În memoria bunicii mele

"Cel care a murit, dar nu este uitat, este nemuritor!" - Lao Zi

Duminică, 13 august 2023, între orele 18:30 - 19:00 bunica mea își dădea duhul în brațele mele în timp ce încercam din răsputeri să o salvez. Am încercat absolut toate manevrele de resuscitare pe care le știam, dar degeaba... Totul a fost în zadar. Două ambulanțe au ajuns la locul faptei, încercând în zadar să o resusciteze timp de mai bine de o oră bună. Această zi de duminică 13 august rămâne pentru mine cea mai neagră zi. De atunci s-a oprit timpul. Casa în care stau a devenit goală, lipsită de viață, precum o casă bântuită în care eu sunt fantoma. În acea zi nenorocită am pierdut mai mult decât o bunică. Am pierdut acea ființă care era pentru mine TOTUL, și pentru care am sacrificat absolut tot ce se putea, fără să regret nimic. Din păcate această durere voi fi nevoit să o port până la finalul vieții.
Gyorgy Anna - bunica mea - s-a născut pe data de 9 august 1929 în localitatea Ghioroc, județul Arad. A trăit o viață lungă, după cum a spus și preotul la mormântare. Viața ei nu a fost una ușoară absolut deloc. Tatăl bunicii mele (străbunicul meu) a murit prematur la vârsta de doar 38 de ani. Bunica mea avea 4 ani atunci. A fost începutul a nenumărate drame prin care a fost nevoită să treacă săraca de ea. După această pierdere, rămasă orfană pe jumătate, mama ei a fost nevoită să plece din casa în care locuiau, împreună cu încă 3 surori și un frate. Cu alte cuvinte, o mamă rămasă văduvă pentru tot restul vieții, împreună cu 5 copii mici plus încă un bebeluș de doar câteva luni care apoi a decedat fără să împlinească nici măcar un an. Nu o trebuit să treacă mult timp, căci a izbucnit al doilea război mondial, iar localitatea noastră natală, Ghioroc, a fost centrul unor bătălii serioase între trupele maghiare și cele rusești. Nici nu are rost să mai vorbesc despre toate atrocitățile comise de bestiile sovietice care au staționat aici o perioadă. Jafuri, violuri, și multe alte fără de legi erau la ordinea zilei în așa numita "operațiune de eliberare". Când aceste evenimente au avut loc, bunica mea avea 14 ani.
După ce a trecut războiul și treburile au început cât de cât să revină la normal, s-a cunoscut cu bunicul meu, cu care s-au căsătorit în 1949. În 1955 s-a născut și unicul lor copil, tatăl meu. A fost o perioadă foarte grea, cu sărăcie, foamete și comunism. Dar cu toate aceste greutăți au reușit să supraviețuiască, făcându-și casă din greu (casă în care locuiesc și astăzi), lucrând pe deal și pe câmpie, îndurând greutățile regimului comunist. Bunica mea a fost toată viața ei croitoreasă. A fost meseria ei, asta i-a plăcut și asta a și făcut. În căsnicia ei au fost atât perioade bune, cât și perioade mai puțin bune, ca și în orice căsnicie de fapt.
După cum am mai spus, viața bunicii mele a fost marcată de foarte multe drame. I-au murit surorile pe rând, fratele, apoi mama, după care și bunicul meu în 1993 pe când aveam eu 5 ani. Bunicul meu s-a sinucis, lucru care a marcat-o pe bunică mea foarte tare, lăsând-o în suferință pentru tot restul vieții. Bârfele și zvonurile din sat au afectat-o profund. Din păcate 10 ani mai târziu și unicul ei copil, tatăl meu, a luat pe căi greșite, devenind alcoolic. Au urmat niște ani foarte grei, cu multă rușine, multă umilință, multe certuri și multe neînțelegeri. Au fost anii care au chinuit-o și au afectat-o cel mai mult pe bunică mea. În această perioadă relația noastră a devenit foarte profundă, căci am fost singurul care i-a fost alături și care îi lua apărarea.
Au fost aproape 15 ani de scandaluri zilnice, ani în care bunică mea de cele mai multe ori doar plângea datorită lucrurilor făcute de tatăl meu. Se necăjea și se consuma la maxim. A fost o perioadă în care iarăși s-au născut multe bârfe pe nedrept. Un lucru și mai rău de atât, era faptul că în această perioadă grea, neamurile și acele persoane cu care bunică mea era cândva în relații bune s-au distanțat treptat de ea. Pe mine acest lucru m-a șocat. Nu putea înțelege nicicum faptul că acei oameni care cândva ne erau aproape, acum țin distanța de noi de parcă am fi leproși. Și acest lucru din păcate a continuat și pe viitor, atunci când bunica mea a devenit bolnavă.
În toamna lui 2016, chiar de ziua morților, tatăl meu a murit brusc. Știam că nu o să aibe un final fericit datorită consumului de alcool în exces, doar că nu mă așteptam ca totul să se întâmple așa de brusc. La toate acele scene macabre am fost martori atât eu cât și bunica mea. Din toată această poveste, logic că ea a fost cea mai afectată. Nimic nu e mai dureros decât o mamă care-și îngroapă copilul. Vreo 2-3 ani după aceea au mai fost cum au fost, dar după aia am observat că ceva nu e în regulă. În același timp, între bunica mea și maică mea s-a născut o dușmănie mare, lucru pentru care evident toată lumea pe bunică mea o învinovățea. Toți acei oameni care arătau cu degetul pe vremea respectivă, care bârfeau, care o judecau, atât neamuri, cât și vecini sau vechi cunoștințe, sunt oameni care nu au înțeles niciodată durerea unei mame care și-a pierdut copilul. Nu mi frică să spun în mod public că neamurile au trădat-o pe bunică mea, judecând-o și condamnând-o pe nedrept.
Din păcate în anul 2020 bunica mea a fost diagnosticată cu demență senilă. Lucrul de care m-am temut cel mai tare s-a întâmplat. De fapt, ulterior aveau să se întâmple absolut toate acele lucruri de care mă temeam, de parcă soarta, sau cineva de sus, se amuză la maxim văzând suferința oamenilor. Au urmat 3 ani foarte grei. Ani pe care nu le doresc absolut nimănui. Au fost ani grei atât pentru ea, cât și pentru mine. Pot spune că 2020 a fost ultimul meu an frumos și liniștit. Am rămas fără loc de muncă, mergeam să mai muncesc cu ziua, făceam ce puteam, și cu toate acestea, bunică mea mă aștepta frumos acasă. Dar pe urmă totul s-a schimbat. Starea mentală a bunicii mele a început treptat să se înrăutățească, ajungând până acolo încât să nu mă mai recunoască de cele mai multe ori. Aceste lucruri pe mine m-au afectat profund. Nimic nu e mai dureros decât să-ți vezi persoana cea mai dragă cum se stinge puțin câte puțin pe zi ce trece, indiferent că ți părinte, bunic, copil, partenere de viață, etc. Nu trebuie pedeapsă mai mare de atât din partea universului.
Au fost 3 ani în care bunica mea a delirat, a făcut crize, a vrut să plece că nu știa unde e, că nu ne mai recunoștea nici pe mine și nici pe mama. Dar au fost și câteva momente frumoase. Indiferent ce lucram pe afară, prin grădină, prin curte, o duceam și pe ea afară să fie acolo prezentă. Iar prezența ei mereu îmi dădea o stare de bine. Mie nu-mi trebuia bucurie mai mare decât să o văd pe ea că e bine. În toată această perioadă cât a fost bolnavă, de unul singur am avut grijă de ea precum de un copil mic. O spălam, o hrăneam, o îmbrăcam zilnic cu haine curate, spălam după ea, unghiile îi tăiam, dinții îi spălam, părul i-o aranjam când era prea mare. Mulți îmi spuneau s-o duc undeva la azil, dar nici nu vroiam să aud de așa ceva. Cum am îngrijit-o eu, nimeni n-o făcea mai bine, fără să vreau să mă laud. Pentru mine ea a fost pe primul loc. Mi-am lăsat hobby-urile și absolut totul la o parte, doar ca să o văd pe ea că e bine.
Din păcate din primăvara anului 2023 lucrurile au început să se înrăutățească. În urma unei căzături, starea ei a început să se schimbe. A devenit tot mai necomunicativă, având dificultăți la înghițirea alimentelor, ne mai fiind capabilă să se deplaseze nici măcar cu ajutor. Această perioadă a durat 4 luni. Într-un final organismul i-a cedat...
Toată viața mea m-am temut de ziua în care o voi pierde. Și iată că s-a întâmplat. E groaznic. E o durere ce nu se poate descrie în cuvinte. De când ea nu mai e, totul s-a schimbat. Lumea a devenit atât de incoloră, nu mai mă interesează vechile mele hobby-uri, nu mai mă regăsesc în nimic, nu mai îmi găsesc locul niciunde. Supraviețuiesc de pe o zi pe alta, purtând durerea pierderii. Îmi lipsește enorm de mult și e tare greu fără ea...
Când ţi-ai pierdut cel mai drag suflet, porţi suferinţa cu tine până în ultima clipă a vieţii tale. Deşi uneori se mai poate estompa puţin şi înveţi să trăieşti cu ea, sunt momente în care te copleşeşte iar cu totul, te duce înapoi în timp şi simţi din nou durerea la intensitate maximă, la fel ca în prima zi. Nu te „vindeci” niciodată de doliu. Nu e o boală care necesită tratament şi, deşi e confundat deseori cu depresia şi „tratat” cu medicaţie, nimeni şi nimic nu-ţi poate vindeca sufletul. În opinia mea, doliul e mult mai groaznic decât depresia, iar singurul tău tovarăș e durerea. Oricât de tare te-ai îngropa în muncă, oricât de mult te-ai strădui să evadezi puţin din suferinţă, nu faci altceva decât să înăbuşi focul care te mistuie, dar el va arde mocnit undeva în adâncul sufletului tău şi, inevitabil, când flacăra lui se reaprinde, te trânteşte iar la pământ.
Trebuie să fii puternic(ă). Fals. Cred că nu există persoană îndoliată care să nu fi auzit aceste cuvinte de sute de ori. De obicei, ţi se spune aşa fiindcă nimeni nu vrea să împartă cu tine povara suferinţei şi aruncă pe umerii tăi toată greutatea doliului. „Tu trebuie să fii puternic(ă), fiindcă nimeni nu te poate ajuta.” Iar noi nu suntem deloc puternici, ci suntem în cea mai vulnerabilă etapă a vieţii noastre. Acea „putere” pe care o aşteaptă lumea de la noi, de fapt, înseamnă asta: inima ţi se împietreşte, nu mai poţi tolera platitudini şi vorbe goale, nu mai aştepţi nimic de la nimeni, te izolezi şi devii indiferent(ă) la toate celelalte fleacuri lumeşti.
Tot ce mai pot spune e faptul că singura mea speranță e să-mi mai revăd cândva bunica, într-un alt univers, într-o altă viață, sau nu știu unde. M-a întristat faptul că acele persoane cu care era foarte bine pe vremuri, s-au îndepărtat de ea, dar cu toate acestea, la înmormîntarea ei a venit foarte multă lume. Sincer să fiu, chiar nu mă așteptam la atâția oameni.
Draga mea bunică, pentru mine ai fost, ești, și vei rămâne veșnic TOTUL. Nimeni și nimic nu te va înlocui vreodată. Te voi iubi și de acum înainte, ca și până acuma, până la sfârșitul vieții mele. Odihnește-te în pace draga mea bunică, și să veghezi asupra mea întotdeauna de acolo de unde ești, așa cum o făceai atunci când erai în viață!

