Wednesday, September 11, 2024

Despre călătoriile mele la Basilica Maria Radna (2)

"Sinceritatea este forma cea mai îndrăzneaţă a curajului." - William S. Maugham

În urmă cu vreo 5 luni am scris un articol despre călătoriile mele la Basilica Maria Radna. Din câte am observat atunci, a fost al doilea cel mai apreciat și citit articol, pe primul loc fiind articolul scris în memoria bunicii mele. Pentru cei interesați, ambele articole pot fi recitite de aici: articolul despre Maria Radna de aici, iar celălalt despre bunica mea de aici. Am simțit nevoia să scriu și un al doilea articol despre călătoriile mele la Maria Radna, deoarece mai sunt multe lucruri de spus despre care n-am vorbit în primul articol. Ca și în celelalte articole scrise de mine, o să fiu cât mai sincer și profund. O să îmi prezint atât trăirile pozitive, cât și cele negative. Vreau să precizez de la bun început că prin faptul că scriu acest articol nu am ca scop promovarea locului din punct de vedere turistic, nici nu fac reclamă și nici nu urmăresc intere ascunse. Sunt un căutător spiritual umil pe calea devenirii iar ceea ce am descris în acest articol reprezintă trăirile și cugetările mele sincere, experiențe proprii și concluzii. Toate acestea despre Basilica Maria Radna, sau cum toată lumea cunoaște locul: mănăstirea Radna.
Basilica Maria Radna este cea mai cunoscută biserică din vestul țării și sute de turiști și pelerini vin aici săptămânal. De multe ori am fost și eu aici în copilărie la sărbătoarea Sfintei Fecioare Maria. Am fost mai apoi și în perioada liceului și mai târziu când eram student, după care câțiva ani din cauza unor probleme personale și de familie nu am mai putut veni. În urmă cu un an am început să umblu cu regularitate strictă iarăși.
Vreau să încep prin a discuta despre lucrurile mai puțin plăcute, ca cele frumoase să rămână pentru final. De când umblu la această biserică, din păcate am experimentat și lucruri neplăcute, sau mai puțin plăcute. După cum am spus la început, sunt un căutător spiritual. Am început cu yoga, apoi cu arte marțiale, filozofie budhistă, iar acum frecventez o biserică catolică. Și nu orice biserică, ci pe cea mai frumoasă și cunoscută din țară (după părerea mea). La un moment dat am ajuns într-o situație asemănătoare ca tânărul prinț Siddhartha Gautama, care în urma unei călătorii prin regat a văzut un om mort pentru prima dată în viața lui și nu înțelegea ce se întâmplă. Mai târziu după ce a pus cap la cap tot puzzle-ul, petrecând mulți ani în ascetism și meditație, tânărul prinț avea să devină Buddha, cel iluminat, cunoscut și ca fondator al budhismului. Situația mea seamănă foarte mult cu al lui deoarece cu câteva zile în urmă să încep să scriu acest articol am participat la pelerinajul de sărbătoare al Nașterii Maicii Domnului și am dat peste o priveliște foarte neplăcută. Printre mulțimea de oameni care se plimbau pe la tarabele din oraș, la un moment dat am văzut o femeie foarte bătrână cerșind, picată pe jos și întinsă. Era epuizată. Tremura cu niște bancnote de 1 leu în mână. Era o priveliște foarte neplăcută. Am stat și am privit pe toți acei oameni cum trec nepăsători pe lângă ea, fără să îi pese cuiva de sărmana bătrână. Nimeni nu ar fi întrebat-o dacă e totul în regulă cu ea, sau să cheme o ambulanță, poliția, orice. Unde e spiritul creștin din topți acești oameni? Și partea proastă era că și eu eram unul dintre aceștia. Era pentru prima dată în viața mea când efectiv îmi era scârbă că fac parte din rasa umană. Atât de josnic și de mizerabil nu m-am simțit niciodată. Cum poate să existe așa ceva? Cum se poate ca în 2024 oamenii, cea mai evoluată specie de pe Terra, să fie atât de insensibili? Bătrâna respectivă era mai mult ca sigur exploatată de cineva pentru a face bani din cerșit. Cum poate să existe așa ceva? Cum se poate ca într-o zi de sărbătoare creștină așa de mare și de importantă să aibe loc astfel de lucruri? Și toate acestea chiar în fața unei biserici impozante și minunate! Autoritățile oare ce păzesc? Întreb și eu așa ca fapt divers.
