Singurătate

Singurătate

Străbat cărări erodate de gânduri
Desculț prin iad de unul singur
Peste mări, munți și păduri
Fără vreo direcție, tăcut și nesigur.

Așteptările - mi-au cauzat suferință
Urmările - mi-au anulat orice dorință;
Singurătate - mai strigă-mi odată numele
Căci timpul - îmi șterge urmele.

Ești pentru mine dependență
Și în prezența ta absentă
Mă scald și apoi dispar
Ca după aceea iarăși singur să reapar.

De o vreme tot mai distant și tot mai rece
Stau privind de unul singur cum timpul trece
Și-mi amintesc în serile reci și nopțile lungi
Că unde nu aparții n-ai cum s-ajungi.

Trenul vieții

Trenul vieții

S-a dus trenul iar eu nu eram în gară
Fiind mic și prost, am stat acasă
Atât de naiv eram că nu m-am lăsat sedus
Și odată cu trenul și tu te-ai dus.

Cu biletul în mână, dar tot întârziat
Nu-mi vine să cred că am ajuns un ratat
Și mă întreb revoltat unde e dreptatea
Când eu am primit firimiturile, iar altul carnea.

Stau singur și scriu cu tristețe ca Bacovia
Știind că astfel îmi va fi aievea
Revoltat pe orice tren, peron și gară
Urăsc ce fac cu o ieșire foarte vulgară.

Indiferent că mă îndrept spre gară sau spre casă
Mă plimb tot timpul singur în noapte
Fie că e ploaie torențială sau e lună plină
În mintea mea trenul trece în șoapte.

Și în orice gară degeaba mai merg
Și după orice tren degeaba mai alerg
Căci tu te-ai dus - și dusă ești
Degeaba îți mai spun acum că-mi lipsești.

Paradox

Paradox

Dacă eu aș fi realitatea
Tu doar ai visa,
Și dacă eu de aici aș pleca,
Crede-mă, și tu m-ai urma.

Și dacă eu aș fi începutul,
Cu siguranță tu ai fi sfârșitul,
Pentru că, dacă tu ai fi în centrul tuturor,
Eu aș sta doar pe marginea drumurilor.

Și dacă rămân singur pe pământ,
Voi merge pe acest drum
Dar să te urmez nu am cum
Căci tot ce știu e doar să mă frământ.

Și dacă tu ai fi fost cel adevărat
N-aș fi ținut cont de cât am așteptat,
Dar poate dacă erai un înger
M-ai fi ridicat și pe mine la cer.

În jurul Soarelui

În jurul Soarelui

În jurul Soarelui am orbitat cândva
Precum o planetă rătăcită
Și nu-mi puteam explica acel ceva
Ce-mi dădea o stare fericită.

În jurul Soarelui am simțit căldura
Ce n-am mai simțit odinioară
De parcă te-aș cunoaște de undeva
Și poate ne știam dintr-o viață anterioară.

M-am născut ca o mică scânteie
Dar alături de tine am devenit foc
Orbitez în jurul tău în acest joc
Și nu vreau ca povestea să se încheie.

Știu că dacă încerc să te ating
Flăcările tale mă vor arde
Și mă vor topi până mă sting
Iar vântul îmi va sufla cenușa departe.

Ești fructul interzis servit de șerpi
Dar oprit din răsputeri de zei
În jurul Soarelui, eu un biet orfan
Dansând pe notele tale de pian.

Predestinat să fiu noroi de când m-am născut
Dar tu ai făcut din mine un ocean
Călătoresc mai departe liniștit și tăcut
Căci în jurul Soarelui am devenit mai uman.

În bătaia vântului

În bătaia vântului

Ploaia mă udă
Dar vântul mă usucă
Iar pașii încet mă poartă
Spre artă sau spre soartă.

Mă îmbrac zilnic în zâmbet
Ca să-mi ascund tristețea
Precum un urlet
Făcut să alungă liniștea.

Așa tăcut și cumpătat
De când mă știu caut lumina
Și tocmai când mi s-a arătat
S-a stins făclia.

Nevroză de vară

Nevroză de vară

A venit vara, iar focul în sobă de mult nu mai arde
Dar în casă e rece, la fel ca-n suflet
Vorbe nerostite și chinuite stau să tresară într-un urlet
Pornite toate din adâncuri și de departe.

A venit vara, iar eu tot trăiesc în păcat
Stau treaz până târziu și nu-s împăcat
Ziua trece pe fugă, iar noaptea vine grăbită
Soarele se retrage, dar Luna mă veghează liniștită.

A venit vara, și stau în tăcere să ascult cântece
Cântate de glasuri divine într-un minunat cor
Afară s-a încălzit de mult, dar înăuntru e tot rece
Iar eu așa-mi trăiesc viața până am să mor.

Fructul interzis

Fructul interzis

Am avut cândva de mult un vis
În care pentru un timp scurt mi s-a permis
Să intru câteva clipe în paradis
Și să privesc de la distanță fructul interzis.

Fructul era un înger de o frumusețe rară
Cum n-am mai văzut niciunde în țară,
Acel ideal feminin aparte
Și de care cei ca mine nu pot avea parte.

