sufletul pot afirma că acest lucru pentru mine e cea mai mare onoare de care am avut parte până acuma. Viața mea nu a fost una obișnuită după cum am descris câte puțin mai sus. Mai mult de jumătate din viața mea nu am avut liniște în casă și o trebuit să trec prin încercări foarte grele ca să ajung să fiu astăzi omul care sunt. Lumina din capătul tunelului, pentru mine, a fost acea zi de duminică 27 august 2023 când am venit pentru prima dată la Maria Radna, participând la liturghie. Nu o să mă aprofundez acum în acest subiect deoarece nu cu mult timp în urmă am mai scris două articole despre călătoriile mele la mănăstirea Maria Radna și pentru cine dorește se pot reciti de aici și de aici. În urmă cu ceva timp am avut șansa să particip la împodobirea bisericii, ceea ce pentru mine a fost o mare bucurie. Trebuie să menționez că făceam acest lucru pe vremea când eram copil și până în perioada adolescenței împreună cu bunica mea, în fiecare an la biserica de la noi din Ghioroc. Cu toate că ideile și concepțiile mele pe parcurs s-au schimbat, dar totuși de mic copil eram un membru activ al bisericii și sărind mereu în ajutor, participând activ la tot felul de lucrări, reparații, curățenie, împodobiri, etc. De asemenea, tot de pe vremea când eram copil, obișnuiam să duc mereu flori la biserică, să fie puse în vazele din fața altarului sau în fața statuii Sfântului Anton. În 2010 am avut ultima acțiune de împodobire, deoarece bunica mea după aceea nu mai putea participa din cauza vârstei înaintate, iar eu fără ea nu vroiam să mai merg. Aveam 22 de ani atunci. Iar acum, 14 ani mai târziu am avut șansa să fac din nou de Crăciun ceea ce făceam de mic copil: să ajut și eu la împodobirea bisericii!
Toată această operațiune a trezit în mine vechile amintiri îngropate și lăsate în uitare de atâția ani. Eu, care în anii precedenți, eram un mare anti-Crăciun din cauza convingerilor mele ateiste și antireligioase, am ajuns să simt iarăși din plin farmecul Crăciunului, acea bucurie de mult uitată în copilărie, și de care îmi era atât de dor...

În toată această poveste, eu sunt ca și Grinch din filmul lui Jim Carrey. Cu toții știm povestea. Grinch era un personaj foarte negativist și pesimist care simțea o ură nebună față de Crăciun. Dar dacă stăm un pic și analizăm povestea cu atenție, din perspectivă psihologică, atunci vom observa că Grinch a ajuns să urască Crăciunul din cauza indiferenței și a răutății din oameni, și nu pentru că s-a născut el să fie rău. Omul devine ceea ce îl modelează mediul din jurul lui, iar dacă nu se străduiește să iasă din mizerie, atunci mizeria îl va înghiți. Cam asta e povestea lui Grinch, și oarecum așa era și povestea mea. Nu pot să spun că am urât Crăciunul, dar nici nu i-am simțit farmecul și bucuria în anii precedenți. Și iată că după atât de mulți ani, o mică scânteie, o mică lumină, a făcut ca vechile amintiri să renască și să iasă la suprafață, emoții și trăiri uitate de mult. Să nu credeți nici măcar pentru o clipă că ceea ce am povestit până acuma am făcut ca să mă plâng, sau ca să cerșesc milă și înțelegere. Eu nu așa sunt, nu așa funcționez. Faptul că-mi descriu traumele pentru mine e terapie, și prin astfel de acțiuni încerc să încurajez și pe alții să nu renunțe niciodată. Sunt recunoscător tuturor suferințelor mele, le datorez tot ceea ce știu și ceea ce sunt astăzi. Dacă duceam o viață în puf și pene, trăind totul în roz, azi poate eram și eu un bețiv ca și tatăl meu, sau un alcoolic sinucigaș precum bunicul. Dar pentru că am străbătut desculț iadul, m-am întărit, am învățat și m-am ridicat ca să pot vedea paradisul. Am murit de atâtea ori, doar ca să pot renaște mereu, mai înțelept, cultivând compasiunea și iubirea și evitând violența și ura. Durerea și suferința nu pot fi evitate. Orice ființă vie le va experimenta la un moment dat. Nu trebuie să ne opunem suferinței. Nu o putem controla. E exact ca și cum am încerca să oprim furtuna. Trebuie să așteptăm ca ea să treacă, căci pe urmă va ieși și soarele. Suferința nu poate fi învinsă, din contra, trebuie să învățăm să trăim cu ea. Când trebuie să plângem, atunci plângem, altfel lacrimile blocate vor fi picături de sânge.
