Erau vremuri când aveam și eu vise, planuri, scopuri, gânduri spre mai bine. Dar toate acestea țin de domeniul trecutului, iar ceea ce se întâmplă în prezent e cu totul altceva. Trăiesc alte zile acum, alte vremuri. Decorul s-a schimbat, la fel și oamenii. De fapt, totul s-a schimbat și nu în ultimul rând totul e într-o continuă schimbare.
În prezent, am micile mele exaltări de moment, clipe în care parcă sunt un pic optimist, simt că am planuri, că vreau asta sau aia. E ca și un salt, ajungi în punctul maxim, cel mai sus, te simți bine, totul e frumos, după care cazi înapoi acolo de unde ai pornit și dispare toată magia. La fel se întâmplă și cu momentele mele pozitive. Reușesc uneori să mă bucur de faptul că trăiesc, indiferent câte necazuri și probleme am, în timp ce altă dată absolut nimic nu-mi produce bucurie și îmi doresc să mor pentru totdeauna. Uneori, simt nevoia să pot să fiu ca alții, să mă pot bucura, să pot zâmbi, și toate acestea să le fac cât mai natural, nu forțat, sau mimând. Și totuși ceva nu merge.
Vreau să evadez, dar nu știu cum, nu știu unde. Car în spate o valiză imensă, plină cu tot felul de frustrări, dezamăgiri și regrete. Și în același timp mă uit în față spre orizont, privind spre un posibil miracol ce urmează să se întâmple. Parcă aș trăi între două lumi, prins între două universuri paralele, trecut și viitor, cu negativitățile acumulate de-a lungul anilor și privind în față. Dar cu toate acestea, sunt suspendat între aceste două lumi, neaparținând niciuneia, precum o insectă prinsă în pânza de păianjen, nemaifiind nici liber dar încă nici mort.
Pentru o viață împlinită mai nou se tot predică despre gândire pozitivă, optimism, cultivarea compasiunii și alte astfel de idei trăznite. Nimic din toate acestea nu au vreun sens. Ascultând ceea ce zic alții, omul nu face altceva decât să se lege la ochi și să meargă înainte. Toți sunt mari predicatori și au ajuns să vândă optimismul cu prescripție medicală precum niște doctori specialiști. Refuz cu bună știință tot acest spectacol ieftin, prin care unii încearcă să-mi sugereze ce ar trebui să fac sau ce nu. Nu am nevoie de sfatul nimănui, mai ales de recomandări. Eu le știu pe ale mele, așa cum fiecare își știe propria poveste. Car aceleași dezamăgiri în spate când apune soarele, iar când răsare privesc spre aceleași speranțe ca și ieri. Acesta este secretul vieții, să aduni cât mai multe regrete și dezamăgiri, astfel încât să ajungi imun la toate și să nu-ți mai pese, după care toată speranța să fie pusă în neantul salvator, în moartea care purifică toată putrefracția dezvoltată de-a lungul vieții.
Dezamăgirile sunt atât de multe precum speranțele. Singura barcă salvatoare de la înec, în acest imens ocean al existenței, este indiferența. Și totuși nu oricine are loc în această barcă. Nu putem fi cu toții indiferenți, mai ales în cele mai cumplite momente. Trăiesc cu speranța că poate mâine va veni o zi mai bună, dar în același timp sunt ferm convins că va veni de fapt o zi mai proastă. Sper la bine, dar mă aștept la rău. Tot ce-mi doresc uneori e să-mi pot recâștiga vechiul meu zâmbet de altădată, după care încep să zâmbesc forțat doar ca să-mi pot acoperi rănile și să nu arăt ce mă doare. Cât de ironic, să vezi un clown trist, asta e adevărata tragedie.
Când ești obișnuit să fii rănit prea des, începi să rănești la rândul tău, dar nu pe ceilalți, ci pe tine mai degrabă. Tot ce pot să spun e faptul că ceea ce ține de magia speranței, de farmecul ei spectaculos, nu e altceva decât efectul ei de moment. Simți cum te cuprinde un val de euforie și calm, după care ai impresia că se va întâmpla tot ceea ce ai sperat. E imaturitate sau naivitate ceea ce se petrece? Nu știu, dar știu un lucru sigur, și anume, faptul că speranța (sau speranțele) oferă un fel de salvare pe moment. Chiar și în cele mai disperate momente ale vieții, dacă omul are doar o singură speranță, oarecum reușește să treacă puțin mai ușor peste încercări și greutăți. Indiferent câte dezamăgiri ai în spate, tot ceea ce îți trebuie e doar o singură speranță minusculă, oricât de nesemnificativă ar fi aceasta. Chiar dacă devii conștient că acea speranță nu se va materializată niciodată, accepți în mod conștient și voluntar iluzia salvatoare, faptul că ajungi să te minți singur, să-ți mituiești mintea doar ca să facă față situației. Așa funcționează lucrurile, indiferent că ne place sau nu.
Dezamăgirile rămân reale, cicatrici pe suflet, în timp ce speranțele rămân visele frumoase cu care adormim. Se spune că speranța moare ultima, dar, decât să-ți pierzi timpul sperând aiurea, mai bine îți pierzi speranța. E o oarecare formă de economie spațială și mentală, după care îți găsești o altă speranță. Totul ține de salvare, acesta fiind în fond adevăratul rol al ideii de a spera. Cine nu știe să spere, trebuie neaparat să învețe, deoarece e cel mai util lucru în momentele de cumpănă.
No comments:
Post a Comment