In memoriam
Gyorgy Anna (1929-2023)

Eu

"Binecuvântate fie eșecurile! Le datorez tot ce știu." - Emil Cioran

Am apărut pe această lume într-o zi de primăvară, când înfloreau lalelele și narcisele, cândva, în perioada comunistă. Chiar dacă eram foarte mic, dar am prins revoluția, l-am mai prins pe Freddie Mercury în viață și am fost acolo când or început să apară și primele televizoare color. Tot ce a fost mai frumos a urmat după aceea, prin anii 90', anii copilăriei mele. Pentru majoritatea oamenilor, copilăria este perioada cea mai frumoasă și cea mai liniștită, aceasta așa a fost și în cazul meu. Eram un copil foarte retras și închis, dar în același timp mă simțeam bine jucându-mă cu alți copii. Problemele mele legate de timiditate și anxietate s-au accentuat odată cu începerea școlii. Un nou mediu, oameni noi, un nou stil de viață, cu alte cuvinte schimbări radicale, care pentru mine erau foarte dificile și greu de digerat, nu ca și pentru restul. Ceea ce nu știam pe atunci, dar am conștientizat mai târziu, a fost faptul că aceste probleme sau limitări mă vor însoți tot restul vieții, din păcate. Asta e, nu am ce face, nu sunt singurul care duce astfel de lupte.
Am crescut pe muzica unor trupe precum Paraziții, B.U.G. Mafia sau La Familia, trupe străine precum Scooter, Modern Talking, Queen, Faithless, 50 Cent sau Gigi D'agostino. Copilăria mea a fost frumoasă, până la un anumit punct, când totul a luat-o razna în jur. Când am avut 5 ani, am fost ultimul care l-a văzut în viață pe bunicul meu, înainte să se sinucidă, din cauza problemelor de alcool și a depresiilor. Familia mea a fost răscolită de acest eveniment, dar după aceea treburile păreau să fi revenit la normal, cel puțin așa credeam eu pe atunci cu mintea mea de copil. Adevărul era că treburile niciodată n-au revenit la normal, totul era doar un teatru bine regizat ca eu să pot avea o copilărie cât de cât ok. Dar cu toate acestea am putut oarecum percepe că ceva nu merge bine. Până pe la 13 ani toate bune și frumoase, urmăream cu obsesie toate noile desene apărute, cum ar fi Pokemon, Digimon, DBZ, etc. Dar după cum spuneam, după aceea treburile au luat-o razna și situația s-a complicat. Tatăl meu, din mai multe motive probabil, a început să aibe probleme de depresie, după care la fel ca tatăl său (bunicul meu), și-a găsit refugiul final în alcool.
Au urmat între 15 și 20 de ani de teroare și chin, ani grei în care înafară de faptul că mi-am găsit refugiul în sport nu am avut absolut nici o bucurie. Familia mea s-a ruinat treptat din cauza certurilor și scandalurilor zilnice. Poliția și ambulanța erau prezente la poarta casei mele aproape săptămânal. Rudele, neamurile și toți acei oameni cu care familia mea se înțelegea cândva bine, treptat, au început să se îndepărteze de noi, de parcă eram ceva leproși ciudați, unii bârfindu-ne iar alții pur și simplu ignorându-ne. Au fost ani grei, ani în care focul iadului o ars intens, pârjolind totul în jur. Acum, focul s-a stins, căci tatăl meu nu mai e de mult, dar jarul încă scoate fum și după atâția ani.
Mereu am avut probleme de timiditate și anxietate, iar odată cu începerea adolescenței, moment în care au început și problemele de familie cu tot cu calvarul ce a urmat, toate aceste probleme interioare de-le mele s-au accentuat treptat. Am început să mă interiorizez din ce în ce mai tare, ceea ce a fost o greșeală fatală. Singurul meu refugiu adevărat a fost sportul. Am început să mă antrenez de unul singur, inspirat de desenele cu Dragon Ball Z, filmele cu Jackie Chan și Van Damme. Am început să fac rost de cărți despre arte marțiale, umblând prin tot felul de librării sau căutând informații pe internet în laboratorul de informatică de la școală. Am început să fiu fascinat de călugării Shaolin și am început să studiez filozofia lor și metodele lor de antrenament. Și iată că asta fac și în prezent, 20 și ceva de ani mai târziu.
Am câștigat pe de o parte și am pierdut pe de altă parte. De câștigat am avut faptul că am dus o viață cât de cât echilibrată și activă, m-am ferit de alcool, țigări și droguri, am făcut mult sport, am văzut multe filme, am ascultat multă muzică, m-am jucat multe jocuri pe calculator, etc. Dar toate acestea le-am făcut mai tot timpul singur. Am foarte puțini prieteni, foarte mulți oameni s-au distanțat de casa mea, atât neamuri cât și prieteni de familie cu care eram cândva bine. Din cauza acestor probleme de familie am pierdut cei mai frumoși ani din viață, mereu trebuia să fiu pe fază și să protejez restul membrilor de familie de atacurile tatălui meu bețivan și agresiv care mereu era pus pe scandal. Anii de liceu au fost niște ani de groază, 4 ani în care mereu eram discriminat și batjocorit de șmecherii clasei pentru faptul că eram singurul maghiar din clasă. Dar iată că am supraviețuit și sunt aici. Totul a trecut, dar în mine toate amintirile sunt vii. O viață furată nu mai poate fi recuperată niciodată. Adolescența mea a fost una teribil de ratată. N-am avut o prietenă (nu că acuma aș avea), am avut mereu probleme serioase la capitolul integrare, au apărut depresiile și insomniile, ceea ce mi-a pecetluit și mi-a schimbat viața pentru totdeauna.
Aș vrea să pot să fiu ca alții, să fiu liniștit, să mă pot duce în stânga și în dreapta fără să fiu stresat și agitat, fără să trebuiască să arăt un zâmbet fals și să mint atunci când spun că totul e bine. Aș vrea să nu mai stau atâta pe gânduri, să nu mai îmi bat atâta capul, să nu mai citesc atâta și să nu mai scriu atâta pe nenorocitul acesta de blog, unde oricum înafara de 2-3 persoane nu citește nici dracu ce prostii scriu. Filozofia mea doar eu o pot înțelege și poate că alți ratați ca mine care se regăsesc în scrierile mele.
În ultimii ani am conștientizat și am descoperit multe lucruri. De exemplu marile bucurii, care de multe ori nu sunt observate pe moment, sunt în lucrurile mici și mărunte. Gesturi simple, treburi casnice zilnice, sau orice altceva, nu se prețuiește până în momentul în care activitatea lor încetează. Suferința cea mai mare este atunci când trebuie să-ți privești persoana cea mai dragă cum se chinuie și cum se stinge câte puțin pe zi ce trece. Nu îți trebuie pedeapsă mai mare de atâta. Cu nimic nu se compară durerea ce se acumulează în tine în acele clipe de agonie. Toată suferința persoanei drage se întipărește în tine și totul devine precum un tatuaj invizibil, transformându-se într-o amintire dureroasă ce-ți va bântuii și îți va răscolii toată viața. Știu despre ce vorbesc, căci sunt în această situație cu bunica mea deja de ceva vreme, iar faptul că știu că o voi pierde pur și simplu mă înnebunește.
