Mereu am manifestat o curiozitate ieșită din comun față de oamenii decăzuți. Niciodată nu i-am considerat interesanți pe cei din top, pe cei care alergau după succes. Mult mai interesantă mi s-a părut ideea decăderii, decât ideea succesului. Să ajungi sus e greu, și să te menții acolo e și mai greu. Dar ca să ajungi jos e ușor, nu trebuie să faci decât un pas. Mulți care au ajuns sus de tot, în topul topurilor, și-au dat seama că nu este nimic acolo, după care au continuat să trăiască vieți simple. Oare e și asta o formă de a decăderii?
Nu știu dacă sunt sau nu un decăzut în adevăratul sens al cuvântului. Dar în ceea ce privește statutul meu social, ierarhia socială, cariera, comparația cu restul contemporanilor mei, e limpede precum apa unui izvor de munte că mă aflu pe o pantă abruptă, care se cheamă declin. Nu e nimic de ascuns aici. După cum îmi spunea cândva un vechi prieten: adevărul trebuie să fie adevărat, și nu frumos. Nu are rost să colorez cuvintele cu vorbe și idei care nu își au rostul. Nu are rost să mă prefac că îmi merge bine, când abia trăiesc de pe o zi pe alta. Ce rost ar avea să joc teatru și să mă prefac că sunt un om de succes? Mai bine recunosc adevărul, faptul că sunt un nimeni, un om în umbra lumii.
Să te afli în procesul decăderii înseamnă să fii și conștient în același timp. Conștientizezi că nu ai suficientă putere să te menții pe linia de plutire, și astfel îți accepți soarta și situația, faptul că te vei duce jos de tot. Oamenii străzii, alcoolicii, condamnații pe viață, în ochii oamenilor așa zis civilizați, nu sunt altceva decât niște rebuturi umane. Dar dacă cineva și-a trăit viața din plin, conștientizând după aceea marea goliciune și nesemnificație a vieții, atunci acești oameni pe care i-am enumerat mai înainte sunt aceia.
Tind să cred faptul că decăderea se poate transmite și pe cale genetică. Am avut destule cazuri în familie, în special de pe ramura tatălui meu, și în special bărbați. Nu e nimic de ascuns, sunt lucruri care trebuie recunoscute. Un lucru e sigur: nimeni nu o sfârșește bine, nici cei decăzuți și nici cei cărora le merge bine. Cu toții ajung în același loc. Nimeni nu părăsește lumea aceasta cu zâmbetul pe buze. Probabil că cei îmbătați cu aroma religiilor privesc oarecum viața cu un gram de optimism, dar până la urmă tot acolo vor ajunge și ei ca și restul. Neantul e același pentru toți.
Moartea este cea mai mare eliberare pentru decăzuți. Nu există satisfacție mai mare pentru ei decât stingerea focului infernal care le pârjolește viața, ținându-i captivi în propriile lor decăderi și făcându-i sclavi ai existenței. Decăzuții simt mult, dar spun prea puțin, și de arătat arată și mai puțin. Un gând mă chinuie și pe mine. Oare sunt deja un decăzut, sau doar ce am pășit pe calea decăderii?
