Disperarea apare în viața fiecărui om. E ceva inevitabil, depinde totul de individ cum procesează situația și cum trece peste. Am mai scris despre asta într-un articol mai vechi, care se poate reciti de aici. Viața mea e o călătorie ciudată, o colecție de urcușuri și coborâșuri, eșecuri, frustrări, disperări, dar toate aromate cu puțină bucurie. Absurditatea acțiunilor mele uneori a atins apogeul, alteori doar stadiul de amatorism. Toate bucuriile mele nu sunt altceva decât tristeți silențioase, manifestându-se tăcut. Mereu am fost un om rătăcit, care mai tot timpul nu și-a găsit rostul sau menirea în această lume. Melancoliile mele sunt fără de margini. În timp ce stau noaptea singur în pat, chinuit de insomnii, am impresia și îmi și imaginez oarecum faptul că mă plimb în toiul nopții pe străzi, tot singur bineînțeles. Eu și gândurile mele, o echipă ciudată.
Oriunde aș merge și orice aș face, am mereu același sentiment apăsător de neapartenență, de joc inutil și prostesc, neavând un rost sau un sens, de impostură - nu la ceilalți, ci la mine. Simulez că mă interesează lucruri care de fapt mă lasă rece. Joc permanent un rol, din lașitate sau ca să salvez aparențele, dar fără să particip cu adevărat, căci ceea ce mă interesează e altundeva. Izgonit din paradis, unde să-mi găsesc locul? Unde să găsesc un acasă? Fiind atât de singuratic și incompetent, condus de frici și limitări, cum aș putea găsi pe cineva? Oare care ființă ar fi atâta de naivă încât să-și împartă viața cu unul ca mine? Am căzut de atâtea ori, încât căzut am rămas. Sunt, eu însumi, precum o căzătură imensă. Căzut, de o mie de ori căzut. Există în mine un fel de poezii uitate, făcute țăndări, un borcan cu colecții de regrete și frustrări, sparte toate în mii de cioburi în urma căzăturilor, dar după care iarăși toate bucățile se realiniază și se recontopesc, prin mine, formându-mi din nou universul meu interior haotic și macabru. Explodez în mii de regrete zilnic. Sunt un om pentru care nu există patrie pe acest pământ.
A trăi e pentru mine o problemă ciudată și complicată de matematică pe care trebuie s-o rezolv zilnic, de parcă ar fi o noutate. Mi-e groază să revăd prieteni din tinerețe, sau oameni care au jucat cândva un anume rol în viața mea. Observ, prin ei, fie căderea mea, fie pe-a lor, fie, de cele mai multe ori, pe-a amândurora. Nu există om mai vrednic de dispreț ca mine. În loc să-mi rezolv problemele și să iau viața în piept, prefer mai degrabă să mă complac în eșecurile mele de o viață întreagă și să-mi plând de milă, așa cum mi se spunea în trecut. Sunt atât de chinuit de regrete că mă întreb uneori cum de lumea nu a regretat faptul că mi-a dat naștere. Nu trăiesc un regret sau altul, trăiesc regretul în sine.
Cred că am toate motivele din lume să mă simt persecutat de destin, căci tot ceea ce fac este sortit eșecului. Singurul serviciu ce aș putea cere cuiva este să nu descopere cât de jalnic sunt. Merită tot efortul din lume munca depusă pentru a construi acea mască, proiectată ca și scut de protecție împotriva celorlați, care să ascundă toată imperfecțiunea și nevrednicia mea. Îmi ling rănile de unul singur deja de atâta vreme încât am ajuns în punctul în care nici nu mai știu și nici nu mai simt unde mă doare. Să nu ai nicio direcție și niciun scop în această lume, asta înseamnă să suporți atrocitățile existenței.
Există un singur mare adevăr pe această lume: orice ai face, sau n-ai face, oricine ai fii și oricine ai deveni, nimic din toate acestea nu contează cu adevărat. Că faci ceva, sau că nu faci nimic, tot aia e, nimic nu contează cu adevărat. Și ca să conștientizezi acest mare adevăr e nevoie de o furtună teribilă care să-ți răscolească toată viața până în temelii, un cutremur care să-ți zguduie întreaga ființă până în adâncurile sufletului. Doar astfel poți descoperi non-sensul acestei existențe. Nu vei putea înțelege niciodată adevărata durere până nu o vei simții pe propria piele. Dacă cineva s-a devorat în totalitate pe el însuși, atunci eu sunt acela. Nimeni din câți cunosc nu s-a scufundat atât de adânc în propria ființă decât mine. Nimeni din câți cunosc nu a îndrăznit să se privească în oglindă și să recunoască faptul că cel care privește de acolo e demn de tot disprețul și de toată scârba. În mine a murit o lume întreagă, încă din clipa în care m-am născut.
Caut ceva, dar nu știu ce. Mă îndrept undeva, dar nu știu încotro. Vreau ceva, dar habar n-am ce anume. Să fii indecis e ca și cum ai încerca să controlezi întreaga situație ce nu poate fi controlată. Îndrăzneala dea vorbi despre atrocitățile zilnice, despre chinul teribil suportat zi de zi, demonstrează cel mai mare act de curaj. Să poți vorbi despre tot ceea ce te doare ca și cum nu te-ar durea e echivalent cu a fi foarte puternic. Să plângi fără lacrimi, aceasta este cel mai dureros. Nimic nu e mai trist decât să vezi un om care încearcă din răsputeri să fie vesel. Oare care coșmar e mai puternic, cel din somn sau cel din viața de zi cu zi? Să porți o infinitate de bătălii, o viață întreagă, dar nu cu restul, ci cu tine mai degrabă - asta înseamnă să suporți chinul de a exista.
Disperarea este un strigăt tăcut, un ecou ce răsuna veșnic. Să trăiești într-o continuă stare de alertă, mereu încordat, atât fizic cât și psihic, toate acestea nu fac altceva decât să-ți arate adevărata natură a lumii și efemeritatea vieții. Oarecum, toate crizele existențiale și toate disperările, nu fac altceva decât să te trezească dintr-un somn al inconștienței și al ignoranței, dar în același timp nu-ți aduc nici măcar un gram de fericire. Cu cât cunoști mai multe lucruri și acumulezi mai multă cunoaștere, cu atât devii mai singuratic, mai trist și mai nefericit. Și din partea oamenilor chiar nu ai ce aștepta. Nimănui nu-i pasă. Te ai doar pe tine și atât. Eu cu mine, am trecut prin atâtea... Cât de departe e totul... Și cât de departe am ajuns!
No comments:
Post a Comment