Sunt încă aici, în picioare, după toate vijeliile anilor trecuți. Prins între un trecut agitat și un viitor nesigur, prezentul pare a fi mort. Am avut o copilărie frumoasă, dar cu toate acestea am crescut într-un loc toxic, într-un mediu toxic, unde între membrii familiei mele nu exista comunicare serioasă. Nu știu cum să construiesc o relație armonioasă și sănătoasă. Mereu am crezut că dacă voi întâlni o femeie sau fată de treabă lucrurile se vor schimba. Nu s-a schimbat absolut nimic, drept dovadă am o colecție întreagă de eșecuri la capitolul relații. Sunt singurul din generația mea care pe lângă că nu s-a căsătorit, dar nici măcar o oarecare formă de relație nu are. Și ce e mai trist e faptul că am devenit incapabil să construiesc o relație. Nu știu cum e să fii într-o relație sănătoasă, nu îmi pot imagina. Pur și simplu nu sunt construit genetic pentru asta, sau pentru a fi fericit. Sau poate că aveam toate șansele pentru așa ceva, doar că ceva s-a stricat pe parcurs, cine știe... Nu toți sunt făcuți pentru aceasta. Am probleme de comunicare, de integrare, sunt mereu agitat și reușesc cu o perfecțiune ieșită din comun să iau tot felul de decizii proaste și să mă agit și să mă consum întruna pentru orice căcat.
Ce pot să spun mai mult de atâta? Am învățat să trăiesc cu eșecurile mele, în tovărășia singurătății, având în dreapta și în stânga mea balanța echilibrată cu frustrări și regrete. Nopțile lungi sunt prietenele mele, iar gândurile mele sunt cele care niciodată nu mă lasă, fiindu-mi alături și la bine și la rău. Fără să încerc să dramatizez situația, fără să mă victimizez, pur și simplu asta sunt. Un copil într-un trup de adult, maturizat din anumite puncte de vedere și imatur din altele. Mereu mi-am dorit ceea ce nu pot avea, o parteneră și liniște în casă, dar iată că nu toți primim ceea ce ne dorim. Viața nu e dreaptă, nu a fost și nici nu va fi vreodată. Trecutul meu e un început de bucurie spulberat și ruinat. Viitorul meu e unul problematic, nesigur, indecis și incert. Despre prezent pot spune doar că e o mizerie. Și până la urmă toate aceste gânduri negative, născute din cauza depresiilor și insomniilor cauzate de problemele de familie, poate și moștenite genetic de la restul bărbaților din familie, toate acestea într-un fel mi-au deschis ochii și m-au făcut să văd fața reală a lumii. Datorită lor am ajuns să studiez intens filozofia, ideile marilor gânditori din trecut. Și astfel mi-am dezvoltat propria filozofie, propriul mod de a privi lumea. E posibil să mă înșel, poate că am devenit ceea ce sunt datorită faptului că am fost predestinat spre aceasta. Oricare ar fi răspunsul, am reușit să găsesc o oarecare formă de fericire în toată nefericirea mea. Am respins orice formă de religie, politică sau spiritualitate. Nu urmez nici una dintre aceste căi, pur și simplu nu am nevoie de ele. Nu le văd rostul. Sunt precum o insulă pustie în mijlocul oceanului, o mică porțiune de liniște în imensitatea agitației. Acesta sunt eu, un scriitor singuratic și nebun, înțeles de prea puțini, un filozof modern, gânditor al acestor vremuri ciudate în care prea puțini mai gândesc.

Principiile lui Bruce Lee

Jun Fan Yuen Kam Li (1940-1973), cunoscut de milioanele de fani ai săi mai degrabă după numele său american - Bruce Lee - este considerat de către majoritatea maeștrilor de arte marțiale, unul dintre cei mai buni experți în arta luptei. Este cunoscut atât pentru abilitățile și talentul ieșit din comun în domeniul artelor marțiale, cât și pentru cariera cinematografică. În același timp a scris și două cărți despre kung fu: "Kung-Fu: Arta filozofică a autoapărării", apărută în 1962 și Tao of Jeet-Kune-Do, carte în care își expune propriile sale concepții și dei despre kung fu în stilul inovat de el și numit Jeet-Kune-Do - "Calea pumnului care oprește". Ceea ce puțini știu despre el este faptul că era foarte preocupat de filozofie, a și obținut o diplomă în domeniu. Nu în ultimul rând, Bruce Lee era și ateu, și un om foarte deschis la minte.
Nu are rost să descriu aici toată biografia lui, deoarece se găsește atât pe internet cât și în cărți de specialitate. Iată în mare care erau cele mai importante principii enunțate de Bruce Lee:

- Cea mai bună tehnică este să nu ai nici o tehnică. Tehnica mea este rezultatul tehnicii tale; mișcările mele sunt rezultatul mișcărilor tale.

- Nu te ruga pentru o viață ușoară. Roagă-te să-i reziști uneia dificile.

- Observă că cel mai rigid copac cade cel mai ușor, în timp ce bambusul sau salcia supraviețuiesc îndoindu-se după vânt.

- Un scop nu este întotdeauna menit să fie atins, el de multe ori servește pur și simplu ca ceva ce urmărești.

- Golește-ți mintea, fii fără formă, fără model, ca apa. Acum, dacă pui apa într-un pahar, apa devine paharul; dacă pui apa într-o sticlă, apa devine sticla; dacă pui apa într-un ceainic, apa devine ceainicul. Acum, apa poate curge sau se poate sfărâma. Fii apă, prietenul meu!

- Absoarbe ceea ce este util. Aruncă ceea ce nu este. Adăugă ceea ce este al tău.

- Dacă stabilești mereu limite pentru tot ceea ce faci, fizice sau de orice alt fel, acest lucru se va extinde în munca și în viața ta. Nu există niciun fel de limite, există numai platouri. Tu nu trebuie să rămâi acolo, trebuie să le depăsești constant.

- Înțelepciunea îți va da putere, dar caracterul îți va da respect.

- Artele marțiale sunt în cele din urmă de auto-cunoaștere. Un pumn sau o lovitură de picior nu sunt destinate pentru a-l zdrobi pe tipul din fața ta, ci să-ți zdrobești propriul ego, frică, sau temerile.

- Perseverența pe termen lung întrece intensitatea pe termen scurt.

- Nemișcarea în nemișcare nu este adevarata nemișcare; doar atunci când există nemișcare în mișcare, atunci se manifestă ritmul Universului.