Și cum orice vis se sfârșește
Pot doar spera să revăd cândva îngerul etern,
Căci m-am trezit iarăși în al meu infern
Unde sufletul îmi putrezește.

Zile frumoase

"Te iubesc nu doar pentru ceea ce ești, ci și pentru ceea ce sunt eu când sunt în preajma ta." - Roy Croft

În urmă cu doi ani dacă cineva îmi spunea că și mie în această viață mi se vor întâmpla lucruri bune, nu l-aș fi crezut pentru nimic în lume. În orice am crezut pe atunci, doar în miracole și în lucruri bune nu. Viața poate lua direcții total neașteptate. Aceste direcții de multe ori sunt rele, dar de multe ori pot fi și bune. Contează foarte mult și calitatea gândurilor noastre. Dar uneori se mai întâmplă ca impulsul declanșator pentru o schimbare pozitivă să vină din exterior, dintr-un eveniment, din partea unei persoane, sau din alte cauze.
Am trăit o viață foarte haotică, plină de stres și griji, o viață inundată de râurile problemelor ce nu mai păreau să se termine. Cea mai mare parte a vieții mele așa a trecut. Simțeam că îmbătrânesc prematur, că necazurile și problemele mă vor doborî și în final mă vor ucide fără milă. De multe ori tot ceea ce mi-am dorit era pur și simplu să mor și să se termine toată tortura psihică și suferința sufletească. Mă simțeam atât de izolat, atât de singur și atât de pedepsit de soartă pentru tot ceea ce trebuia să îndur. Dar miracolul avea să se întâmple exact atunci când am decis să vizitez un loc sacru. În acel loc mi-am dat toate bătăliile interne într-o zi de duminică în vara anului 2023. Și schimbarea de acolo a început, în acel loc maiestuos, în acea zi de vară. Acolo am renăscut, purificat de suferințele trecutului, cunoscând acei oameni care pe parcurs au devenit cei mai buni prieteni de-ai mei, ba chiar mai mult de atât - o familie chiar.
Era o vreme când eram supărat pe soartă, pe viață, pentru toate cele îndurate de-a lungul tinereții. Dar am ajuns să privesc problema altfel. Sunt recunoscător tuturor suferințelor îndurate, tuturor acelor zile negre și nopți albe de care am avut parte, fără ele nu eram azi omul care sunt. Spun mulțumesc tuturor acelor oameni cu care am avut de-a face pe parcursul vieții, toți cei care m-au rănit într-un fel sau altul, toți cei care au profitat de bunătatea și naivitatea mea și tuturor celor de la care am avut câte ceva de învățat. Am făcut pace cu trecutul, cu toate că uneori mă mai lovește precum un bumerang aruncat de foarte mulți ani.
Un om se poate schimba. Depinde totul de voința lui și de împrejurimi. Nu știi pe unde o să ajungi și cu ce fel de oameni vei interacționa. Nu știi ce-ți rezervă viața. Totul depinde de calitatea gândurilor tale. Atragi ceea ce gândești, pe scurt spus. Dacă îți dorești o schimbare, spre ceva mai bun, atunci acea schimbare va veni la momentul potrivit. Tot secretul e să ai răbdare. Nu încerca să calmezi furtuna, căci furtuna va trece și soarele va răsări - în schimb încearcă să te calmezi pe tine. Lumina din interior vine, iar strălucirea ei va atrage în jurul tău persoanele potrivite.
Alături de persoane minunate poți avea parte de zile frumoase, cum niciodată nu ți-ai putut imagina. Frumosul se ascunde în gesturi simple. Miracolul poate fi iubirea sinceră transmisă de un copil mic, sau o fetiță mică, prin faptul că-ți zâmbește și te îmbrățișează atunci când te vede. Ești o binecuvântare în viața cuiva atunci când prezența ta îi dă o stare de bine. Nu uita că vorbele tale pot vindeca sufletul rănit al celui cu care vorbești - acesta este adevăratul medicament, adevărata terapie. Petrecând timp cu persoane dragi, vorbind, sau pur și simplu ascultând doar - habar n-ai cât de mult poate vindeca sufletul.
Zile frumoase poți oferi și tu altora, iar la rândul lor și ei îți pot oferi ție. Nu e nevoie de cadouri scumpe și alte extravaganțe moderne. Simplitatea a fost mereu cheia care a deschis lacătul cu care a fost ascunsă fericirea. Atunci când suferi și plângi când alții nu te văd, dar cu toate acestea totuși alegi să ajuți pe alții - asta nu se cheamă ajutor, ci dragoste adevărată, sub cea mai pură și sinceră formă. Pentru astfel de fapte, soarta te răsplătește cu zile frumoase, alături de oameni frumoși - care pe urmă vor deveni amintiri frumoase. Dar după cum am mai spus, secretul e să ai răbdare. Nu trata oamenii rău, așa cum sunt ei de multe ori cu tine; ci tratează-i frumos, așa cum ești tu în adâncul tău cu adevărat. Tot ce pierzi va face loc pentru ceea ce ai nevoie. Astfel se învârte roata vieții - iar cei ce aduc soarele în viața altora, la rândul lor vor trăi și ei în lumină.
