Tot ce am mai valoros pe această lume este blestemul de a gândi neîncetat și de a scrie despre tot ceea ce gândesc. Oare cum ar putea arăta toate scrierile mele dacă le-aș putea transforma într-o singură pictură? Ar fi un tablou cu un veșnic apus de soare sau cu un răsărit ce nu mai vrea să vină? Probabil că cei mai mulți au observat faptul că în jurul nostru se manifestă un permanent dualism. Binele și răul, negrul și albul, bărbatul și femeia, yin și yang, toate aflându-se fie în conflict, fie în armonie. Dualitatea are loc și prin acțiunea celor două stereotipuri: ori e pace, ori e război. Acest fenomen se întâmplă și în cazul celor doi poli opuși: extazul și agonia.
Extazul se poate atinge prin diverse metode. Unii artiști ajung la extaz datorită faptului că își ating apogeul prin creațiile lor, ajung în vârf și au prilejul de a simți acea savoare ce nu se poate descrie în cuvinte, savoare ale cărei picături au gust de extaz. Extazul e ceva ce trece dincolo de fericire. E ca și cum te-ar înălța pe culmile lumii pentru câteva momente. Acest fenomen se mai poate manifesta și în timpul actului sexual, când are loc un orgasm puternic. Șamanii din trecut se drogau cu tot felul de substanțe halucinogene ca să ajungă la extaz. La fel se practică și în zilele noastre aceste lucruri de către amatorii de senzații tari.
La polul opus al extazului se află agonia. Agonia nu te ridică spre rai precum extazul, ci din contra, te coboară în cel mai infernal iad. În timpul agoniei ai onoarea de a experimenta cea mai crudă formă a suferinței. În timpul extazului ești precum un fluture care se înalță spre cele mai minunate curcubeuri ale cerului, în timp ce în agonie te zbați precum un viermi care își dorește să fie călcat de cineva și să scape o dată pentru totdeauna de chinul nemilos al suferinței.
În această dualitate, saltul de la extaz la agonie, este precum trecerea de la o extremă la alta. Și acest fenomen are loc destul de des. Am experimentat acel sentiment înălțător, de o minunăție de nedescris, după care brusc m-a luat o stare de tristețe terifiantă, ca și cum sfărșitul lumii ar fi urmat să vină. De asemenea, fenomenul se poate manifesta și invers, de la a fi trist și cu moralul la pământ să te trezești dintr-o dată "viu" și total neafectat. Și toate acestea se întâmplă în câteva clipe.
În timpul extazului ești cu mult deasupra norilor, ești precum un zeu pentru câteva clipe. În agonie simți cum ți se descompune până și sufletul, te autodevorezi în propria mizerie și te zbați până îți dai duhul, iar dacă supraviețuiești totuși se datorează faptului că poți îndura mult mai mult și ceea ce e mai rău după asta urmează deci. Se poate afirma faptul că tot ceea ce e frumos, plăcut sau minunat este extazul, în timp ce toată urâțenia, durerea și chinul se asociază cu agonia. Nimic nu e mai plăcut și nimic nu se simte mai bine în percepții decât extazul. Nimic nu e mai dezgustător și mai cutremurător decât experiența agoniei. Și totuși cine poate descrie toate aceste senzații și trăiri, dacă nu cineva care le-a trăit pe propria piele? Și cine poate să le trăiască pe propria piele? Doar unul care ori a decăzut din cauza propriilor obsesii, ori cineva care caută după cunoaștere și iluminare experimentând tot ceea ce se poate. Am avut cândva în trecut un prieten (cu care azi nu mai țin legătura) care era însetat după experiențe, vroia cu orice preț să încerce tot felul de chestii, să simtă diversitatea trăirilor. Omul vroia să-și aibe orizonturile lărgite cât mai mult, pentru cunoaștere zicea el, în timp ce eu mă scufundam în propriile mele obsesii. Și m-am scufundat atât de bine încăt pot spune că sunt precum un scafandru metafizic care face scufundări filozofice în adâncurile minții, scufundări împinse din cauza trăirilor și agoniilor cauzate de obsesii, curiozități, frustrări și infinitatea de întrebări fără răspunsuri.
Am trăit plăcerea extazului de câteva ori și am simțit și chinul agoniei. Și tot ceea ce pot spune e faptul că e mult mai bine fără ele. Dacă ajungi să guști din fructul interzis al extazului, pofta nu ți se va calma, ci din contra, o să vrei și mai mult. Și așa ajungi un sclav al poftelor trupești, al plăcerilor temporare. Dacă ai simțit agonia, vei simți acel chin teribil pe care n-o să-l dorești nimănui. Concluzia e că cel mai bine e să fugi cât mai departe, atât de extaz, cât și de agonie. Fără ele se poate trăi mai bine.
No comments:
Post a Comment