Am apărut pe această lume într-o zi de primăvară, când înfloreau lalelele și narcisele, cândva, în perioada comunistă. Chiar dacă eram foarte mic, dar am prins revoluția, l-am mai prins pe Freddie Mercury în viață și am fost acolo când or început să apară și primele televizoare color. Tot ce a fost mai frumos a urmat după aceea, prin anii 90', anii copilăriei mele. Pentru majoritatea oamenilor, copilăria este perioada cea mai frumoasă și cea mai liniștită, aceasta așa a fost și în cazul meu. Eram un copil foarte retras și închis, dar în același timp mă simțeam bine jucându-mă cu alți copii. Problemele mele legate de timiditate și anxietate s-au accentuat odată cu începerea școlii. Un nou mediu, oameni noi, un nou stil de viață, cu alte cuvinte schimbări radicale, care pentru mine erau foarte dificile și greu de digerat, nu ca și pentru restul. Ceea ce nu știam pe atunci, dar am conștientizat mai târziu, a fost faptul că aceste probleme sau limitări mă vor însoți tot restul vieții, din păcate. Asta e, nu am ce face, nu sunt singurul care duce astfel de lupte.
Am crescut pe muzica unor trupe precum Paraziții, B.U.G. Mafia sau La Familia, trupe străine precum Scooter, Modern Talking, Queen, Faithless, 50 Cent sau Gigi D'agostino. Copilăria mea a fost frumoasă, până la un anumit punct, când totul a luat-o razna în jur. Când am avut 5 ani, am fost ultimul care l-a văzut în viață pe bunicul meu, înainte să se sinucidă, din cauza problemelor de alcool și a depresiilor. Familia mea a fost răscolită de acest eveniment, dar după aceea treburile păreau să fi revenit la normal, cel puțin așa credeam eu pe atunci cu mintea mea de copil. Adevărul era că treburile niciodată n-au revenit la normal, totul era doar un teatru bine regizat ca eu să pot avea o copilărie cât de cât ok. Dar cu toate acestea am putut oarecum percepe că ceva nu merge bine. Până pe la 13 ani toate bune și frumoase, urmăream cu obsesie toate noile desene apărute, cum ar fi Pokemon, Digimon, DBZ, etc. Dar după cum spuneam, după aceea treburile au luat-o razna și situația s-a complicat. Tatăl meu, din mai multe motive probabil, a început să aibe probleme de depresie, după care la fel ca tatăl său (bunicul meu), și-a găsit refugiul final în alcool.
Au urmat între 15 și 20 de ani de teroare și chin, ani grei în care înafară de faptul că mi-am găsit refugiul în sport nu am avut absolut nici o bucurie. Familia mea s-a ruinat treptat din cauza certurilor și scandalurilor zilnice. Poliția și ambulanța erau prezente la poarta casei mele aproape săptămânal. Rudele, neamurile și toți acei oameni cu care familia mea se înțelegea cândva bine, treptat, au început să se îndepărteze de noi, de parcă eram ceva leproși ciudați, unii bârfindu-ne iar alții pur și simplu ignorându-ne. Au fost ani grei, ani în care focul iadului o ars intens, pârjolind totul în jur. Acum, focul s-a stins, căci tatăl meu nu mai e de mult, dar jarul încă scoate fum și după atâția ani.
Mereu am avut probleme de timiditate și anxietate, iar odată cu începerea adolescenței, moment în care au început și problemele de familie cu tot cu calvarul ce a urmat, toate aceste probleme interioare de-le mele s-au accentuat treptat. Am început să mă interiorizez din ce în ce mai tare, ceea ce a fost o greșeală fatală. Singurul meu refugiu adevărat a fost sportul. Am început să mă antrenez de unul singur, inspirat de desenele cu Dragon Ball Z, filmele cu Jackie Chan și Van Damme. Am început să fac rost de cărți despre arte marțiale, umblând prin tot felul de librării sau căutând informații pe internet în laboratorul de informatică de la școală. Am început să fiu fascinat de călugării Shaolin și am început să studiez filozofia lor și metodele lor de antrenament. Și iată că asta fac și în prezent, 20 și ceva de ani mai târziu.
Am câștigat pe de o parte și am pierdut pe de altă parte. De câștigat am avut faptul că am dus o viață cât de cât echilibrată și activă, m-am ferit de alcool, țigări și droguri, am făcut mult sport, am văzut multe filme, am ascultat multă muzică, m-am jucat multe jocuri pe calculator, etc. Dar toate acestea le-am făcut mai tot timpul singur. Am foarte puțini prieteni, foarte mulți oameni s-au distanțat de casa mea, atât neamuri cât și prieteni de familie cu care eram cândva bine. Din cauza acestor probleme de familie am pierdut cei mai frumoși ani din viață, mereu trebuia să fiu pe fază și să protejez restul membrilor de familie de atacurile tatălui meu bețivan și agresiv care mereu era pus pe scandal. Anii de liceu au fost niște ani de groază, 4 ani în care mereu eram discriminat și batjocorit de șmecherii clasei pentru faptul că eram singurul maghiar din clasă. Dar iată că am supraviețuit și sunt aici. Totul a trecut, dar în mine toate amintirile sunt vii. O viață furată nu mai poate fi recuperată niciodată. Adolescența mea a fost una teribil de ratată. N-am avut o prietenă (nu că acuma aș avea), am avut mereu probleme serioase la capitolul integrare, au apărut depresiile și insomniile, ceea ce mi-a pecetluit și mi-a schimbat viața pentru totdeauna.
