Eu și lumea din jur suntem precum două entități total diferite, trăind într-o armonie mincinoasă, decor superficial creat pentru o falsă imagine de dragul lumii și pentru aparențe stupide. Această proiecție este atât realitatea mea cât și a majorității semenilor mei, diferența fiind că cei din urmă prea pierduți în ocupațiile lor iluzorii nu conștientizează aceasta. A fi un bun cetățean echivalează cu a fi oaia perfectă din turmă. Cel care reușește să rupă tiparul, înotând contra curentului, este rechinul absolut. Câtă mediocritate și câtă mândrie falsă...
Sunt puține zile în care nu trăiesc cu conștiința apăsată de un sentiment de vină și de o oarecare rușine. Când îmi aduc aminte de toate eșecurile mele, toate ratările, toate proiectele pe care le-am abandonat din lene sau din propria mea incapacitate, îmi pare că sunt cel mai teribil dezertor. Prin stilul meu de viață decăzut, reușesc cumva să îmbrățișez și să ating inferioritatea absolută. Sunt bruta perfectă, un consumator inutil pentru societate, dar care totuși se bălăcește cu drag în propriul noroi și în propria mizerie. Câteodată parcă nimic nu mă sperie, iar altădată și simplul fapt că trebuie să mă ridic din pat sau să ies până pe stradă mă zguduie. Și ce este omul până la urmă, dacă nu un biet animal condamnat să se degradeze în timp, lovit de dramele vieții și de tot ce e mai neplăcut deghizat în frumusețe și fericire?
Sunt zile în care mă cuprinde o stare de nostalgie cronică, mi-e dor de toate, de copilărie, de tot ce-am irosit, de atâția ani inutili, de tot ce s-a dus și nu va mai reveni, de toți oamenii care nu mai sunt, de toate zilele grele în care n-am plâns... Această "viață" cumva nu mi se potrivește nicicum. Eram făcut, sau mai bine spus, trebuia să fiu făcut pentru o existență de sălbatic, trăind într-o singurătate absolută, undeva pe o planetă pustie, în afara timpului, savurând un fel de univers crepuscular. Am împins până la extreme, la nivel de viciu, vocația tristeții.
Joc atât de bine teatru, reușind să mimez atât de ușor zâmbete false, căci uneori am impresia că sunt chiar fericit. Și atunci constat că sunt fericit în mijlocul nefericirii mele, în propria mea furtună. Sunt atât de fericit încât sunt trist. Sunt un acrobat al cuvintelor triste, scriitor care-și folosește sângele pe post de cerneală, desenând pe propria piele tatuaje invizibile despre toată nefericirea și tristețea din lume.
Toate scrierile mele sunt lipsite de farmec și de strălucire. Tot ceea ce scriu eu e despre supraviețuire în mijlocul disperării. Dacă aș putea să scriu la fel cum respir, atunci toate scrierile mele ar fi precum niște picturi terifiante despre realitate. Am devenit "scriitor" din întâmplare, căci scriu doar ca să mă eliberez de presiuni, împins de multele angoase de moment.
Dansez cu focul într-o furtună cu regrete, unde plouă neîncetat cu picături de plumb, unde tot ceea ce nu te omoară te devorează pe dinăuntru și îți împinge spiritul spre declin. Sunt la margine de prăpastie, privind în gol, în jos, în sus, constatând că același gol se află și în spatele meu, în trecutul de mult îngropat, revenind la viață apoi în viitorul ce urmează să vină. În cazul meu, o aparență de om sănătos și echilibrat ascunde de fapt o ființă bolnavă și chinuită de regrete, frustrări, insomnii și depresii. Ce poate fi mai artistic decât o ființă damnată care își descrie propria damnare? Stând în fața prăpastiei mele, constat că n-a existat un om mai dezarmat și mai nepregătit în fața "vieții" decât mine. Orice aș face sau nu, mi se pare eroism, căci nu cunosc latura exterioară a existenței, îmi e total străină. Între mine și restul lumii se află o prăpastie adâncă, un vid existențial e ceea ce îmi definește relația cu societatea oamenilor. Sunt un străin printre multe alte suflete pierdute. Fie că voi cădea în prăpastie, sau nu, cine știe, eu mă consider un erou liric, un demon trăind printre sfinți, sau un sfânt trăind printre demoni...
No comments:
Post a Comment