Obișnuiam să cred că totul va fi mereu la fel, că nimic nu se va schimba. Copil fiind, credeam multe lucruri. La început credeam în poveștile auzite acasă, apoi în poveștile religioase, după aia în conspirații, apoi în știință, ș.a.m.d. Mereu credeam în ceva, dar niciodată nu știam concret în ce anume. Lipsea direcția propriu zisă. Asta era problema și din păcate o trebuit să treacă ani grei ca să realizez aceasta. Ca să te poți ridica trebuie să cazi întâi, și nu odată, nu de două ori, ci de sute de ori sau chiar de mii de ori. O zicală din artele marțiale tradiționale chinezești spune că diferența dintre un maestru și un discipol este acela că maestrul a ratat sau a gafat de mult mai multe ori decât discipolul. Mda...
Problema mea a fost mereu lipsa direcției. Dar o direcție nu poate exista dacă nu există un sens, un rost. Din perspectivă filozofică, eu fiind un mare nihilist, mereu am văzut non-sensul în lume în locul unui scop anume. Deci, după cum ziceam, dacă nu există un sens nu pote exista nici o direcție. Cineva mereu mă sfătuia pe vremuri să încerc să devin stoic, pe plan filozofic. Am uitat să specific ce e aia nihilist, sau stoic. Nihilismul este filozofia care nu vede un sens în existență. Consideră totul absurb, lipsit de rost. Stoicismul în schimb încearcă să vină cu puțin optimism și spune în felul următor: indiferent cum e viața, bună sau rea, ea trebuie trăită și savurată. Cam atât cu lecția de filozofie.
O persoană întunecată nu va putea străluci niciodată. Asta e clar. Dar o persoană care radiază de lumină oricând se poate întuneca. Mai pe limba tuturor, nu ști niciodată ce ți se poate întâmpla. Degeaba azi îți merge totul bine, dar poate mâine ajungi vai de capul tău.
Din cauza depresiei și a anxietății toată viața mi-am trăit într-un mod foarte simplificat și niciodată nu am putut ajunge la un fel de potențial maxim. În prima zi de grădiniță plângeam cu disperare că vreau acasă, în timp ce ceilalți copii și educatoarea habar n-aveau ce e în neregulă cu mine. În prima zi de școală, cu ochii plini de lacrimi și de durere, nu vroiam nimic altceva decât să fiu cu familia mea, acasă, departe de mizerabila școală. În prima zi de liceu nu am plâns, dar din tălpi și până în creștetul capului eram cuprins de o panică cum nu am mai întâlnit până atunci. În prima zi de facultate nu pot spune că am fost cuprins de stări de panică sau depresie, dar sincer să fiu nu înțelegeam ce caut eu acolo; oarecum știam că n-o să mă ajute cu absolut nimic toată treaba. În prima zi de muncă eram la fel de panicat și de neliniștit ca și la grădiniță pe vremuri. Nici noaptea nu am putut dormi, atât de neliniștit eram. Cum e acuma? Prefer să spun că sunt pe drumul cel bun, cu toate că nimic nu s-a schimbat.
Nihilist sau stoic, tot aia e. Ce mai contează? Toate articolele mele de pe acest blog sunt precum o autobiografie dintr-o oglindă spartă, ca și cum se cheamă cartea lui Octavian Paler. Niciodată nu am avut scopul sau ambiția de a ajunge nu știu cine sau nu știu unde în viață. Pur și simplu nu am văzut rostul. Sau poate că am fost limitat din cauza problemelor mentale. Sau poate că m-am lăsat limitat și influențat greșit. Sau poate că nimic nu e real ci e doar imaginația mea. Sau poate că eu nici măcar nu exist ci vi se pare doar.