- Cu cât iubirea îmbătrânește, inimile noastre se maturizează și devin precum cărbunii, arzând molcom și călit.

- Un bun maestru în arte marțiale nu devine mai tensionat, ci mai pregătit. Negândindu-se și nevisând. Pregătit pentru orice poate să apară. Când oponentul se expandează, eu mă contract; iar când el se contractă, eu mă expandez. Iar când apare o oportunitate, nu eu lovesc ci lovitura se întâmplă.

- Dacă nimic din tine nu rămâne rigid, lucrurile externe se disipă de la sine. În mișcare fii ca apa. Nemișcat fii precum oglinda. Răspunde precum un ecou.

- Lucrurile trăiesc din mișcare și câștigă putere îndepărtându-se.

- Observă că cel mai dens copac este foarte ușor sfărâmat, în timp ce bambusul sau salcia supraviețuiesc îndoindu-se cu vântul.

- Să te cunoști pe tine însuți înseamnă să te studiezi pe tine însuți, în acțiune cu o altă persoană.

- Fii mereu tu însuți, exprimă-te, ai încredere în tine, nu căuta în exteriorul tău o personalitate pe care să o copiezi.

- Dacă pui mereu limite asupra a tot ceea ce faci, fizic sau altceva, aceasta se va răsfrânge asupra vieții tale.

- Nu nega abordarea clasică, doar ca pe o reacție, căci altfel îți vei crea un nou pattern și vei rămâne prins în tine însuți.

- Adevărata viață este să trăiești pentru alții.

- Eu nu sunt în viața asta ca să trăiesc în conformitate cu așteptările tale și tu nu ești în această lume ca să trăiești după ale mele.

- Mulți oameni își dedică viața pentru a lucra la ceea ce cred ei că ar trebui să fie, în loc să lucreze la ceea ce sunt deja. Această diferență între a modela sinele și a modela imaginea de sine este foarte importantă. Mulți oameni trăiesc doar pentru propria imagine.

- Ceea ce gândești în mod obișnuit determină în mod larg ceea ce vei deveni în final.

- Nu gândi cine are dreptate și cine nu sau cine este mai bun decât cine. Nu fi nici pentru, nici împotriva.

- Realitatea devine aparență atunci când cineva încetează să mai compare – ceea ce este există doar atunci când nu există comparație. Și să trăiești cu ceea ce este înseamnă să trăiești în pace.

- Dacă există Dumnezeu, El este în tine. Nu ii ceri lui Dumnezeu să îți dea lucruri, depinzi de Dumnezeu pentru o temă interioară.

- Un om înțelept poate învăța mai mult din întrebări prostești, decât un prost poate învăța dintr-un răspuns înțelept.

- Dacă nu vrei să aluneci mâine, spune adevărul astăzi.

- Un temperament nervos va face din tine un prostănac curând.

- Cunoștințele și abilitățile pe care le-ai dobândit sunt menite a fi uitate astfel încât tu să plutești nestingherit, fără nici un impediment.

- Un profesor bun își protejează studenții de propria influență.

Lao Zi

Lao Zi (cunoscut şi sub numele de Laozi, Lao Tse, Laotze sau Lao Tzu, numele se traduce prin Bătrânul Maestru) este un filozof chinez, a cărui naștere este cel mai probabil databilă în jurul veacului VI înainte de Hristos. Este figura fondatoare a taoismului și autorul cărții de bază a acestuia, Tao Te Ching - Cartea Căii și a Virtuții (Tao Te King, Dàodéjīng, ). Textul însă a fost stabilit, se pare, abia în secolul IV î.Hr.


Lao Zi a lăsat în urma lui imaginea unui personaj extraordinar. Conceput miraculos la trecerea unei comete sau când mama sa a mâncat o prună magică (li, nume de familie care îi este în general atribuit), se naște cu păr alb și barbă, de unde și numele de bătrân (lao)și cu urechi cu lobii foarte lungi - semn de înțelepciune. Arhivar la curtea Zhou este contemporan cu Confucius care îl recunoaște ca maestru și ființă extraordinară; și-a părăsit țara la vârsta de cel puțin 160 de ani, sătul de disensiunile politice. Pleacă spre vest călare pe un bivol; ajuns la frontieră, scrie Cartea Căii și a Virtuții la cererea unui paznic Yin Xi apoi își continuă călătoria. Nimeni nu știe ce a devenit, dar unii cred că nu a murit sau se reîncarnează, reapărând sub diverse forme pentru a transmite Dao.

Consensul cercetătorilor este că Lao Zi nu a existat ca persoană istorică reală. Conform filosofului Roderick Long, tema din Tao Te Ching este împrumutată de la filosofi confucianiști.

Li Ching-Yuen - Omul care a spart barierele sănătăţii şi longevităţii

Conform arhivelor mai multor publicaţii de prestigiu, printre care Time Magazine şi New York Times, Li Ching-Yuen, un bărbat din China care a decedat în 1933, ar fi trăit până la fabuloasa vârstă de 256 ani, timp în care şi-a îngropat 23 de soţii şi a avut 180 de urmaşi.



Despre prima parte a vieţii lui Li Ching-Yuen se ştiu extrem de puţine lucruri. Este cert că s-a născut în provincia Sinchuan şi că prima sută de ani şi-a petrecut-o vânzând leacuri tradiţionale chinezeşti. Într-un interviu realizat în 1927, bărbatul a susţinut că dieta sa s-a bazat în mare parte pe orez şi pe vin şi că, înainte de a împlini 100 de ani a devenit protejatul nobilului Wu Pei-fu, cu scopul de a-i oferi acestuia secretul unei vieţi îndelungate. Ulterior, după decesul protectorului său a continuat să vândă produse de medicină tradiţională.

„Păstreaza o inimă liniştită, stai aşezat ca o ţestoasă, mergi sprinten ca un porumbel şi dormi ca un câine”, a fost sfatul lui Li Ching-Yuen pentru cei care doresc să atingă o viaţă îndelungată.

Deşi bărbatul a pretins că s-a născut în 1736 şi că a trăit 197 ani, decanul Universităţii Minkuo din 1930, Wu Ching-Chien, a susţinut că a descoperit evidenţe ale faptului că Li s-a născut, de fapt, în 1677. De asemenea, în arhivele guvernului Chinei Imperiale există documente care atestă faptul că barbatul a fost felicitat oficial de către autorităţi atât pentru atingerea vârstei de 150 de ani cât şi pentru cea de 200 de ani. Este posibil însă ca o fiinţă umană să atingă o vârstă atât de mare?
Cea mai bătrână persoană din lume despre care avem informaţii certe a fost franţuzoaica Jeanne Louise Calment, care s-a stins din viaţă în 1997 la vârsta de 122 de ani, o performanţă unică în analele medicinei moderne. Şi totuşi, dacă informaţiile despre Li Ching-Wuen s-ar dovedi adevărate, am asista la un nou record, mai mult decât dublu faţă de cel recunoscut în prezent.

În fotografia realizată în 1928, bărbatul trădează trăsăturile tipice ale unei persoane în vârstă de 60 de ani. Să înţelegem că Li a fost capabil să dezvolte o capacitate extraordinară de a-şi prelungi viaţa pentru un sfert de mileniu? Din nefericire, este posibil să nu aflam adevărul niciodata.

În 1928, un corespondent New York Times scria că mulţi dintre vecinii în vârstă ai lui Li i-au spus că bunicii lor îl ştiau de când erau copii, iar pe atunci acesta era adult.
Li Ching-Yuen a început să adune ierburi din zonele muntoase pe când avea 10 ani şi tot atunci a început să studieze metode de longevitate, supravieţuind unei diete care consta doar în ierburi şi vin din orez. A trăit astfel primii 100 de ani din viaţă.

În 1749, pe când avea 71 de ani, s-a mutat în Kai Xian, pentru a se înrola în armata chineză, ca profesor de arte marţiale şi consilier.
Unul dintre discipolii săi, Da Liu, a spus povestea Maestrului Li: pe când acesta avea 130 de ani, a întâlnit în munţi un pustnic mult mai în vârstă, peste 500 de ani, care l-a învăţat Baguazhang (un stil de arte marţiale intern) şi un set de Qigong (sistem chinezesc antic de cultivare a sănătăţii) cu instrucţiuni pentru respiraţie, mişcări coordonate cu sunete specifice şi recomandări pentru dietă.
Da Liu a mărturisit că maestrul său i-a spus că longevitatea sa “se datorează faptului că a făcut aceste exerciţii în fiecare zi – regulat, corect şi cu sinceritate – timp de 120 de ani”.