Eu niciodată nu am urmat o cale, ci mereu am încercat să arăt o cale. Nu vreau să mă laud și nici să ies în evidență. Mi-am trăit mereu viața în modestie, fără să aspir la marile vise lumești. Cu cât ai mai puține așteptări, cu atât vei avea mai puține dezamăgiri. Ca să ai parte de zile frumoase cu adevărat, nu lăsa urâțenia altora să distrugă frumusețea din tine. Cea mai mare greșeală pe care o comit cei mai mulți oameni e că încearcă să localizeze fericirea într-un cu totul alt timp, sau moment, decât cel prezent. Se gândesc cu nostalgie și tristețe la trecut, sau își imaginează tot felul de scenarii din viitor, scenarii în care vor fi sau nu fericiți. Dar de foarte puține ori omul reușește să conștientizeze momentul prezent și importanța ei. Ești aici și acum. Indiferent cine sau ce ești, indiferent cum arăți - ești perfect/ă, exact așa cum ești, altfel n-ar fi oameni care să te aprecieze și să te iubească. Indiferent că ești o persoană grasă sau slabă, bărbat sau femeie, indiferent de vârstă, religie, orientare sexuală, apartenență politică, constituție atletică sau nu - ești perfectă așa cum ești, prin felul tău. Ești o ființă conștientă, ești o ființă vie, aici și acum - și aceasta e tot ce contează!
Când avem parte de zile frumoase, ne mai aducem aminte și de cei plecați dintre noi. Ne amintim de persoanele dragi care din păcate nu mai sunt aici cu noi și cu care nu putem împărtăși bucuria zilelor frumoase. Dar atâta timp cât le păstrăm amintirea vie și ne uităm spre cer cu un zâmbet pe buze, ei nu sunt morți, căci nu i-am uitat. Astfel ei devin nemuritori. Când mi-am pierdut bunica - persoana pe care am iubit-o cel mai mult pe lumea aceasta - am crezut că și pentru mine se va sfârși viața. Eram sfâșiat de durere, rupt în bucăți. Umblam pe străzi precum un zombie. Nu aveam poftă de mâncare, nu aveam chef de nimic, nu eram motivat de nimic, nu mă mai regăseam în absolut nimic din ceea ce înainte îmi făcea plăcere. Credeam că în halul acesta o să-mi trăiesc restul vieții, până când din cauza tristeții voi muri cândva. Dar schimbarea s-a produs atunci când momentul a sosit, când am decis să fac vizita la Mănăstirea Maria Radna, când m-am simțit pregătit pentru aceasta, și nu în ultimul rând când mi-am dorit toate acestea. Iar dorința a declanșat și ajutorul indirect și invizibil din exterior, de care nu eram conștient în acel moment, doar mai târziu am reușit să pun cap la cap tot puzzle-ul. Dacă nu făceam vizita în acea duminică, poate că nu declanșam întregul proces de vindecare, sau poate că o amânam la nesfârșite, sau o anulam complet. Și astfel nu aș fi cunoscut nici acei oameni minunați care pe parcurs au devenit prietenii mei cei mai buni, și nici nu aș fi avut parte de zile frumoase și de neuitat, atât alături de ei cât și petrecute doar cu mine însumi. Rămâneam în depresie și în starea de descompunere sufletească până când m-aș fi îmbolnăvit și fizic. Lumea simțea milă față de mine, ceea ce niciodată nu mi-aș fi dorit. O vorbă spusă mereu de bunica mea m-a motivat profund în această călătorie a vindecării:"decât să le fie milă de tine, mai bine să te invidieze". Totul a început să prindă contur treptat și să aibe sens.
Am expus toată această poveste, dându-mă pe mine uneori ca personaj principal, cu scopul de a motiva și pe alții, nu din alte motive. După cum am mai spus, nu încerc să câștig nimic prin asta, nici să atrag ceva anume asupra mea. Mereu am avut înclinații spre filozofie și de când mă știu mă consider un liber cugetător și căutător spiritual. Într-o astfel de călătorie, suferința e inevitabilă. Te lovești de tot felul de bariere care mai de care și care doresc să-ți pună nervii la încercare. Ideea e să nu renunți, să mergi înainte, căci zilele frumoase nu s-au terminat. Din contra, vor avea loc exact atunci când nici nu te-ai aștepta!