Aș vrea să pot să fiu ca alții, să fiu liniștit, să mă pot duce în stânga și în dreapta fără să fiu stresat și agitat, fără să trebuiască să arăt un zâmbet fals și să mint atunci când spun că totul e bine. Aș vrea să nu mai stau atâta pe gânduri, să nu mai îmi bat atâta capul, să nu mai citesc atâta și să nu mai scriu atâta pe nenorocitul acesta de blog, unde oricum înafara de 2-3 persoane nu citește nici dracu ce prostii scriu. Filozofia mea doar eu o pot înțelege și poate că alți ratați ca mine care se regăsesc în scrierile mele.
În ultimii ani am conștientizat și am descoperit multe lucruri. De exemplu marile bucurii, care de multe ori nu sunt observate pe moment, sunt în lucrurile mici și mărunte. Gesturi simple, treburi casnice zilnice, sau orice altceva, nu se prețuiește până în momentul în care activitatea lor încetează. Suferința cea mai mare este atunci când trebuie să-ți privești persoana cea mai dragă cum se chinuie și cum se stinge câte puțin pe zi ce trece. Nu îți trebuie pedeapsă mai mare de atâta. Cu nimic nu se compară durerea ce se acumulează în tine în acele clipe de agonie. Toată suferința persoanei drage se întipărește în tine și totul devine precum un tatuaj invizibil, transformându-se într-o amintire dureroasă ce-ți va bântuii și îți va răscolii toată viața. Știu despre ce vorbesc, căci sunt în această situație cu bunica mea deja de ceva vreme, iar faptul că știu că o voi pierde pur și simplu mă înnebunește.
Sunt încă aici, în picioare, după toate vijeliile anilor trecuți. Prins între un trecut agitat și un viitor nesigur, prezentul pare a fi mort. Am avut o copilărie frumoasă, dar cu toate acestea am crescut într-un loc toxic, într-un mediu toxic, unde între membrii familiei mele nu exista comunicare serioasă. Nu știu cum să construiesc o relație armonioasă și sănătoasă. Mereu am crezut că dacă voi întâlni o femeie sau fată de treabă lucrurile se vor schimba. Nu s-a schimbat absolut nimic, drept dovadă am o colecție întreagă de eșecuri la capitolul relații. Sunt singurul din generația mea care pe lângă că nu s-a căsătorit, dar nici măcar o oarecare formă de relație nu are. Și ce e mai trist e faptul că am devenit incapabil să construiesc o relație. Nu știu cum e să fii într-o relație sănătoasă, nu îmi pot imagina. Pur și simplu nu sunt construit genetic pentru asta, sau pentru a fi fericit. Sau poate că aveam toate șansele pentru așa ceva, doar că ceva s-a stricat pe parcurs, cine știe... Nu toți sunt făcuți pentru aceasta. Am probleme de comunicare, de integrare, sunt mereu agitat și reușesc cu o perfecțiune ieșită din comun să iau tot felul de decizii proaste și să mă agit și să mă consum întruna pentru orice căcat.
Ce pot să spun mai mult de atâta? Am învățat să trăiesc cu eșecurile mele, în tovărășia singurătății, având în dreapta și în stânga mea balanța echilibrată cu frustrări și regrete. Nopțile lungi sunt prietenele mele, iar gândurile mele sunt cele care niciodată nu mă lasă, fiindu-mi alături și la bine și la rău. Fără să încerc să dramatizez situația, fără să mă victimizez, pur și simplu asta sunt. Un copil într-un trup de adult, maturizat din anumite puncte de vedere și imatur din altele. Mereu mi-am dorit ceea ce nu pot avea, o parteneră și liniște în casă, dar iată că nu toți primim ceea ce ne dorim. Viața nu e dreaptă, nu a fost și nici nu va fi vreodată. Trecutul meu e un început de bucurie spulberat și ruinat. Viitorul meu e unul problematic, nesigur, indecis și incert. Despre prezent pot spune doar că e o mizerie. Și până la urmă toate aceste gânduri negative, născute din cauza depresiilor și insomniilor cauzate de problemele de familie, poate și moștenite genetic de la restul bărbaților din familie, toate acestea într-un fel mi-au deschis ochii și m-au făcut să văd fața reală a lumii. Datorită lor am ajuns să studiez intens filozofia, ideile marilor gânditori din trecut. Și astfel mi-am dezvoltat propria filozofie, propriul mod de a privi lumea. E posibil să mă înșel, poate că am devenit ceea ce sunt datorită faptului că am fost predestinat spre aceasta. Oricare ar fi răspunsul, am reușit să găsesc o oarecare formă de fericire în toată nefericirea mea. Am respins orice formă de religie, politică sau spiritualitate. Nu urmez nici una dintre aceste căi, pur și simplu nu am nevoie de ele. Nu le văd rostul. Sunt precum o insulă pustie în mijlocul oceanului, o mică porțiune de liniște în imensitatea agitației. Acesta sunt eu, un scriitor singuratic și nebun, înțeles de prea puțini, un filozof modern, gânditor al acestor vremuri ciudate în care prea puțini mai gândesc.
No comments:
Post a Comment