În 1927, Li Ching Yuen a fost invitat de generalul Yang Sen să-l viziteze la Wan Xian, Szechuan, unde a fost fotografiat, portretul a devenit celebru.
Generalul a fost fascinat de înfăţişarea lui Yuen, puterea şi curajul său, în ciuda vârstei înaintate. Bătrânul s-a întors acasă şi a murit un an mai târziu, din cauze naturale, spun unii; alţii susţin că le-a spus prietenilor că “am facut tot ce trebuia să fac în această lume. Mă voi duce acasă acum”. După moartea lui Li, generalul Yang Sen a investigat legendele despre vârsta lui şi a publicat un raport cu rezultatul cercetărilor.
Li Ching-Yuen a promovat uzul medicinal al ierburilor chinezeşti, printre care ginsengul sălbatic, goji berry, he shou wu şi reishi sălbatic. El ar fi avut peste 200 de urmaşi în timpul vieţii şi 23 de soţii.

Maestrul Yip Chun

Yip Chun, cunoscut şi sub numele de Ip Chun sau Yip Jun, este un mare maestru de arte marţiale chinezeşti, care trăieşte încă şi acuma în prezent. Yip Chun nu este altcineva decât fiul marelui maestru de Wing Chun, Yip Man. La fel precum fratele lui, Yip Ching, este unul dintre marii maeştri renumiţi şi respectaţi de arte marţiale, mai exact de Wing Chun, la nivel mondial.



Născut pe data de 31 iulie 1924, în Guangdon (provincia Foshan/China), Yip Chun nu a avut o copilărie uşoară, deoarece a prins din plin perioada celui de-al doilea război mondial şi conflictele dintre China şi Japonia. În 1949 comuniştii au preluat puterea, iar tatăl lui o fost nevoit să părăsească Hong Kong-ul, iar Yip Chun avâd vârsta de 24 de ani a fost nevoit să rămână în contiare în Foshan pentru a-şi putea continua studiile la universitate. A studiat istoria, muzica tradiţională, filozofia, poezia şi budismul.



Fiind fiul marelui maestru Yip Man, Yip Chun a început să studieze Wing Chun împreună cu tatăl lui la vârsta de 7 ani. Între timp au apărut mai multe cărţi scrise de Yip Chun şi dvd-uri sub forma unor instructaje.
În prezent Yip Chun este cel mai respectat maestru de Wing Chun, nu doar pentru că este fiul marelui maestru, dar şi datorită talentului şi înclinaţiei splendide faţă de Wing Chun.

În videoclipul de mai jos puteţi urmări o demonstraţie a marelui maestru Yip Chun.

The Unbreakable Body

The Unbreakable Body, sau corpul indistructibil, aceasta este porecla unui călugăr shaolin care stăpâneşte o abilitate de neegalat în lume. Maestrul călugăr shaolin Hu Qiong este singurul din lume care poate să-şi împingă o maşină de găurit în plină funcţionare în abdomenul său, gât sau chiar şi la cap. Partea incredibilă este că nu păţeşte absolut nimic.



Hu Qiong a declarat că totul se întâmplă din faptul că îşi poate controla cu precizie qi-ul, energia universală care este prezentă atât în univers cât şi în orice fiinţă vie conform tradiţiei chinezeşti. Practicând exerciţiile dure de Qigong din cadrul stilului shaolin, Hu Qiong a ajuns să îşi transforme organismul într-o maşinărie indistructibilă, motiv pentru care şi-a primit şi porecla. Maşina de găurit nu îl poate afecta, nici măcar o picătură de sânge măcar nu pierde în urma demonstraţiilor. Dacă nu credeţi ce am scris mai sus convingeţi-vă singuri. Mai jos este un clip cu un reportaj cu Hu Qiong, omul cu un corp indistructibil.

Călugărul războinic Shi Yan Ming

Cu aproape 1500 de ani în urmă, renumitul călugăr indian Bodhidharma, cunoscut sub numele de DaMo în China, a sosit în această ţară într-un moment când naţiunea era divizată între dinastiile Wei de Nord şi Liu Sung. Deşi budismul exista demult în China la momentul sosirii lui Bodhidharma, acesta a adus cu sine o formă mult mai populară de budism, Mahayana care a ajuns să fie numită budism Chan în China. Acesta a devenit cunoscut în Occident sub forma japoneză numită Zen budism. Pe lângă importanta contribuţie religioasă, Bodhidharma este recunsocut şi pentru fondarea artelor marţiale Shaolin din templul Shaolin aflat pe muntele Song, în provincia Henan dn nordul Chinei.

Călugărul Shaolin Shi Yan-Ming a început studiul budismului Chan şi a artelor marţiale Shaolin între zidurile cunoscutului templu Shaolin la vârsta de 5 ani. În 1985 el câştiga Turneul Naţional de Arte Marţiale Xian la categoria 65 kg. Desemenea, Shi Yan-Ming a mai câştigat trei ani la rând (1988 – 1990) Competiţia Discipolilor Shaolin care se desfăşoară anual şi s-a ocupat de pregătirea călugărilor luptători din templul Shaolin. Pe lângă faptul că poartă hainele de culoare galbenă şi roşie specifice unui călugăr Shaolin de rang foarte înalt, Shi Yan-Ming a fost unul dintre membrii unui grup select de călugări luptători Shaolin recunoscuţi în lucrarea “Adevărata Măiestrie Shaolin a Chinei” care a comemorat 1 500 de ani de existenţă a templului Shaolin din provincia Henan. Fiecare membru al acestui grup este denumit “erou Shaolin”, termen folosit doar pentru cei mai de seamă călugări luptători din istoria templului. În 1992, Shi Yan-Ming a sosit în SUA ca membru al unui grup de călugări luptători invitaţi să promoveze cunoştinţele autentice despre artele marţiale Shaolin. La fel ca şi Bodhidharma ajuns în China, Shi Yan-Ming a simţit că trebuie să rămână în America la finalul turneului de promovare pentru a răspândi şi aici cultura chineză, artele marţiale Shaolin şi budismul.

Întrebat dacă qigong-ul Shaolin a fost primul care a apărut în China, Shi Yan-Ming a răspuns că ideea că Bodhidharma ar fi inventat qigong-ul este o concepţie greşită a celor care practică artele marţiale chineze (mai ales a occidentalilor). Forma de qigong pe care a inventat-o DaMo în timpul celor 9 ani de meditaţie într-o peşteră aflată în spatele templului Shaolin se numeşte Yi Jin Jing (Tehnica transformarii tendoanelor). Deşi DaMo s-a inspirat cu siguranţă din yoga indiană atunci când a inventat Yi Jin Jing, el nu a făcut decât să combine propria sa măiestrie interioară cu teoria chinezăqigong care exista deja, ţinând cont bineînţeles de diferenţele fiziologice chineze şi de mediul înconjurător. Călugărul Shi Yan-Ming mai spune că qigong-ul chinezesc a fost inventat acum mai bine de 3 000 de ani, tot de către un lider religios, Lao Zi, fondatorul daoismului.

Vorbind despre Yi Jin Jing, Shi Yan-Ming spune că acest set de exerciţii este o parte importantă dinqigong dar că există şi alte forme de Shaolin qigong. Yi Jin Jing este un exerciţiu intern care face corpul indestructibil, capabil să suporte lovituri foarte puternice sau chiar lovituri cu obiecte ascuţite (un cuţit, de exemplu). Pe lângă Yi Jin Jing, DaMo a inventat şi Xi Shui Jing (Tehnica Spălării Măduvei) un exerciţiu intern menit să cureţe corpul. Mai târziu, un călugăr Shaolin, numit Fu Yu Chan Shi, a inventat alte două forme de qigong Shaolin: Ba Duan Jin (Brocardul de Aur în Opt Secţiuni), un set de exerciţii menit să transforme corpul omenesc obişnuit într-un corp la fel de flexibil şi de uşor precum bumbacul şi Shi Da Gong Fa (Cele 10 Măiestrii Extraordinare) un exerciţiu intern care întăreşte corpul făcându-l precum fierul. Ceea ce Yi Jin Jing şi celelalte forme de qigong au în comun însă este Qi. Qi se traduce de obicei prin respiraţie, principiu vital sau putere şi deşi toţi aceşti termeni sunt parţial corecţi, niciunul din ei nu transmite esenţa adevărată a cuvântului Qi.