<< Dedic acest articol pentru familia Bodroghi, alături de care am avut parte de atât de multe clipe frumoase și de neuitat, și alături de care am învățat să trăiesc din nou și să mă bucur de viață. Nu în ultimul rând, dedicația merge în mod special către Andreea, care a fost sursă de lumină pentru mine atunci când rătăceam în întuneric. >>

O poveste de Paște

"Marele dar al Paștelui este speranța." — Busuiocul Hume

Anul trecut, mai exact în urmă cu vreo jumătate de an, am scris un articol despre Crăciun. A fost un articol care a avut succes și pentru care am primit multe aprecieri datorită sincerității cu care am scris și a multor sentimente implicate. Era printre cele mai bune articole pe care le-am scris vreodată. Pentru cine dorește, articolul se poate reciti de aici. A fost pentru prima dată când am scris într-un mod pozitiv despre ceva religios. Dar iată că nu a fost să fie ultimul articol din acea categorie. Până atunci nu reușisem să trăiesc Crăciunul într-o manieră atât de bună, cu un sentiment atât de plăcut, atât de pozitiv. Și tocmai de aceea am scris acel articol. Dar iată că treburile nu s-au oprit într-un loc, deoarece acum a sosit timpul să vorbesc puțin și despre Paște. Întâi de toate trebuie să recunosc că niciodată nu am fost adeptul sărbătorilor creștine. Am vorbit despre motivele pentru care nu eram în sus și în jos după astfel de sărbători în articolul despre Crăciun, așa că nu mai are rost să le enumăr din nou. Tot ceea ce pot repeta din nou, e faptul că am simțit din plin farmecul sărbătorilor când eram copil, cât timp aveam și eu familie, sau mai bine spus, cât timp îmi era familia întreagă și unită.
Pe vremea când eram copil, abia așteptam dimineața de duminică în ziua Paștelui. Deja de sâmbătă seara pregăteam cuiburi pentru iepuraș din iarbă proaspătă culeasă împreună cu tatăl meu. Părinții mei se străduieau de-a binelea pe atunci să-mi facă sărbătorile să fie de neuitat. Abia acum realizez acest lucru, cu minte de adult. Încă mai am și acum jucăriile pe care le-am primit cadou, atât de Crăciun cât și de Paște. Familia mea a fost lovită de multe necazuri, încercări și greutăți, iar aceste lucruri au deteriorat puternic calitatea sărbătorilor din copilărie. După un timp am ajuns în punctul în care uram pur și simplu toate aceste sărbători creștine. Îi vedeam pe toți acei oameni care abia așteptau să vină sărbătorile și se bucurau de ele, în timp ce eu îmi priveam familia cum se degradează și se destramă. Foarte mulți ani au trecut astfel din păcate. Îmi era groază când mă gândeam că iarăși vin sărbătorile. Eram lovit de valuri de depresii și am ajuns să le urăsc din plin. Așteptam cu nerăbdare să treacă.
Dar într-un final treburile s-au schimbat. Așa cum am precizat și în articolul ce am scris despre Crăciun, de când am început să frecventez Mănăstirea Maria Radna, devenind membru foarte activ acolo și corist, viața mea s-a schimbat cu totul. Și s-a schimbat în bine, în mult mai bine decât înainte. Dacă anul trecut am trăit Crăciunul ca pe vremea când eram copil, într-un mod atât de plăcut, iată că anul acesta același lucru pot spune și despre Paște. Am petrecut pregătirile de Paște alături de oameni minunați la mănăstire, unii dintre ei devenind cei mai buni prieteni de-ai mei, devenind pentru mine chiar o familie. Alături de acești oameni am învățat din nou să trăiesc, să mă bucur și să-mi recâștig încrederea în forțele proprii. Ei sunt ancora mea, motivul bucuriei și al speranței, iar biserica e locul unde ne întâlnim săptămânal. Eu care am trăit o foarte mare parte a vieții mele într-o dizgrație totală precum un condamnat la eterna suferință, niciodată nu aș fi crezut că unui exemplar ca mine vreodată în această viață se mai pot întâmpla și lucruri bune. Și nu lucruri bune mi s-au întâmplat, ci lucrurile cele mai minunate și miraculoase la care nici măcar n-aveam curajul să visez.
A fost o experiență foarte plăcută faptul că de ceva vreme săptămânal ne întâlneam cu corul la Maria Radna pentru a exersa anumite cântece care doar de Paște să cântă. A fost ceva nou pentru mine și în același timp magnific. Pot spune că am trăit farmecul sărbătorilor pascale mai ceva ca în copilărie. Euforia aceea, dorința de a cânta, așteptarea pentru liturghia de sâmbătă seara, duminica Paștelui, toate acestea alături de cei mai minunați oameni pe care i-am putut întâlni în această viață, mi-au dat un sentiment ce nu pot descrie. Nu există cuvinte pentru aceasta. Era pur și simplu înălțător. Ne-am sincronizat atât de bine în cântări și fără să depunem prea mare efort spre această direcție, totuși cântecele au ieșit mult mai bine decât ne-am așteptat.

