Încă de pe vremea când eram un adolescent, din perioada anilor de liceu, mereu mi-am dorit ceva, acel ceva ce niciodată nu am putut avea. În anii mei de tinerețe, ca orice băiat, mi-am dorit să am parte de compania unei fete. Erau destule "tentative" de acest gen, încercări eșuate de a cuceri persoana în cauză și atingerea iubirii. Eram mereu foarte timid și retras, anxios, melancolic și cu capul în nori. Toate aceste trăsături au făcut să par mult prea disperat, sentimental și instabil. Și până la urmă, indiferent că recunosc sau nu, adevărut e că sunt mult prea sentimental chiar și în ziua de azi, poate chiar și instabil din anumite puncte de vedere. Oricum, odată cu trecerea anilor, foarte mult nu m-am schimbat. În 20 de ani, pot spune că realizarea mea cea mare e faptul că m-am cultivat suficient, citind nenumărate cărți și conștientizând foarte multe lucruri. Dar, în timp ce timiditatea s-a mai domolit puțin, anxietatea a devenit mult mai ascuțită și mai profundă.
Ceea ce am descoperit, iar aceasta nefiind un lucru bun, este faptul că în familiile moderne nu se discută nimic despre relații, despre cum să interacționăm unii cu alții, despre sexualitate, ș.a.m.d. Dacă într-o familie există un vid imens la capitolul de comunicare, atunci șansele ca cei mici să eșueze ca adulți sunt foarte mari, atât pe plan profesional cât și în ceea ce privește relațiile de orice natură. Dacă nu te învață nimeni cum să abordezi o fată și nu ai în familie un mascul demn de urmat, șansele tale să devii un bărbat adevărat sunt mult mai mici în comparație cu un alt copil care crește într-un mediu corespunzător, unde problemele sunt discutate și se caută soluții. Problema este și educația primită, deoarece în cele mai multe familii tatăl de obicei este absent, în sensul că îi plecat la muncă, după ce vine de la lucru îi obosit, iar de copil se ocupă doar mama. Oarecum, copilul primește o educație "feminină", în sensul că nu prea vede un bărbat cu un caracter puternic, un exemplu de urmat. La școală la fel, aceeași problemă, învățătoare peste învățătoare, iarăși educație primită de la femei. Nu spun că este un lucru rău faptul că un copil este educat de o femeie sau de către mamă, doar că în cazul celor timizi, sensibili și mai retrași, problema se agravează în timp. Ceea mai mare problemă din cauza aceasta este declinul masculinității. Ceea ce vedem în cazul multor bărbați, nu este altceva decât tentative de masculi, dar cu masculinitatea praf și pulbere.
Nu mi-e rușine să recunosc că la rândul meu și eu sunt unul dintre acești bărbați despre care vorbisem mai sus. Când eram mic, părinții mei munceau, ca aproape în fiecare altă familie, iar de mine avea grijă bunica mea. De fapt, ea m-a și crescut. Pe măsură ce au trecut anii, eu am crescut și am ajuns la pubertate, iar atunci a scăpat și iadul de sub control. Tatăl meu a devenit alcoolic și treburile au început să se strice din ce în ce mai mult. Armonia dispăruse, lipsa de comunicare începuse să prindă contur iar ceea ce era mai rău urma să vină. Nu are rost să intru în detalii, deoarece am mai scris despre asta. Ceea ce vreau să subliniez este faptul că în toți acei ani de groază legătura dintre mine și bunica mea devenise foarte puternică, realizându-se între noi o conexiune ce nu se poate descrie în cuvinte, un atașament ce trece dincolo de atașament. Relația dintre mine și tatăl meu s-a ruinat complet între timp. În concluzie, numai un mascul demn de urmat nu pot să spun că am avut în familie, iar cariera mea de bărbat eșuat de abia acum începea.
Fiind foarte sensibil, problema era că mă atașam repede de fetele cu care interacționam, mai ales când acestea se purtau frumos cu mine. În mintea mea se conturase povestea cum că fata cu siguranță s-a îndrăgostit de mine, ceea ce făcea să îmi dau filme și mai colorate. Și atunci începeam ceea ce numeam "ofensivă", adică tentativa mea imatură și stupidă de a impresiona și de a cuceri inima fetei. Bineînțeles că nicicum nu reușeam, atât în anii de liceu, cât și în anii de facultate și nici după aceea când deja mă angajasem. Când vedeam pe alții de vârsta mea, sau chiar mai mici decât mine, având prietene și cum se simțeau bine, parcă toți dracii din lume intrau în mine. Era cel mai frustrant să văd pe alții că reușesc ceea ce eu nicicum nu reușesc. Și oricât îmi băteam capul, nicicum nu reușeam să înțeleg ce nu fac bine sau ce se petrece.