Qigong este o parte foarte importantă a antrenamentelor în templul Shaolin fără de care un practicant al artelor marţiale nu poate atinge măiestria. Un maestru Shaolin real trebuie să stăpânească foarte bine tehnicile de qigong intern cât şi extern căci altfel măiestria sa va fi una superficială asemănătoare celei unui actor care joacă rolul unui călugăr Shaolin dar care a învăţat doar câteva mişcări pentru a crea iluzia autenticităţii. Nu există scurtături în obţinerea măiestriei adevărate.

Când Lao Zi a inventat qigong-ul a făcut-o pentru a-şi îmbunătăţi starea de sănătate şi implicit starea mentală şi cea spirituală. Abia mai târziu oamenii au folosit qigong-ul în artele marţiale şi în război căci forţa dezvoltată de antrenamentul qigong era clar un avantaj în pregătirea luptătorilor şi a militarilor. Shi Yan-Ming spune că există 6 combinaţii cheie în qigong-ul Shaolin: trei combinaţii externe şi trei interne. Cele trei combinaţii externe sunt: mâinile cu picioarele, coatele cu genunchii şi umerii cu şoldurile. Cele trei combinaţii interioare sunt: inimă şi minte, minte cu respiraţie şi respiraţie cu putere/forţă. Toate aceste combinaţii trebuie folosite în practica qigong pentru a obţine o înaltă măiestrie.

Întrebat despre aplicaţiile qigong-ului în vindecarea bolilor, Shi Yan-Ming face deosebirea între qigong-ul dur şiqigong-ul “uşor”. Qigong-ul dur este folosit de cei care vor să spargă obiecte (scânduri, cărămizi, etc) şi de către practicanţii de arte marţiale pentru tăria loviturilor cu mâna sau piciorul. Qigong-ul “uşor” este o formă de qigong cu ajutorul căreia practicantul ajută la vindecarea problemelor de sănătate ale altor persoane transferând qi-ul său persoanei bolnave şi reglându-şi apoi curgerea energiei în propriul corp prin cele şase combinaţii menţionate mai sus. Această formă de qigong poate fi însă şi foarte periculoasă căci, aşa cum poate fi folosită pentru vindecare, ea poate fi folosită şi pentru a distruge organele interne ale unui adversar fără a lăsa niciun semn la suprafaţa corpului iar uneori chiar fără a atinge victima. Din această cauză, această formă de qigong este predată doar câtorva persoane alese de către călugării din templul Shaolin.

Wen Se era paralizat de la vârsta de trei ani. Picioarele lui subţiri şi atacate de poliomielită nu-i puteau susţine greutatea corpului. Singura senzaţie pe care Wen Se o simţea mai jos de talie înainte de sosirea lui Shi Yan-Ming în America era o răceală acentuată care indica probabil o slabă circulaţie a qi-ului în picioare. Călugărul Shaolin Shi Yan-Ming a adaptat mişcările din Yi Jin Jing pentru ca exerciţiile să poată fi practicate şi de Wen Se. “Există mai multe feluri de meditaţie”, spune Shi Yan-Ming. “Dacă nu poţi sta într-o postură dublă de meditaţie, atunci stai într-o postură simplă. Dacă nu poţi medita nici în această postură, atunci stai aşezat în mod natural sau stai chiar în picioare. Nu trebuie să laşi limitările să te… limiteze.” După 6 luni de practică qigong, picioarele lui Wen Se au început să capete greutate iar el a început să simtă căldură în membrele inferioare. Acum el poate să stea în picioare pentru scurte perioade de timp fără ajutorul bastoanelor. Întrebat dacă Wen Se se poate vindeca în cele din urmă de poliomielită dacă va continua practica qigong, Shi Yan Ming a spus că e optimist dar că procesul va dura mult timp deoarece boala e veche de peste 30 de ani. Deasemenea, deoarece qigong-ul combină forţele interne cu cele externe, vindecarea completă e de multe ori încetinită sau chiar oprită dn cauza folosirii limitate a forţei externe asupra celei interne. Practica qigong a produs deseori îmbunătăţiri ale stării de sănătate sau chiar vindecări aşa-zis miraculoase dar acestea necesită multă practică şi răbdare.

Dacă un practicant de arte marţiale foloseşte qigong-ul în antrenamentul său, el poate să îşi dezvolte o energie internă atât de puternică încât corpul său va deveni tare ca fierul dar va fi la fel de flexibil precum bumbacul. Desemenea, îşi va îmbunătăţi foarte mult capacitatea de a reacţiona rapid şi natural pentru a se apăra. Întrebat dacă qigong-ul trebuie practicat în fiecare zi, Shi Yan-Ming a răspuns că aşa cum un cântăreţ exersează în fiecare zi şi practicantul de qigong trebuie să se antreneze în fiecare zi. Dacă se ratează o zi de practică, se pierde tot ce s-a acumulat în ultimele trei zile de practică. Dacă nu exersează timp de trei zile, practicantul se simte slăbit. După 10 zile, practicanul se simte gol pe dinăuntru.

Shi Yan-Ming spune că “e foarte important ca cel ce doreşte să practice qigong să caute un învăţător/Maestru adevărat căci e foarte uşor să îţi distrugi organele interne dacă nu practici cum trebuie. Qigong-ul nu se învaţă din cărţi. Nu există înlocuitor pentru un bun Maestru care să ghideze în siguranţă elevul pe calea dezvoltării măiestriei adevărate. Feriţi-vă de “maeştrii” care pretind că ştiuqigong sau alte arte marţiale Shaolin dar nu vă arată decât suprafaţa acestei arte!”

Marele Maestru Shi Hai Deng

În era globalizării şi a tehnologiei digitale, a super atleţilor care beneficiază de programe de antrenament concepute pe computer, isprăvile şi conduita unui mărunt om din China atrăgeau atenţia lumii asupra valorilor autentice ale artelor marţiale tradiţionale. Numele sau era Shi Hai Deng. Timp de peste 50 de ani a fost nimeni altul decat abatele faimosului Templu Shaolin.
Viaţa şi isprăvile sale au fost subiect de filme, de piese de teatru, dezbateri televizate, obiect de studiu în universităţi şi institute de investigare ale capacităţilor umane. La un moment dat, a fost solicitat să predea chiar şi temutelor unităţi de elită ale seviciilor secrete chinezeşti. Spre apusul trecerii sale prin această lume, Hai Deng a câştigat respectul şi admiratia tuturor. Până şi liderul Chinei comuniste, Deng Ziaoping, i se adresa cu titlul respectuos de Da Shi – Mare Maestru, fapt unic pentru liderul unei ţări în care religia, artele marţiale şi practicile ezoterice tradiţionale au fost, în bună parte, interzise şi catalogate drept retrograde şi incompatibile cu preceptele ateiste din faimoasa cărticică roşie a lui Mao.
Hai Deng a fost personificarea idealizată a marilor luptători sacri din China antică. În plus, acest luptător spiritual, cu statură mică şi aparenţă ştearsă, a fost un Bodhisattva, fiinţă din panteonul budist despre care se crede că a ajuns în pragul desăvârşirii spirituale, fiind aproape de eliberarea karmică, în pragul stării de Buddha. Considerat, după preceptele canonice budiste, drept un Bodhisattva desăvârşit, Hai Deng s-a ridicat la înălţimea profeţiei prin destinul său. Cei care i-au stat în preajmă se considerau norocoşi ai sorţii pentru şansa de a fi intrat, măcar o dată, în contact cu el.
Hai Deng întruchipa perfect dictonul marţial chinezesc, “pumni de oţel şi inimă de aur”. În ciuda abilităţilor sale neîntrecute în luptă, micuţul călugăr se detaşa printr-o blândeţe sufleteascş de care nimeni nu ar bănui-o, în mod normal, la un om capabil să ucidă un urs cu o singură lovitură de palmă. De fapt, puterea inexplicabilă pe care o declansa în timpul luptelor sau demonstraţiilor nu era depăşită decât de umilinţa şi bunătatea de care dădea dovadă în preajma unei fiinţe vii, fie ea pasăre, insectă sau om. Mintea sa cuprinzătoare memorase tot Canonul Budist, o culegere oficială ale preceptelor şi sfaturilor lui Buddha, care insumează peste 8000 de volume. Ca o încununare a realizărilor sale, forul conducător al Templului Shaolin îl numea conducător al acestui lăcaş de luptă şi cunoaştere. La insistenţele călugărilor, umilul maestru acceptă, devenind astfel al 32-lea abate din istoria seculară a Templului.