Din perspectivă religioasă Paștele oferă speranță. E vorba de acea speranță care trece peste barierele dintre viață și moarte, trecând chiar dincolo de moarte. Nu vreau să mă aprofundez în acest subiect, deoarece nu filozofie vreau să povestesc în acest articol, ci povestea mea persoanlă, acea experiență plăcută și de neuitat de care am avut parte în acest an de 2025 de sfintele sărbători pascale. O experiență totuși neplăcută a fost faptul că un prieten al unora din vechiul cor a decedat în urma unei boli necruțătoare chiar în timpul liturghiei din Vinerea Mare. Cei care l-au cunoscut au fost profund afectați. Eu nu l-am cunoscut personal, dar eram afectat de faptul că vedeam acea persoană la care țin atât de mult cum suferă cumplit și plânge cu lacrimi grele din această cauză. Și o veste și mai tragică a fost faptul că Papa Francisc a decedat, chiar în cea de-a doua zi de Paște. Noi am aflat această veste tristă chiar în timpul liturghiei. Cumva toată lumea a fost șocată de veste.
Încerc cumva să ignor aceste vești triste și să mă concentrez pe ceea ce era frumos în această perioadă. Și cam asta ar trebui să facă și ceilalți. Să păstrăm amintirea și învățăturile Sfântului Părinte de la Roma, căci până la urmă frumosul, plăcutul și pozitivul sunt cele ce contează cu adevărat. La fel ar trebui să procedeze și prietenii mei coriști în legătură cu tânărul care a decedat. Să-i păstreze amintirea vie, gândindu-se că pentru el e mai bine așa și nu mai suferă. În astfel de situații mereu lucrurile bune trebuie puse înainte de toate, amintirile plăcute. Doar astfel se pot vindeca rănile și se poate ajunge la acceptarea situației și împăcarea cu tot ceea ce s-a întâmplat. În caz contrar se amplifică doar suferința, ceea ce duce la alte suferințe și necazuri. Omul n-a fost făcut să sufere, deși de multe ori totuși asta face. Dar depășindu-și condițiile, el poate trece dincolo de suferință, iar pentru aceasta Paștele este cel mai bun exemplu în aceste clipe, deoarece este izvor de speranță și bunătate.

Anti-armonie

"Istoria unei vieți este istoria unui eșec." - Jean-Paul Sartre

Uneori, ceea ce vedem în jurul nostru, nu este de fapt ceea ce pare. Impresiile de multe ori ne pot înșela, iar lucruri despre care am avea o părere bună se dovedesc ulterior că sunt contrariul a tot ce credeam noi. De foarte multe ori, un om care este foarte vesel și bine dispus cu toată lumea, în sfera lui intimă să fie total pierdut și nefericit. Viața e paradoxală.
De foarte multe ori mă afișez bine dispus în public, glumind și mimând fericirea, de parcă totul ar fi în ordine. Și atunci realizez că de fapt tot acest joc e un teatru ieftin de mascare al adevărului, care se află cu totul la polul opus. Mă consider o persoană suficient de puternică, dar totuși, de multe ori nimic nu pare să meargă așa cum trebuie. Mereu și mereu comit același greșeli, din nou și din nou, iar și iar. Depun un efort colosal pentru a menține o anumită ordine în mintea mea, efort care de multe ori durează luni întregi. E ca și cum ai construi pe o plajă un castel maiestuos din nisip, după care vine un deștept și dă cu piciorul în toată opera ta. Sunt precum eternul copil care nu învață din greșelile trecutului. Ori comit aceleași lucruri care nu mă duc niciunde, ori mă îndrăgostesc iarăși de cine nu trebuie, ori fac iarăși aceleași excese ca și înainte... și astfel de exemple pot continua la nesfârșit. Ideea e că la final tot eu sunt acela care ajunge în 4 labe, sau ștergându-mi lacrimile acolo unde nu mă vede nimeni. Nu știu cum reușesc, sau cum nu, dar mereu reușesc să comit aceleași defecte ca și în trecut.
Încerc să creez armonie, iar ceea ce obțin în schimb e anti-armonie. Vreau să fiu bun cu toată lumea, dar după aceea sunt luat de prost. Pun nevoile tuturor pe primul loc, lăsând pe ale mele la capăt, sau de multe ori ștergându-le cu totul de pe listă. Vechii mei prieteni îmi sunt străini astăzi, iar o mână de străini au devenit cei mai buni prieteni. E ciudat și în același timp interesant ce întorsături ia viața. De multe ori nopțile sunt lungi și grele, gândurile apăsătoare și multe. Și în ziua ce vine trebuie să facă față provocărilor, să produc un ban muncind cinstit și să nu arăt absolut nimic din tot ce mă apasă, ascunzând totul într-o încăpere bine izolată în mintea mea.
De multe ori un castel pare o capodoperă din exterior. Dar când ajungi să pătrunzi în interiorul lui și să-i descoperi secretele îți schimbi complet părerea despre tot. Din păcate am experimentat acest lucru. Locuri unde credeam că mă voi regăsi, pentru că acolo este armonie și pace, s-au arătat de fapt locuri total infectate cu negativitate. În loc să culeg roadele armoniei, am ajuns să mă încarc emoțional cu ce nu credeam că voi găsi acolo.
Mereu mi-am dorit să fiu liber. Liber în sens profesional, spiritual, personal, financiar și sub toate formele posibile. Să lucrez pe cont propriu și să nu am șefi. Să nu fiu atașat de nimeni. Să evit să mă îndrăgostesc. Să-mi iau lucrurile de care chiar am nevoie. Să am suficient timp pentru mine și să pot face ce îmi place. Cam aceste lucruri enumerate însemnau pentru mine libertate deplină. Dar acum constat că nu mai știu dacă e oare libertate adevărată ceea ce trăiesc eu, sau doar o formă și mai accentuată de singurătate? Și atunci unde este pacea? Unde să găsesc adevărata bucurie și adevărata libertate? Muncesc de dimineață până seara, până la epuizare și chiar și dincolo de ea. Uneori mai visez și la iubire, cu toate că știu că nu e domeniul meu, dar pe urmă mă trezesc totuși la realitate și rămân doar cu visele. Rup legături cu persoanele care mă ofensează, și nu îi caut nici eu pe cei care nu mă caută pe mine.
Credeam că sunt un stoic, dar în adâncul meu miroase a nihilism, și miroase urât de tot uneori. Mă lupt pentru armonie dar de multe ori anti-armonia mă trage jos în adâncuri. Dar eu lupt în continuare, pentru că asta am făcut mereu, pentru că asta știu să fac și pentru că sunt un luptător.