Era o vreme când nimic nu-mi doream de la viață decât să am pe cineva alături, o persoană de sex opus bineînțeles, alături de care să mă simt fericit și împlinit. Și erau astfel de persoane feminine de care m-am simțit atras. Am încercat tot felul de chestii să mă apropiu, să intru cumva pe felie cum se zice. Când reușeam, când nu... După toate încercările ratate, căci cam toate au fost ratate, mi-am dat seama că de fapt eu nu-mi doresc așa ceva. Nu vreau compania nimănui. Nu sunt făcut genetic, biologic, pentru a fi un familist, sau un bărbat responsabil și plin de bărbăție. Eu sunt ca mine. Eu așa sunt. Prefer singurătatea mea în locul unei companii greșite.
Nu pot să spun că am o viață lungă de om în spate, dar cu puținul pe care-l am simt de parcă aș fi trăit cel puțin 100 de ani. Nu mă dau vreun mare înțelept sau un mare filozof. Mă consider un simplu liber cugetător. Pe plan religios sunt ateu. Resping orice doctrină. Le consider inutile, cu toate că unele au câteva idei bune. Dar nu toate. De exemplu compasiunea din budism, exercițiile energetice și meditative din daoism, curajul și înțelepciunea lui Isus din creștinism, ș.a.m.d. Într-un fel îi invidiez pe cei ce urmează o cale religioasă. Prin asta, ei văd scopul în viață, sensul cum s-ar zice. Cineva spunea că numai la fericire să nu te aștepți după ce ajungi să ai acces la cunoaștere. Toată înțelepciunea și toate cunoștințele atât științifice cât și mistice sau de orice natură ar fi ele, nu fac altceva decât să te facă total nefericit. Nu degeaba se spune că proștii sunt fericiți, sau că ceea ce nu ști nu te omoară. Mereu am fost însetat după cunoaștere, drept dovadă îmi descriu zilele negre pe un blog citit poate de 2-3 persoane, în loc să fiu pe nu știu unde cu nu știu cine simțindu-mă bine sau făcând una și alta. Mda. Asta-i viața...
Dreptate nu a fost pe această lume și nici nu va fi. Dreptate au putut să facă doar justițiarii sau anarhiștii. Legile sunt făcute pentru proștii de rând, în timp ce ăia care inventează legile și fac ordinea lumii nu au nici un stres. Mereu regii au trăit bine pe spatele țăranilor. La fel e și acuma. Toții bogătașii trăiesc ca peștii în apă în timp ce proștii de rând trăiesc ca peștii pe uscat. De ce avem noi nevoie de societate? După ce ne trebuie atâtea fabrici și mașini? Pentru ce? Nu era mai bine acuma 10.000 de ani când aerul era curat și anotimpurile își urmau cursul? Am vânat un mamut atunci și gata toți eram cu stomacul plin. Să cheme cineva un doctor să repare această lume stricată. Serios! Ne pierdem cei mai frumoși ani din viață făcând exact ceea ce nu ne place. Pentru ce? Să umplem conturile bogaților? De ce sistemul e făcut exact în așa fel ca să nu avem suficient timp liber pentru noi? Întreb și eu așa. Câte și câte vieți s-au irosit degeaba. O vai... Nenumărate...
Cu prilejul sărbătorilor de iarnă, mai ales de Crăciun reușesc să realizez cel mai bine cât de mult sunt înstrăinat de această lume cu tot cu existența ei. Nimic nu mă scoate mai mult din sărite decât să văd pe fețele oamenilor bucuria acestor sărbători. Nu am nimic cu ei, să nu mă înțelegeți greșit. E dreptul lor să sărbătorească. Dar atunci cei ca mine, oamenii din umbră, de ce nu reușim să ne simțim bine în astfel de momente? Măcar un pic așa, de formă cum ar veni zis. Răspunsul e simplu și realist: așa trebuie să fie și cu asta gata. În celebrul film cu Batman, The Dark Knight, Harvey Dent spunea următoarele: "Fie mori ca un erou, fie trăiești suficient de mult pentru a te vedea cum devii personajul negativ." Cam asta a fost una dintre conversațiile mele cu personajul din oglindă.
