Ocupația, de orice natură ar fi aceasta, are menirea de a ține mintea focusată și individul prins într-o pseudo-transă. Când cineva trebuie să facă ceva, înseamnă că are și suficient timp la dispoziție pentru a face acel ceva. Ideea de a fi ocupat cu ceva echivalează oarecum cu a avea o doză suficientă de timp pentru îndeplinirea sarcinii. Pentru unii timpul înseamnă bani, pentru alții e despre trecerea anilor, iar pentru alții e doar un chin. În oricare dintre situații tot ceea ce se poate experimenta nu este altceva decât trăirea unei stări de plictiseală cum nu s-a mai simțit niciodată.
Plictisul ne ridică la un alt nivel al realității, iar pe cei cât de cât pregătiți sau familiarizați cu acel nivel îi împinge către o trăire extatită, dar și întunecată în același timp. Experiența plictisului e precum un trăznet din cerul senin. Realitatea cu obișnuințele ei zilnice se deformează în totalitate în momentul în care individul în cauză experimentează ceva precum plictisul. Acest plictis, sau plictiseală, nu are de-a face cu lenea nicidecum. Nimic din ce am experimentat și am trăit nu se compară cu experiența plictisului, mă refer la intensitate și grad de întunecare. Niciodată nu te simți mai viu și mai torturat în același timp, decât în momentele cele mai intense de plictiseală. Orice ai avea de făcut, indiferent dacă ai sau nu timpul necesar pentru aceasta, în clipa în care începi să simți că nu are vreun rost să te implici înseamnă că începi să intri pe calea ce duce spre plictis. Dar ca să ajungi să simți plictisul la intensitate maximă, la nivel universal ca să spun așa, trebuie străbătut un drum lung și cu multe alte experiențe.
Adevărul este că niciodată nu m-am simțit atras cu adevărat de ceva anume. Tot ceea ce am făcut și am experimentat a fost doar de nevoie sau din cauza unei curiozități de moment. Plictiseala este moartea oricărei pasiuni. Dar oare ce este și pasiunea, dacă nu o obsesie dusă la un alt nivel în mod inconștient? Tot ceea ce iubești ajungi cândva să detești, fie din ură fie din cauza faptului că plictisul câștigă teren. Și când vezi că nimic nu mai are vreun rost, atunci ce rost mai are să vorbim despre un anume rost? Pasiunile, ocupațiile și toate exaltările pozitive nu sunt altceva decât mici porții de antidot pentru a supraviețui momentului și situației, toate fiind temporare. Oricât de mult te-ai bate cu pumnul în piept și oricât de mult ai considera că tot ceea ce ai făcut o avut vreun anume rost, într-o zi îți vei da seama că nimic din toate acestea nu a contat cu adevărat, asta în cazul în care nu ești un ignorant sau profan. Și ca să vezi realitatea trebuie să fii mai mult decât plictisit.
În timp ce am experimentat plictisul, am simțit cum trec dincolo de toate orizonturile mele, cum cerul universului meu se deschide și se și închide în același timp. Aș face ceva, dar totuși aleg să nu fac nimic pentru că oricum nu are niciun rost. Sunt atât de plictisit încât stau de multe ori și îmi pun întrebarea că oare cum de nu mă omoară toată această stare letargică și apăsătoare. Sunt plictisit de lume, plictisit de oameni, plictisit de viață, plictisit de tot și de toate. Oare aș putea spune că sunt scârbit în loc de plictisit? Cred că ar avea același sens până la urmă. A fi plictisit, vorbind la nivel metafizic, echivalează oarecum cu a fi scârbit. Tot ceea ce mai am în comun cu oamenii e faptul că sunt om și că inhalez același aer otrăvit precum ceilalți. E mai ușor să crezi în Dumnezeu sau în orice altceva, decât să crezi în tine - acest lucru te scutește de foarte multe bătăi de cap, inclusiv de experiența plictisului. Mereu i-am invidiat pe toți cei care credeau în ceva, deoarece treceau mult mai ușor peste probleme și obstacole.
Ca să întrezărești esențialul acestei lumi trebuie să nu ai nici o meserie, să nu faci nimic toată ziua, să stai doar și să exiști. Doar astfel poți ajunge să vezi realitatea din spatele cortinei iluzorii. Sfârșitul omenirii (ca și civilizație) va veni atunci când toți vor fi ca mine, căci sfârșitul nu e altceva decât realitatea, adevărul gol goluț. Și tare am impresia că tot ceea ce face omul, începând de la educație și până la muncă și pasiuni nu e altceva decât un film regizat de cei care conduc lumea, totul având ca scop îndepărtarea omului de la esență și ținerea acestuia într-o permanentă stare de ocupație. Totul pentru ca omul să nu aibe timpul să se plictisească, căci în timpul plictisului își va vedea adevărata față, își va afla adevărata identitate și va descoperi faptul că totul e doar un nimic imens.
Când ajungi atât de plictisit încât parcă simți că iasă fum din tine, înseamnă că ți-ai depășit limitele și nu mai ai nimic de pierdut. Că e vară sau iarnă, chiar nu mai contează. În ziua de azi sunt foarte mulți oameni plictisiți, dar cu toate acestea puțini extrag învățăturile acestei stări, după care un procent și mai mic dintre aceștia au parte de experiența plictisului. Acest plictis despre care tot am vorbit e precum o altă treaptă a conștiinței, un nivel oarecum superior, dar în același timp și întunecat. În timp ce ești plictisit parcă simți cum propria te neputință te înghite, e ca și cum te-ai autodevora de viu și cu bună știință. Ca să ajungi să fii plictisit nu trebuie să fii în situația de a nu avea o ocupație, ci de a ajunge în punctul în care să nu mai vezi rostul vreunei ocupații, sau pur și simplu să fii la un nivel metafizic sau filozofic care întrece tot ceea ce știai până atunci. Asta este adevărata plictiseală și nu aceea în care nu ai chef de lucru sau de altceva. Să privești dincolo de propriile tale orizonturi, iar pe urmă să nu vezi nimic - un început promițător plicitsului și tuturor acelor stări care urmează după. Plictisul e precum o gaură neagră din astronomie, uneori îți arată măiestria acestei lumi, iar altă dată te înghite complet.
No comments:
Post a Comment