Groapa

"Lumea aceasta, teatru de orgoliu şi de rătăcire, este plină de nefericiţi care vorbesc despre fericire." - Voltaire

Mereu m-am întrebat ce este fericirea cu adevărat. Care e oare diferența dintre fericire și libertate? Dacă stau bine să mă gândesc, nu cred că sunt cu adevărat fericit. De fapt, nu sunt deloc fericit. Cred că eram fericit când eram copil, pe vremea când nu eram copleșit de gânduri și nu aveam nici o grijă. Adică, cert este că pe vremea respectivă eram cu mult mai fericit decât acuma. Eram fericit și nu știam, sau nu conștientizam.
De când mă știu vroiam să fiu liber. Privind în jur, tot ceea ce vedeam erau doar cuști sub diverse forme și aspecte. Sclavagism în toată splendoarea ei. Niciodată nu am fugit de muncă, dar am fugit de șefi. Nu mi-a plăcut niciodată să fac ceea ce îmi spuneau alții, să fiu comandat, mai ales de cineva mult mai prost ca mine. Într-un final am reușit să obțin libertatea de mult visată și să trăiesc și să lucrez pe cont propriu. E bine, e frumos, e plăcut, e nu știu cum, dar ca și de fiecare dată, după un timp entuziasmul dispare și apare (sau reapare) plafonarea și monotonia. Interacțiunile mele zilnice se rezumă la scurte conversații cu restul ființelor umane, după care îmi văd de treabă. În cazul meu, tot ceea ce ține de comunicare și relații interumane se focusează doar pe ce ține de strictul necesar. Niciodată nu am fost un mare vorbăreț, și tocmai din această cauză am puțini prieteni. Prieten în viziunea mea e un cuvânt foarte profund. Prieten îmi este acea persoană care mă înțelege, care nu mă judecă și care mă apreciază așa cum sunt, cu bune și cu rele, indiferent că ne cunoaștem de când eram mici, sau doar de ceva timp. Cunosc mulți, dar am puțini prieteni adevărați, foarte puțini. Cred că mai mult comunic cu ceilalți în online, decât față în față. Duminica, când merg la Basilica Maria Radna e cel mai plăcut, căci atunci interacționez și comunic cu prietenii de acolo. Dar în restul zilelor din săptămână e liniște și comunicările sunt reduse la minimum. Stau de multe ori și mă întreb dacă oare asta e libertatea mult dorită... E oare chiar libertate, sau singurătate?
În timpul săptămânii e ca și cum aș fi într-o groapă din care încerc să ies. Și reușesc să ies duminica. Atunci sunt la suprafață, mă bucur de razele soarelui, de cei din jurul meu, după care luni mă trezesc iarăși în groapă. Și întregul proces începe iarăși de la zero. 5-6 zile mă zbat ca să ies cumva, să evadez, ceea ce și reușesc, dar numai în a 7-a zi. Trag ca eroul pentru un trai decent, cât de cât acceptabil. De multe ori trag cât zece. Ajung în punctul în care efectiv îmi bat joc de mine, pentru bani, pentru supraviețuire, sau pentru că așa îmi dictează instinctul animalic și sălbatic. Oboseala mă cuprinde precum un șarpe care se încolăcește pe mine. Sunt stors de puteri dar totuși continui să înaintez pe drumul greu. Avansez, pentru că așa trebuie. Merg înainte că așa m-a învățat viața, să nu renunț și să nu mă bazez pe alții, căci nimeni nu va veni să facă ceva în locul meu, sau pentru mine. Zâmbesc ca să-mi ascund rănile și tot ceea ce doare. Un zâmbet derutează. Un zâmbet poate ascunde atât de multe. Un zâmbet poate fi uneori totul, iar altă dată nimic.
În acea groapă imaginară, metaforică, de care vorbeam mai înainte, nu doar eu mă aflu, ci foarte multă lume, oameni care nici măcar nu conștientizează. Pentru cei mai mulți oameni, chiar și pentru cunoscuții mei, toată viața lor se rezumă la acel ciclu care se repetă veșnic, mers zilnic la muncă iar după aceea mers acasă. Muncă, acasă, și chestia asta ține așa mult și bine, până omul se uzează complet și se tâmpește la cap cu totul. E o viață de robot atunci când omul ajunge să trăiască într-un astfel de ritm. În lipsa unui hobby, sau o pasiune, omul e ca și mort.
Scrierile mele mereu sunt răzvrătiri, nevroze ce ies la suprafață din adâncuri. Așa m-am obișnuit de-a lungul anilor să nu spun niciodată nimănui ce mă doare, ce mă apasă, sau orice aș avea pe suflet. Am învățat să țin totul în mine, îngropat adânc și ascuns de toți. De exemplu, e mai bine ca restul să creadă că sunt fericit decât să știe că sunt nefericit. Dar în schimb, scriu despre toate aceste trăiri. Scriu despre tot ceea ce simt și experimentez. Scriu despre groapa din care încerc să ies. Scriu pentru că trebuie să scriu și pentru că așa e bine.

