Ca să ajungi undeva, trebuie mai întâi de toate să pornești de undeva. Dar uneori drumurile se întortochează, iar omul ajunge să se piardă pe el însuși în toată această călătorie. Am pornit la drum, pur precum lumina, iar acum sunt precum un felinar ce a străbătut furtuna și încă totuși arde.
Stau și mă întreb de multe ori, oare ce e mai ușor, să vorbesc despre ce simt sau să scriu despre toate acestea? Indiferent că scrii, sau că vorbești, ideea e că îți trebuie curaj. Acest tip de curaj îți vine de undeva din adâncurile ființei tale, din ultimele picături de viață, din acele rezerve păstrate pentru zile negre.
Cândva, de mult, aveam în față toate șansele pentru o viață bună, așa cum ar trebui să aibe toată lumea. Dar după aceea, cândva între copilărie și adolescență, ceva în mine s-a rupt determinând evoluția gândirii mele actuale și stilul unei vieți neîmplinite.
De când mă știu, m-am temut de orice formă de răspundere. De pildă, căsătoria mi s-a părut întotdeauna o realizare cu mult peste puterile mele de înțelegere, ceva incompatibil cu stilul meu de viață și cu felul meu de a fi. Teama este tovarășul meu de călătorie. Frica de necunoscut este un instinct comun tuturor oamenilor, dar la mine cumva s-a supradezvoltat. Mă tem de orice, mă consum pentru orice urmează să se întâmple. Sunt mult prea îngrijorat.
Aș vrea să nu fiu așa cum sunt, dar nu mă pot schimba, indiferent cine ce îmi zice. Uneori stau și mă întreb că oare nu mă pot schimba, sau pur și simplu nu vreau? Dar după aceea, revin la ideea mea, și anume, acela de a nu fi așa cum vor alții, sau cum vrea societatea. Niciodată nu mi-a plăcut să trăiesc după niște stereotipuri impuse. Nu mi-a păsat de ce așteptări aveau de la mine membrii familiei, sau ce anume ar trebui să fac ca să fiu pe placul societății. Nu-mi pasă ce scriu cărțile sfinte, căci nu urmez astfel de chestii. Cu alte cuvinte, îmi place să trăiesc așa cum vreau eu, și nu cum vor alții.
Ca să rămână ceva în urma ta, trebuie întâi de toate, să faci ceva. Ca vocea ta să se facă auzită, trebuie să știi ce anume să zici, și cum anume să zici. Dacă ceea ce ai spus nu s-a auzit, înseamnă că nu ai spus nimic important.
Nu-mi place, nu mi-a plăcut niciodată și nici nu o să-mi placă vreodată agitația cotidiană și mulțimea. Urăsc tot ceea ce înseamnă adunare în grupuri mari, indiferent că e concert, eveniment, sau orice altceva. În loc de toate acestea prefer pustietatea curții mele, retragerea și scufundarea în liniște și tăcere.
Tot ceea ce am făcut până acuma, nu a fost altceva decât supraviețuire. Ceea ce am trăit nu știu dacă se poate numi trăire, ci mai degrabă supraviețuire. Vreau să spun că, una e când te trezești cât de cât vesel, sau bine dispus, și cu totul altceva e când trezirea e precum o aterizare bruscă, după o noapte furtunoasă. Trezirile mele seamănă izbitor de mult cu o plonjare într-un abis infinit, după care deschiderea ochilor e impactul cu realitatea, realitate de care am reușit să scap temporar cât am reușit să dorm.