Cea mai mare problemă a noastră e că atunci când suferim, indiferent din ce motiv, mereu așteptăm salvarea din exterior, de la altcineva. Uităm că existăm și că de fapt aceasta înseamnă totul. A exista nu înseamnă doar a suferi, mai înseamnă și a experimenta, bune și rele în același timp. Ajutorul, validarea, recunoștința nu din exterior vin, ci întâi de toate din interior. Nimeni și nimic nu te poate vindeca sau aprecia dacă tu nu vrei. Dacă tu nu te poți accepta pe tine și nu te poți iubi, atunci cum ai vrea ca cei din exterior să o facă? Sau cum ai vrea să îi poți tu accepta pe ceilalți dacă nici măcar pe tine nu te poți accepta și te judeci? Cam astea sunt principalele lecții pe care le-am învățat în anii mei de suferință, învățături pe care încerc să le transmit mai departe celor care vor și care le pot înțelege, prin faptul că scriu articole, poezii și cugetări.
Faptul că am putut participa la împodobirea bisericii, iar mai apoi să particip și la un concert de colinde - deci e ceva ce nu credeam vreodată că voi face în viața aceasta. Și iată că așa am ajuns să duc mai departe tradiția muzicii. Aproape toți strămoșii mei erau muzicanți, înafară de mine. Tatăl meu era toboșar și un unchi de-al meu la fel. Străbunicul cânta la trompetă. Un unchi din partea mamei cânta la acordeon. Nașul meu era saxofonist și cânta și la oboi și clarinet, fiind profesor de muzică și membru al filarmonicii din Arad. Și oarecum spiritul sărbătorilor a făcut să descopăr și să realizez că, direct sau indirect, de când sunt corist, duc și eu tradiția muzicală mai departe, chiar dacă nu prea am mari cunoștințe în domeniu.

Când am participat la acel concert de colinde la Bazilica Maria Radna, iar ziua următoare la biserica romano-catolică din Lipova, în timp ce cântat mai priveam și în jur. Am observat oamenii adunați în biserică, mulți venind special să ne audă cântând. I-am privit și nu o trebuit să depun mare efort ca să le pot analiza expresiile. Tot ceea ce puteam vedea pe ei era bucuria. Pe fețele lor erau zâmbete, parcă radiau de bucurie în timp ce ne ascultau pe noi cum cântăm. Unii chiar lăcrimau, și erau lacrimi de bucurie, nu de tristețe. Pentru 30 de minute cât a durat concertul, noi o mână de oameni, prin faptul că am cântat, eram motivul pentru care un număr mare de oameni s-au simțit bine, zâmbeau emanând lumină parcă, lăcrimând unii de bucurie. Și tot acest miracol am înfăptuit noi, iar din acest NOI am fost onorat să fac și eu parte. Totul a fost atât de înălțător. Nu există cuvinte care să descrie evenimentul și experiența. Poate doar un singur cuvânt se potrivește aici: perfecțiune!
Crăciunul nu este despre cadouri, sau cel puțin nu asta ar trebui să fie ideea de bază. Nu aia contează ce găsești sub brad, ci alături de cine te uiți sub brad. Mult mai mult contează să ai familia unită întotdeauna, nu doar de Crăciun, decât orice alt cadou. Cel mai important e să ai o familie, sau cel puțin să mai ai pe cineva în viață din familie. Cadoul e ceva simbolic, de fapt dăruim ceea ce avem în suflet, iar eu anul acesta m-am dedicat să ofer bucurie. Nu știu dacă am reușit sau nu în totalitate acest lucru. Sper ca măcar pe un sfer să-mi fi ieșit.
În urmă cu un an (2023), abia așteptam să pot veni la Maria Radna de Crăciun, ca să pot asculta acele cântece minunate, cântate de o doamnă cu o voce miraculoasă, divină, venită parcă din altă lume. Și iată că un an mai târziu (2024), nu doar că am avut ocazia să felicit și personal doamna cu vocea divină, spre marea mea bucurie, ci am ajuns să fac parte și eu din acel cor minunat pe care-l admiram atât de mult, legând chiar și prietenii cu acei oameni. Îmi aduc aminte și acum, cum astă vară îi admiram privind de la distanță, până când a venit momentul magic să mă alătur lor și eu. Și acum în pragul sărbătorilor, când stau așa și mă gândesc la toate aceste lucruri, îmi dau seama că de fapt așa arată un adevărat miracol, sau eveniment miraculos. Eu niciodată n-am scris despre astfel de lucruri. Dacă stau bine să mă gândesc, în majoritatea articolelor mele îmi descriam stările sufletești întunecate și suferințele, cu multă simbolistică și metafore, transformând durerea în artă. Scriam despre astfel de lucruri deoarece prea puține motive de bucurie aveam, aproape zero. De fiecare dată când se apropia Crăciunul eram lovit de depresii și letargii, simțeam doliul că mă chinuie și cum toate amintirile neplăcute parcă prind viață. Dar iată că anul acesta în loc de întuneric am văzut lumină și pentru prima dată după atâția ani am trăit Crăciunul așa cum trebuie: în bucurie, oferind bucurie și primind bucurie. Așa ar trebui să fie toate poveștile de Crăciun: despre bucurie. Și nu în ultimul rând, toate poveștile de Crăciun ar trebui să fie cele mai frumoase povești spuse vreodată.