Mereu am crezut că dacă mă comport frumos cu o fată/femeie, atunci acest aspect va crea oportunități spre reușită. Fiind educat să fiu mereu amabil și de treabă, aceste învățături le și puneam în practică, chiar și în ziua de azi. Tot ceea ce obțineam era doar o părere bună, o apreciere și atât. Eram apreciat, dar nu eram dorit. Parcă puteam și să le citesc cumva în mintea lor cum gândeau despre mine că: "aha, ești de treabă, ești ok, te apreciez și te admir pentru tot ceea ce faci, dar atât, nimic mai mult". De fapt, acest fenomen despre care am vorbit până acum, în domeniul psihologiei relațiilor are și o denumire: sindromul băiatului bun. Adică e vorba de acei bărbați, traumatizați din copilărie, dezvoltând în timp probleme precum timiditatea, anxietatea, depresia, probleme de comunicare, probleme de integrare, dar care își doresc cu desăvârșire să-și găsească o iubită, încercând iar și iar, dar nereușind niciodată. Și nici nu reușesc din cauză că traumele lor din trecut nu sunt rezolvate, iar concepțiile lor despre iubire și dragoste sunt total eronate. Pentru cine dorește să se aprofundeze și mai mult în acest subiect, recomand cartea celebrului psihoterapeut dr. Robert Glover, "Gata cu băiatul bun", el fiind și cel care a descoperit și a descris acest fenomen.
Nu mai este o noutate faptul că și eu sunt un "băiat bun". Băieții buni tind să creadă că dacă ei se vor comporta minunat cu femeile, atunci vor fi recompensați pentru faptele lor, iar femeile o să fie precum peștii în plasă, metaforic vorbind. Dar iată că treburile nu așa stau. Cumva femeile au un fel de al 6-a simț și pot depista sau pot observa scopul din spatele acțiunilor unui bărbat. Pentru mine, personal, a fost foarte șocant și frustrant când am descoperit aceste lucruri. Problema cea mai mare e că în România prea puțin se discută despre aceste lucruri. Sunt prea puțini terapeuți sau coach de masculinitate și relaționare. Din cauza asta vedem atât de multe căsnicii eșuate, relații distruse și oameni nefericiți. De asemenea, se găsesc foarte puține cărți în română despre acest subiect. Sunt câteva traduceri ale best seller-urilor internaționale, dar multe dintre acestea, care sunt în top, tot numai în engleză se găsesc. O astfel de carte, poate chiar cea mai bună din domeniu, este The Rational Male, scrisă de Rollo Tomassi. O altă carte foarte bună din acest domeniu, care se găsește și în română, este Jocul seducției, scrisă de Neil Strauss.
Ceea ce este foarte frustrant și enervant este faptul că din toată generația mea cu care am copilărit și crescut, sunt singurul care nu are o relație, restul fiind deja căsătoriți, mulți cu familii și copii. Dintr-o anumită perspectivă, acest lucru pentru mine e foarte frustrant. Cumva mă simt inferior, rămas în urmă rău de tot. Al doilea lucru care iarăși este frustrant este faptul că sunt conștient că niciodată nu voi putea scăpa de anxietate. Tot ce pot e să trăiesc mereu în permanența acestui demon teribil care îmi decolorează zilele. Și dacă tot am început să vorbesc despre lucrurile care-mi provoacă frustrări atunci nu se poate să nu amintesc faptul că lumea modernă cumva mă face să mă simt dezgustat. Pot afirma că 90% dintre femei sunt materialiste. Ca să nu mă extind prea tare, pot spune că toți cunoscuții mei, din vechea mea generație, toți aceia de care spuneam că s-au căsătorit sau că sunt într-o relație, sunt oameni realizați, în sensul că au cât de cât o situație financiară bună, au mașină, nu au probleme mentale precum depresia și anxietatea. Deci cu alte cuvinte, nu sentimentele unui bărbat contează, ci de fapt ceea ce deține acesta. Nu contează cât sunt de inteligent sau de educat, sau ce simt pentru fata respectivă, ci ceea ce am în buzunar, numărul de chei, numărul de zerouri de la salariu, mașina pe care o dețin, ș.a.m.d. E cel mai frustrant să vezi că acești bărbați au succes mai mare decât aceia care au intenții sincere și ar aprecia femeile. Și culmea, că și femeile parcă de bărbații nepotriviți se simt atrase. Oricât de frumos și de amabil m-aș comporta, oricât de civilizat aș fi, cult, deștept și manierat, tot țăranul anafabet cu 8 clase este mai bine văzut deoarece are BMW. Multe preferă să fie sub același acoperiș cu unul care nu le apreciază, mai rău, chiar le și bate, condamnate la viață.