Între răzbunare şi iluminare
În anul 1902, undeva în satul Jiangyoushen din provincia chineză Sichuan, se năştea un copil obişnuit în cadrul unei familii sărace. Destinul părea că-i rezervă o viaţă de pescar, fermier pe plantaţiile de orez sau, în cel mai bun caz, de negustor de mărunţişuri în piaţa centrală a satului. Dar karma micuţului aveau să curgă spre alte direcţii. Numit de părinţii săi Fang Qinghe, băiatul are parte de o copilărie scurtă şi dură, mama sa îmbolnăvindu-se şi murind chiar în ziua în care Fang împlinea cinci ani. Alături de tatăl său munceşte ca zilier pe câmpurile de orez. La scurt timp după împlinirea vârstei de 12 ani, tatăl său este ucis de un grup de bandiţi care îl confundase cu un bogătaş local. Zdrobit de durere, Fang este insensibil la sfaturile bunicului care se temea pentru viaţa sa, şi hotărăşte să-şi răzbune tatăl. Înarmat cu o secure, el a urmărit grupul de bandiţi pentru ca, după aproape două săptămâni, profitând de faptul că liderul grupului se oprise pentru a bea apă, Feng îl ucide, dispărând înainte ca strigătele muribundului să-i alerteze pe ceilalaţi nelegiuiţi.
Nu se cunosc date despre activitatea sa înainte de împlinirea vârstei de 19 ani, moment în care Feng devine student al Universităţii din Sichuan, instituîie de învăţământ pe care este nevoit să o abandoneze în scurt timp datorită dificultăţilor financiare. Tânărul se refugiază, în schimb, în studiul Kung Fu-ului, pasiunea sa pentru artele marţiale chinezeşti fiind de-a dreptul incredibilă. Datorită acestui fapt, intra în atentia fortelor de poliţie din Sichuan, fiind deseori solicitat să intervină pentru aplanarea conflictelor din barurile şi cluburile locale. Conform memoriilor sale, Feng a fost nevoit să renunţe la slujba de poliţist dintr-un fapt bizar, munca îl împiedica să-şi dedice suficient timp antrenamentelor.
Paşii neştiuţi ai karmei sale îl aduc din nou în satul natal, acolo unde decide să se călugărească în Templul Budist din Jiangyshou, moment în care numele său este schimbat. Călugărul superior alege pentru Feng numele de Hai Deng – Lumina Oceanului, în traducere aproximativă, cu trimitere directă către lumina cunoaşterii budiste care, în concepţia adepţilor acestei religii, este atotcuprinzătoare precum Oceanul cel nesfârşit! Karma-i zâmbeşte din nou, maeştrii săi fiind doi călugări deosebiţi, refugiaţi în urma incendierii Templului Shaolin de către căpetenia războinică Shi Yousan, eveniment produs în anul 1928.
Sub îndrumarea acestor maeştri, Hai Deng este iniţiat în studiul Tongzigong, o formă particulară de QiGong, exerciţii care odată ce sunt practicate, duc nu doar la trezirea capacităţilor latente ale trupului omenesc, ci şi la menţinerea tinereţii până la vârste incredibile. Unul dintre stilurile sale favorite era Meihuazhang – Stilul Posturii Florilor de Prun, o formă de luptă particulară ale cărei aplicaţii sunt pe deplin înţelese după cel puţin 10 ani de antrenamente zilnice. Tot aici, Hai Deng deprinde secretele Degetului Chan, cea mai dificilă dintre cele 72 de Abilităţi ale unui Shaolin, o serie de tehnici specifice care, odată stăpânite, duc la realizarea de fapte aparent paranormale.
Hai Deng era un budist practicant convins, motiv pentru care a evitat întotdeauna să dea curs provocărilor la luptă care veneau din partea numerosilor practicanţi de Kung Fu din întreaga China. Când unii dintre aceşti luptători deveneau agresivi şi căutau să-l provoace în fel şi chip, Hai Deng obişnuia să-i umilească sfărâmând în faţa acestora, cu mâinile goale, pietre enorme, buşteni sau chiar ziduri de clădire. Provocatorilor stupefiaţi le propunea, privindu-i fix, să-l provoace la luptă atunci când, la rândul lor, vor fi capabili de performanţe asemănătoare.
Hai Deng nu şi-a folosit forţa incredibilă decât o singură dată în viaţă, atunci când un taur turbat atacase un grup de ţărani adunaţi pentru o petrecere estivală. În faţa bestiei dezlănţuite, Hai Deng a eschivat scurt şi a lovit o singură dată în toracele acesteia. Taurul a căzut ca secerat. Sătenii care au autopsiat ulterior animalul au fost uluiţi când au descoperit că inima, plămânii şi ficatul acestuia arătau precum o pastă de carne amorfă, în ciuda faptului că pe corpul său nu se vedea niciun hematom sau urme de oase rupte. Organele animalului arătau ca după o implozie. Aceasta era dovada stăpânirii renumitei Palme de Diamant, sau “lovitura care vibrează”, dupa cum era cunoscută în filmele comerciale de Kung Fu din Hong Kong.

America într-o pungă de plastic…
Omenirea a aflat recent de universul Shaolin , cu tot ce reprezintă acest nume: templu, stil, şcoală, tradiţie, demonstraţii publice, budism, meditaţie, arme, Kung Fu şi QiGong. Pentru prima dată, Occidentul a intrat în contact cu măiestria călugărilor Shaolin cu ocazia turneului efectuat de către delegaţia oficială a Templului Shaolin în Statele Unite la începutul anului 1985. Cu acestă ocazie, călugării Shi Deqian şi Shi Yanming au primit acceptul conducerii templului de a deschide primele şcoli de Shaolin Quan din America. Puţini îşi mai aduc, însă, aminte de vizita întreprinsă de Hai Deng în Statele Unite, cu ocazia invitaţiei făcute de către Venerabilul Maestru Hsuan Hua, unul dintre pionierii budismului pe pământ american.
Hai Deng trăia preceptul budist al non acumulării de bunuri în fiecare moment al vieţii sale. La sosirea pe aeroportul din San Francisco, membrii delegaţiei au observat cu stupoare că maestrul venise în America doar cu roba portocalie de călugăr budist şi cu o pungă de plastic goală pe care şi-o luase cu el pentru a se adăposti în caz de ploaie. Surpriza membrilor delegaţiei americane a fost încă mai mare, atunci când s-au dus spre zona destinată recepţiei bagajelor pentru a lua valiza lui Hai Deng. Ajunşi la secţiunea bagaje, aceştia au primit o cutie mică de care era prins un bilet cu numele maestrului Shaolin. Înăuntru era doar o periuţă de dinţi!
Pentru a-i face o surpriză maestrului Deng, gazdele sale l-au invitat pentru prima oară în viaţa sa la cinema, acolo unde rula o peliculă din Hong Kong care avea ca subiect artele marţiale. Întrebat la sfârşitul filmului ce părere i-au făcut salturile spectaculoase, luptele acrobatice, cascadoriile pe muchie de cuţit şi tehnicile actorilor, Hai Deng a răspuns sobru: “Acesta nu este Kung Fu. Adevăratul Kung Fu nu este spectaculos, este chiar urât de privit. O luptă reală nu durează mai mult de un minut. Este vorba de multă durere, sânge şi oase rupte. Filmele acestea aduc mai mult rău artelor marţiale. Lupta este o chestiune de secunde, de viaţă şi moarte. Lupta trebuie evitată cu orice preţ.”
Stagiile susţinute de maestru în cadrul scurtei sale vizite în America, au prilejuit încă mai multă uimire gazdelor sale, care nu se aşteptau ca un călugăr Shaolin autentic să se comporte într-un mod atât de straniu.
În timpul antrenamentelor, Hai Deng punea accentul pe tehnicile de QiGong în detrimentul celor de luptă. “Aceste exerciţii sunt pentru cultivarea energiei Qi, fluxul vital din orice fiinţă vie. QiGongul este o artă împărţită în două mari direcţii, exerciţii pentru creşterea longevităţii şi tehnici de menţinere a sănătăţii. Puneţi sănătatea pe primul loc. Cum vă puteti închipui că, fără o sănătate de fier, veţi avea vreo şansă sa câştigaţi o luptă?”, declara maestrul la sfârşitul unei sesiuni de antrenament din San Francisco.
În urma insistenţelor gazdelor sale, Hai Deng a demonstrat unele tehnici de luptă în faţa lor. Auditoriul a rămas perplex. Mişcările maestrului păreau stângace, forţate şi nenaturale. Cei care au încercat însă să lupte în joacă cu el au avut un şoc. În faţa ilustrului spirit Shaolin întruchipat de bătrânul de 1,50 metri, luptătorii declarau că au simţit o groază inexplicabilă, concomitent cu senzaţia fizică a unui câmp magnetic invizibil. O altă abilitate stăpânită de Hai Deng era controlul perfect al absorbţiei loviturilor adversarului. În cadrul demonstraţiilor sale publice din China natală, Hong Kong sau Statele Unite, abatele Shaolin fusese lovit de nenumarate ori, cu toată puterea, de pumnii şi picioarele a nenumaraţi sceptici. Bătrânul zâmbea sub ploaia de lovituri în timp ce martorii neconvinşi iniţial de forţa maestrului, erau cuprinşi de stupoarea inexplicabilului. Bătrânul maestru părea un diamant încrustat într-o carcasă de otel, tot acest ansamblu fiind învelit într-un val delicat de mătase.

