Cei mai mulți oameni, adică cei obișnuiți, nu își pun prea multe întrebări legate de existență. Ei nu cugetă, nu au nelămuriri și gânduri. Pentru aceste persoane cea mai mare fericire în viață înseamnă cariera, banii, căsnicia, copiii, reușita în viață, succesul, ș.a.m.d. Putem să și observăm de aici ca și o concluzie, că majoritatea marilor gânditori au trăit în singurătate sau în mizerie. Un om care cugetă intens este considerat un fel de ciudat; el nu se integrează ușor în societate, sau aproape deloc. Ideile lui sunt mult prea "antilumești", iar din această cauză integrarea devine o adevărată provocare sau o imposibilitate. Revenind la fericire, după cum spuneam cei mai mulți oameni care se consideră fericiți sunt aceia care nu cugetă deloc, adică acei oameni obișnuiți pentru care totul are sens pentru că așa spune religia sau doctrina politică, familia înseamnă totul iar banii sunt sursa vieții. Când nu te regăsești printre astfel de oameni te mai poți considera oare fericit?
Cred că s-a înțeles cam unde vreau să bat. Concluzia în linii mari e că fericirea e doar o iluzie, ca orice altceva. E o stare trecătoare ca oricare alta. Probabil v-ați prins, sunt nihilist, filozofic vorbind. Sunt un fel de Nietzsche trăind în secolul 21, o perioadă care nu mi-e deloc potrivită, nici ca timp și nici ca și locație. Vorbind în numele meu, consider că toți acei oameni care se declară fericiți au cumva un fel de "Low IQ", adică din punct de vedere cultural sau intelectual sunt mediocrii. Să nu se înțeleagă greșit, nu vreau să jignesc pe nimeni. Toți avem dreptul să fim fericiți, doar că nu toți reușim asta. Un om care intelectual, mental și spiritual este mult peste majoritatea mediocră va conștientiza faptul că fericirea nu există. E doar o iluzie a minții, un fel de produs mental, ca și un sistem de autoapărare la nivel mental împotriva factorilor externi care ne-ar putea bruia tot echilibrul psihic. După cum spuneam, oamenii simpli nu-și pun prea multe întrebări. Atâta timp cât ei au bani, succes, mașini, femei frumoase, etc., totul e perfect, atunci se declară fericiți. Dar să nu uităm un lucru: succesul meu peste 100 de ani va fi nesimnificativ, femeia mea frumoasă va fi o bătrână plină cu riduri peste ceva timp și după aceea doar un schelet la fel ca mine, mașina va fi fier vechi, banii sunt doar hârtii care cum vin așa se duc. Altfel spus, totul e trecător, mai ales fericirea. Ce e real atunci? Răspunsul o să fie deranjant. Singurul lucru real este suferința. Oamenii obișnuiți după cum spuneam găsesc mai ușor fericirea decât un gânditor. Dar gânditorul conștientizează faptul că fericirea e trecătoare și iluzorie, pe când oamenii obișnuiți percep suferința profundă foarte rar. Un gânditor suferă aproape 24 din 24. Foarte mulți dintre cei cu dependențe de droguri sau de alcool din cauza asta se refugiază în așa ceva, ca să fie cumva anesteziați și să nu simtă golul din viața lor. Mulți gânditori și artiști erau pe vremuri niște alcoolici decăzuți, sau curvari, afemeiați, trăind o viață în desfrâu și excese. Toate astea ca să nu simtă aceea lipsă din viețile lor, completând astfel acel gol dureros, și simulând cumva fericirea oamenilor obișnuiți. Cu toate acestea puțini au găsit adevărata pace interioară, evitând și fericirea și suferința.
Fericirea este trecătoare, ca orice altceva. Cum vine așa se și duce. Are o durată, o viață cum s-ar zice. Pentru un mediocru durează o veșnicie, iar pentru un artist e probabil ceva invizibil și inexistent. Viața nu e dreaptă, și nici măcar nu a fost concepută să fie dreaptă. Totul depinde de noi, cum căutăm fericirea și unde o găsim.