Cântec

Cântec

Plâng atunci când încep să cânt
Cu vorbe aruncate în vânt
Cât pot de tare din pumni strâng
Și cânt atunci când încep să plâng.

Și cântă în mine disperarea
Cot la cot cu uitarea
Încercând să-mi facă salvarea
Ca să evit înecarea.

Cântând am învățat ce e supraviețuirea
Astfel mi-am găsit menirea
Cântecul de rău mă ferește
Și atunci sufletul îmi zâmbește.

Credeam că am să mor de la atâta dor
Dar în schimb am ajuns să cânt în cor
Cântă în mine apăsarea, trăind răsuflarea
Cântă visarea, trăind întâmplarea.

Despre sensibilitate

"Nu disprețuiți sensibilitatea nimănui; sensibilitatea fiecăruia e propriul său geniu." - Charles Baudelaire

Am fost un om sensibil toată viața mea. Mereu am considerat că acest lucru e o slăbiciune, dar pe urmă am ajuns să înțeleg natura sensibilității și am reușit să o accept. A fi sensibil nu e un act de slăbiciune, așa cum multă lume crede. Din contra, e semnul unei capacități de receptivitate mult mai mare decât în cazul oamenilor de rând. Artiștii, filozofii, singuraticii, aceștia de obicei sunt cei mai sensibili. Sensibilitatea nu se referă la faptul că începem să plângem atunci când ne înțeapă o albină, sau dacă ne dă mama o palmă. Sensibilitatea se referă mai mult la acțiuni non-fizice, adică ce țin mai mult de comportament, vorbe, și o anumită categorie de fapte. E clar că la violență cu toții suntem sensibili. Acest articol am scris deoarece cu ceva timp în urmă am avut o discuție cu o prietenă foarte apropiată, care mi-a explicat niște chestiuni despre sensibilitatea ei, iar acest lucru m-a fascinat atât de mult, încât am ajuns să văd cât de multă asemănare este în ceea ce îmi spune ea și în ceea ce simt și trăiesc și eu zi de zi.
Prietena aceasta îmi spunea că încearcă să elimine cumva sensibilitatea din viața ei, dar nu reușește. Pur și simplu nu merge, deoarece așa e ea și punct. Și punctul acela ar trebui să fie un mare punct pe bune. Nu poți să fii ceva ce nu ești, nu te poți transforma în ceva ce nu te reprezintă. Sensibilitatea nu e o slăbiciune, ci o putere. E o binecuvântare, dar care uneori e un blestem. De nenumărate ori, datorită sensibilității și a faptului că sunt mult prea introvertit, m-am simțit singur, chiar dacă eram înconjurat de mulți oameni. Și nu singur mă simțeam, ci teribil de singur, izolat, rupt de tot. Sau, chiar dacă am o zi bună, poate chiar foarte bună, seara totuși se întâmplă să mă duc supărat și trist la culcare. Iată dezavantajele sensibilității. Dar să vă spun și despre avantajele ei. A fi sensibil înseamnă a fi receptiv; mult mai receptiv decât oamenii obișnuiți. În jurul meu se pot întâmpla lucruri total nesemnificative pentru oamenii de rând, dar din aceste lucruri eu totuși reușesc să extrag informații utile, chiar frumoase, pentru viitoarele mele creații. Am dat naștere astfel multor poezii, și multor articole scrise, la fel ca și acesta de acuma.
Cu mai mulți ani în urmă am întâlnit un om în parcul din Arad. Avea între 50-60 de ani. Am schimbat cu el vreo 2-3 cuvinte, dar nu mai știu despre ce era vorba. Eram tânăr pe vremea respectivă, undeva la 20 și ceva de ani. Omul era beat. Dar se vedea pe el, adică asta am reușit eu să citesc de pe el, că nu băuse din plăcere, de dragul alcoolului, ci din cauza suferințelor și poate a necazurilor. Mi-am dat seama rapid că îi un om care își duce crucea la fel ca mulți alții, însă ceva îl chinuie teribil, astfel că a recurs la alcool. Probabil erau probleme de familie, nu se înțelegea cu soția sau cu copiii, cine știe. Sau e posibil să fi fost o traumă sufletească, o chestiune nerezolvată, transformată în depresie pe parcurs. Nu știu exact care era problema lui, doar că suferea. Și suferea ca un câine, cum se mai zice. Am povestit acest eveniment unui bun prieten. Nici măcar nu am reușit să ajung până la capăt când m-a întrerupt brusc cu voce tare: "Mă p**ă! Tu ești prea sensibil! Pe mine nu mă interesează așa ceva. Era un bețiv nenorocit și gata!" Și cam aici am vrut să ajung cu acest exemplu. Eu, datorită sensibilității și a faptului că sunt receptiv, am reușit să mă conectez cu acel bețiv nefericit, aflând că omul suferă, fără ca el să-mi spună ceva despre asta - în timp ce prietenul meu, mai deloc sensibil, nu era curios nici măcar de poveste. Probabil dacă vedea omul picat prin parc undeva, nu ar fi fost curios nici atunci de el, lăsându-l să zacă pe jos.
