Acest articol este partea a 2-a din seria Idei din adâncuri. Prima parte se poate reciti de aici. Uneori zilele sunt la fel de negre și de întunecate precum nopțile. În astfel de zile apar cele mai profunde idei din adâncuri, inspirate de experiențele chinuitoare ale zilelor negre.
Niciodată nu mi-a plăcut ploaia. De mic copil mă supăra acest fenomen meteorologic. Tot ceea ce mă chinuie și mă deranjează se dublează în zilele în care plouă. Intensitatea crește la un nivel foarte greu de suportat, iar tot ceea ce pot face e să îndur și să aștept soarele să-și facă apariția. Exact același lucru se întâmplă și în nopțile cu insomnii și cu stări de agitație. Gândul că la un moment dat va răsări soarele e un fel de antidot temporar, o fărâmă minimă de speranță în infern. Ploaia mereu mă face furios, agitat și irascibil.
Pot spune că mi-am petrecut cea mai mare parte a timpului în suferință și în subcategoriile ei. Eram făcut să mă bucur de toate, aveam bazele pentru un fond pozitiv de veselie, doar că toate acestea au fost zguduite de nenorocirile și dramele din jur; din contradicția între înclinațiile mele de dinainte și toanele dobândite apoi, a luat naștere această indispoziție veșnică în care sunt scufundat de ani de zile.
E o adevărată dramă să nu ai acces la somn. E cea mai dură formă de pedeapsă din partea zeilor, sau din partea destinului, să nu ai acest drept. Prin somn reușești să uiți de dureri, de necazuri și de tot ceea ce te supără. Când trebuie să duci această bătălie și noaptea la fel ca ziua, atunci avem de a face cu un adevărat coșmar.
De fiecare dată când mă reîntâlnesc cu vreo persoană care a jucat un rol cândva în trecutul meu, se întâmplă să-mi văd prin această întâlnire propria decădere, ori decăderea lui, sau decâderea amândurora.
Nu poți să fii în același timp și îndrăgostit și înțelept. Ca să fii înțelept trebuie să știi să renunți la tot, inclusiv la dragoste. Dar ca să te îndrăgostești trebuie să fii nebun și să te lași purtat de nebunie.
Dacă ții la cineva cu adevărat, și mai ales în cazul în care și iubești persoana respectivă, trebuie să fii pregătit să suferi pentru acea persoană. Ființa care îți va aduce fericirea, la un moment dat îți va aduce și nefericirea. Te va părăsi la un moment dat, sub o formă sau alta, iar atunci vei cunoaște opusul fericirii de până atunci. Cel mai norocos și binecuvântat om este acela care nu se atașează de nimeni și de nimic.
Mi-am scris toate rândurile și articolele îndopându-mă cu stimulente (tristețe, suferință, depresii, nopți nedormite). Când mi se întâmplă să nu am acces la aceste stimulente, și să am parte de o zi cât de cât bună, inspirația e inexistentă, iar "producția" mea e una cu pământul. Ca să pot scrie ceva trebuie să am zile proaste.
Încă din tinerețe m-am lepădat de orice formă de religie și doctrină. Nu cred în Dumnezeu și nici în alți zei, la fel cum nu urmez calea nici unei religii. Dar cu toate acestea simt o oarecare invidie față de creștini, pentru faptul că nu am parte de naivitatea lor de a privi cu atâta ușurință viața și de a lua totul atât de simplu, fără să mă consum și să mă enervez.
Cândva de mult credeam că pot trăi precum un budist, plin de compasiune, pace și liniște. Dar iată că nu am reușit. Tot ceea ce consideram zen nu era altceva decât o stare temporară de semi-liniște, care cu timpul s-a risipit, iar eu am devenit exact opusul a ceea ce vroiam să fiu. Pur și simplu viața ne arată că aceste principii orientale nu funcționează în societatea modernă, ele sunt incompatibile cu stilul nostru de viață solicitant și foarte stresant. Nu poți să fii bun cu aceia care mereu vor să-ți facă rău, care te vorbesc pe la spate, sau pentru care nu valorezi nimic ci doar se folosesc de tine. În cazul meu budismul nu a funcționat, deși foarte mulți ani mi-am pierdut din viață studiind această filozofie.