Cumva mereu am avut ghinionul de a avea de-a face cu femeile nepotrivite. Am nimerit tot timpul în capcane precum femei măritate sau care deja au pe cineva, femei mai mari în vârstă ca mine, chiar și lesbience. Ceea ce este interesant, e faptul că de fiecare dată când aveam ca țintă o femeie pe care îmi puneam ochii, după ce perioada de "ofensivă" trecuse, finalul era mereu același: sfârșeam mereu prin a nu mai comunica deloc cu femeia respectivă. Cumva nicicum nu s-a nimerit să fie ce trebuie, lucru care mi-a produs și mai multe frustrări. Și pot confirma asta din propria experiență, atunci când ești sărac și mai ales când mai ai și o groază de probleme, femeile fug de tine ca de dracu. Iubirea în ziua de azi e oarecum sintetică, artificială, nicidecum ceea ce era înainte cândva. În cazul meu, paradoxul cel mare e faptul că mă simt frustrat din cauză că îi văd pe toți cei cu care am crescut că au prietene sau neveste, iar eu nu; dar în același timp nici nu aș vrea să am viața lor. Nu mi-ar place să am familie, să trebuiască să muncesc o viață întreagă pentru copii sau pentru nu știu ce vise comune pentru familie. Pur și simplu nu pot să fac asta, nu sunt făcut pentru așa ceva (și nu că nu sunt pregătit), probabil și din cauza trecutului. Compania unei femei care să-mi devină prietenă oricând aș vrea, dar fără căsnicii, concubinaj cel mult. Poate și viziunile mele sunt estompate, dar până una alta, asta sunt și nu mă pot schimba pentru că nici nu vreau.
Am trecut prin cele mai dificile momente ale vieții singur, adică fără să fiu într-o relație. Nu mi-a oferit nici o femeie vreo consolare, înafară de bunica și de mama. Cumva am învățat să mă descurc și să trăiesc "fără". Totul e bine așa cum e. Iubirea nu mai e ce a fost cândva, lumea s-a schimbat, la fel și oamenii. "Mitul iubirii" nu mai merge, ceea ce a căștigat acum teren e materialismul și imaginea bărbatului modern, integru, însetat după succes, plin de bani, plin de vise, optimist până în măduva osoasă, nicidecum singuratic, pus pe cugetare sau pe filozofie. Oamenii ca mine sunt plictisitori și deloc interesanți pentru femeia modernă. Femeia modernă s-a născut în mașină (poate pentru că acolo a fost concepută), motiv pentru care bărbatul trebuie să aibe mașină ca să o poată plimba pe doamna în stânga și în dreapta, pentru că de la mers pe jos obosește, iar cu mijloacele de transport în comun cum să mearga ea la mall sau la terase? Lumea s-a schimbat, iar toate aceste schimbări nu sunt deloc bune. Masculinitatea a ajuns într-un mare declin, în timp ce feminismul avansează. Nu e vorba de vreun război invizibil dintre sexe, ci de răsturnarea unor valori naturale și universale. Puțini devin conștienți de aceste lucruri, motiv pentru care mulți alunecă în căsnicii ratate, divorțuri și multe alte cazuri nefericite. Personal cred că e mult mai bine să fii singur decât alături de persoana nepotrivită. Am ajuns să cred în ideea că "ce-i al tău e pus deoparte", asta în cazul fericit când există acel ceva ce-i al tău. Dar dacă nu, atunci tot singur e mai bine, decât cu persoana nepotrivită. Aceasta este partea la care vreau să lucrez pe viitor, să mă pot accepta eu pe mine însumi așa cum sunt, fără să mai cred în ideea că într-o bună zi voi întâlni un înger care să-mi schimbe viața. Nimeni nu poate fi acolo pentru mine, pe nimeni nu mă pot baza, doar pe mine. Dacă tu nu reușești să te iubești pe tine, atunci cum ai putea să iubești pe altcineva, sau cum ar putea altcineva să te iubească pe tine?
No comments:
Post a Comment