Datorită faptului că sunt mult prea sensibil, cumva simt că nu mă încadrez în peisaj, în decor. Tot din această cauză simt că nu mă ridic nici la standardele masculinității moderne, și de multe ori simt că nu sunt suficient de bărbat. Acționez rapid, prompt, brusc, condus de multe ori de impulsuri și sentimente, cu toate că sunt perfect conștient că nu aceasta e calea. Oarecum, simt că nu am atitudinea unui bărbat adevărat, iar acest lucru mă trage în jos. Nu mă consider suficient de atractiv, și cred că nu sunt deloc, deoarece acțiunile mele nu arată o cale pe care eu merg, ci mai degrabă, creațiile mele artistice cumva scot la iveală sentimentele mele și tot ce simt și tot ce percep. Scrierile mele sunt acele cuvinte pe care nu le rostesc aproape nimănui. Tăcerea mea de multe ori e urletul pe care nu-l las să iasă. Poeziile și scrierile mele sunt sentimentele mele. Tot ceea ce am trăit am descris, fie printr-o poezie, fie printr-un articol.
Toată viața mea am fugit de responsabilități, până când a venit ziua în care cea mai mare responsabilitate mi-a fost lăsată pe umeri. Când bunica mea s-a îmbolnăvit am știut din start că de data aceasta nu mai pot fugi ci trebuie să iau frâiele în mâini. Nu am mai putut fugi de răspunderi și sincer să fiu nici nu am vrut. Am știut că e responsabilitatea mea să o îngrijesc. Și așa am și făcut, aproape 4 ani, până când într-un final s-a dus... Nu a fost ușor, și nu doresc nimănui experiența. Eram un bărbat tânăr, abia am împlinit 30 de ani când toate acestea mi-au căzut pe cap. Trebuia să îngrijesc, să spăl, să hrănesc și să țin curată o femeie bătrână de 90 de ani, fără ajutor. Și cumva am reușit să fac toate acestea, traversând furtuna, chiar dacă m-am udat bine de tot pe parcurs. Am avut mai multe nopți active decât zile și am vărsat mult mai multe lacrimi decât atunci când eram copil. Sensibilitatea...
Reușesc foarte ușor să mă enervez pentru orice chestiune nesemnificativă, mai ales dacă ceva nu iasă cum am planificat eu, explodând precum un vulcan și aruncând multă lavă cu înjurături și nervi. După aceea mă calmez și asta a fost. Sensibilitatea așa funcționează. Uneori poate fi violentă, invocând zeii și sfinții chiar, iar alteori e frumoasă, sentimentală, devenind chiar melancolică. Nu știu dacă există o regulă că sensibilitatea așa trebuie să funcționează, sau doar în cazul meu se manifestă astfel. Până și faptul că am avut curajul să vorbesc, sau să scriu despre aceste lucruri, demonstrează că sensibilitatea poate fi transformată în artă. Multă lume încearcă cumva să ascundă aceste trăiri. Mulți nu se pot accepta pe ei înșiși așa cum sunt, iar acest lucru cumva tinde să denatureze sensibilitatea, transformând-o într-o stare toxică. Acest lucru se manifestă atât la bărbați cât și la femei. Indiferent că te lupți cu kilogramele, sau că viața te încearcă prin alte moduri, fiecare suflet își are latura sa luminoasă. Nu există femeie urâtă, indiferent că e grasă sau slabă, la fel cum nu există nici bărbat urât, indiferent că este sau nu bărbierit. Nu haina îl face pe om și după cum spuneam, fiecare persoană își are propria frumusețe, care tot timpul din interior vine. Sensibilitatea mereu demonstrează aceste lucruri. Așa cum eu am avut curajul să-mi prezint luptele mele cu demonii, frustrările și regretele pe care le am - în acest fel fiecare om ar trebui să-și recunoască slăbiciunile, iar pentru acest lucru sensibilitatea mereu va fi un avantaj și nicidecum un punct slab.

Glas miraculos (2)

Glas miraculos (2)

Creezi sunete născute din pasiune și spirit
Particule și unde binecuvântate pentru fiecare ceremonie
Care prind viață și răsună în armonie,
Până la infinit!

Vocea ta vibrează neîncetat, emițând lumină
Vindecare, iubire și tot ce mai vine de la o ființă pură
Ai cântat așa mereu și o vei face și de acum înainte,
Până în eternitate!

Glasul miraculos în același timp e miracol și magie
Și să te ascult tot aș putea fără pauză
Neîncetat, liniștit și fără cauză,
Până în veșnicie!