Cel ce stătea într-un singur deget

Hai Deng a fost singurul om care a trăit în secolul trecut, capabil să stăpânească la perfecţie abilitatea Degetului Chan. În cadrul acestei tehnici, practicantul trebuie să-şi susţină iniţial toată greutatea corporală în mâini asemenea unui atlet de circ sau a unui gimnast. Dupa acest nivel, practicantul trebuie să stea în pumni, apoi în degete, după care trebuie să reducă numarul de degete în care stă, literalmente, până când reuşeşte să stea într-un singur deget al unei singure mâini! Călugărul care stăpâneşte abilitatea Degetului Chan, posedă o adevărată armă albă. Degetele sale sunt atât de puternice încât poate înjunghia cu ele abdomenul sau cutia toracică a adversarului. Maestrul Hai Deng obişnuia să demonstreze abilităţile Degetului Chan străpungând, în faţa numeroşilor martori oculari, pielea crudă, groasă şi deosebit de tare a unei vaci sau a unui cal.
Hai Deng a fost hirotonisit abate al Templului Shaolin în urma unei retrageri într-una dintre peşterile Muntelui Songshan, acolo unde, sub supravegherea maeştrilor examinatori, a intrat într-o meditaţie profundă care a durat patru zile şi patru nopti. Atunci a primit numele complet de Shi Hai Deng. Heng Sure, maestrul care l-a cunoscut pe Hai Deng şi s-a ocupat de întocmirea biografiei acestuia, ne transmite un fapt interesant.
Hai Deng a fost un adept complet şi dedicat al ordinului budist monastic de la Shaolin. Conform maestrului Sure, lumina stranie care înconjura corpul lui Shi Hai Deng în momentul în care medita, era o dovadă, în planul vizibil, a virtuţii maestrului.
Abatele de la Shaolin nu a avut contact sexual cu nici o femeie de-a lungul întregii sale vieţi. A fost fidel jurământului de castitate depus de orice călugăr budist care îşi dedica viaţa autoperfecţionării şi iluminării spiritului. Spre sfârşitul vieţii sale, maestrul Deng începuse deja să arate semnele unei boli care, într-un final, a dus la moartea sa. Deloc tulburat de nemiloasa sa afecţiune, Hai Deng declara că boala nu este altceva decât rezultatul păcatului făcut în tinereţe, atunci când l-a omorât pe ucigaşul tatălui său. Karma negativă, declanşată în acel moment, s-a evidenţiat abia la sfârşitul vieţii sale.

În dimineaţa zilei de 11 ianuarie 1989, Hai Deng aduna toţi călugării din templu în curtea centrală după care, izbucnind într-un hohot de râs putenic, a exclamat: “Vedeţi? Acesta este cel mai mare secret al vieţii!“ Câteva minute mai târziu, maestrul părăsea această lume.

Shi De Yang

Marele maestru Shi De Yang este în prezent unul dintre cei mai renumiţi şi respectaţi maeştrii din Templu Shaolin.
Maestru din generaţia 31, şi discipol al marelui maestru Shi Suxi timp de aproape 30 de ani, Shi De Yang este aproape unicul care a studiat în paralel "cele 3 comori din Shaolin": meditaţia, kung fu şi medicina tradiţională.


Având propria şcoală unde predă (Shaolin Wuseng Houbeidui), Shi De Yang îşi lărgeşte orizonturile şi în străinătate, colaborând cu şcoli şi federaţii de Shaolin Kung Fu atât din Europa cât şi din America.
Probabil la cererea fanilor şi a discipolilor, marele maestru în prezent are şi o pagină de facebook. Ca să îi vedeţi profilul daţi click pe acest link.
Deasemenea, maestrul Shi De Yang are lansate dvd-uri şi cărţi de instructaj ce se pot comanda online de pe acest link. Mai jos puteţi urmări o demonstraţie a marelui maestru Shi De Yang.

Marele Maestru Yip Man

Marele Maestru Yip Man s-a născut în data de 14 octombrie 1893 într-o familie înstărită de negustori din Foshan.
El şi-a început studiul în Wing Chun Kung Fu în anul 1899, în casa familiei sale, cu Maestrul Chan Wah Shun.
După moartea acestuia, a continuat studiul cu Ng Chung So ( 1905-1907). În timpul studiilor pe care la face la Colegiul Sf. Stefan din Hong Kong îl cunoaşte pe Leung Bik, al doilea fiu al Marelui maestru Leung Jon împreună cu care studiază încă 4 ani de zile.
Între anii 1914-1937 Yip Man a lucrat în armată şi în forţele de poliţie. S-a căsătorit cu Cheung Wing Sing, şi a avut 4 copii: doi fii, Yip Chun şi Yip Ching şi două fice, Yip Ar Sum şi Yip Ar Woon. În această perioadă faima lui de expert în Kung Fu a crescut în provincie dar totuşi el nu a acceptat nici un elev.
În urma invadării Chinei de către Japonia (1937) este instaurat la conducere un guvern marionetă. În această perioadă Yip Man a devenit foarte sărac din cauza refuzului său de a colabora cu noile autorităţi. În această conjunctură între anii 1941 şi 1943 el începe să predea stilul Wing Chun.
Între anii 1945-1949 după capitularea Japoniei începe o perioadă foarte plină din punct de vedere profesional astfel încât Yip Man renunţă a preda Wing Chun.
La venirea puterii comuniste în China el se refugiază împreună cu familia sa la Hong Kong pierzând toate bunurile sale din China. Aici la vârsta de 56 de ani este nevoit să înceapă o nouă viaţă. Cu ajutorul lui Lee Man începe predarea Wing Chun Kung fu. În această perioadă are foarte mulţi elevi devenind unul din cei mai respectaţi maeştri din acea zonă. Provocări şi lupte de stradă la care au participat el şi elevii săi au adus o reputaţie deosebită pentru stilul Wing Chun în acea perioadă. Elevii săi participau deseori la lupte desfăşurate în semilegalitate, fără reguli, fără protecţii, pentru a-şi verifica abilităţile. După cum spunea Yip Man adeseori, "Adevăratul Kung Fu se vede în lupta liberă".
Aceste întreceri se desfăşurau deseori pe alei lăturalnice iar învingătorul era cel ce părăsea ringul improvizat pe propriile-i picioare. În această atmosferă a reuşit stilul să-şi dobândească renumele de care se bucura şi astăzi.
Yip Man moare în casa sa din strada Tong Choi în data de 1 Decembrie 1972. Avea 79 de ani.


În clipul de mai jos puteţi urmări cum executa Yip Man formele Siu Lim Tao şi Chum Kiu.


Pe lângă aceste date vă aduc la cunoştinţă că sunt şi filme despre viaţa lui Yip Man. Despre cel mai de succes film puteţi citi mai multe informaţii aici.


Unul dintre cei mai buni studenţi ai lui Yip Man a fost celebrul Bruce Lee. Acesta a reuşit atât de bine să perfecţioneze stilul încât şi-a creat propriul stil de luptă, pe nume Jeet-Kune-Do. Ultimul student al lui Yip Man a fost marele Leung Ting, actualul Mare Maestru al Wing Chun-ului. Pe lângă Leung Ting, unul dintre cei care poartă titlul de mare maestru este fiul lui Yip Man, pe nume Yip Chun.