O altă experiență care m-a marcat a fost predica unui preot. Acest eveniment a avut loc tot zilele trecute. Preotul respectiv a povestit cu lux de amănunte cum pe vremea când era copil a vizitat mănăstirea Radna cu bunica lui. A vorbit atât de frumos despre bunica lui și cu atât de mult respect încât era demn de toată lauda. A povestit foarte amănunțit cum a vizitat mănăstirea de mai multe ori împreună cu bunica. La final a ajuns să vorbească despre bunica lui, ajunsă bătrână și foarte bolnavă. Modul în care o descria semăna foarte mult cu ceea ce am trăit și eu cu bunica mea. Începând cu amintiri frumoase din copilărie și sfârșind cu experiențe traumatizante și triste din cauza unei boli necruțătoare. Preotul acela își descria bunica în ultima ei perioadă din viață ca fiind total pierdută și fără să mai reacționeze la nimic din exterior. Doar înainte să moară a reacționat la rugăciunea preotului chemat pentru ungerea finală. Într-o astfel de situație era și bunica mea în ultimele 4 luni de viață. Era pe zi ce trece tot mai slăbită, tot mai pierdută și tot mai absentă. A fost diagnosticată cu demență senilă după ce și-a pierdut singurul copil (tatăl meu) și a fost așa vreo 5-6 ani buni, dintre care 4 au fost ani intenși și grei. După cum spunea și doctorul, exact ca o lumânare s-a stins, treptat, etapă cu etapă. Foarte multă asemănare era între predica acelui preot și povestea mea. Ascultând acea predică, pentru prima dată în viața mea îmi venea să plâng în public, dar am reușit să-mi țin lacrimile adunându-mi toate puterile în acest scop.
La două săptămâni după moartea bunicii mele am avut ocazia să vin la Maria Radna și să particip pentru prima dată la o slujbă de duminică. Înainte mai aveam obiceiul să ne uităm la slujbele de acolo împreună cu bunica mea când se transimeau în direct pe pagina oficială de Facebook al bisericii. Simțeam că trebuie să fac treaba aceasta, deoarece un vis vechi de-al bunicii mele era să ajungă cu orice preț la mănăstirea Radna. Făcuse cândva o promisiune. Acea promisiune consta printr-un pelerinaj la mănăstirea Radna și rugăciuni. A făcut acest lucru pe vremea când eu terminasem liceul și dădeam examenul de bacalaureat. Din nefericire am picat bac-ul. Eram singurul din clasă în această situație. Nu știu ce era mai mare în mine pe vremea respectivă, rușinea sau dezamăgirea că am făcut tot ce am putut și totuși nu am reușit. Bineînțeles că am făcut contestație, iar după o săptămână au venit rezultatele. Spre bucuria mea am primit o notă bună și astfel am reușit să iau și eu examenul de bacalaureat. Dar în acest timp, pănâ să vină rezultatele bunica mea se ruga neîncetat pentru mine și a făcut promisiunea că dacă reușesc să iau bac-ul va vizita mănăstirea Radna și se va ruga acolo. Îmi pare foarte rău și nu există zi să nu regret că nu i-am îndeplinit acest vis, că nu am chemat pe cineva cu mașină să o ducă acolo. În acea duminică după moartea ei, simțeam cumva că deși ea nu a reușit să ajungă acolo, o voi face eu în locul ei. Și așa a și fost. Timp de o oră cât o ținut slujba, eu am experimentat toate felurile de trăiri. Mi-a venit să plâng de durerea pierderii ei. A fost când am zâmbit, de bucurie că am ajuns aici, atât pentru mine cât și pentru ea. În timpul acelei slujbe în mine s-a dat o bătălie, și nu știu de ce, dar cumva am impresia că ministranții au observat acest lucru, cu toate că erau doar niște copii. Se uitau la mine insistent. Sunt ferm convins că se vedea pe mine că duc o bătălie în interior, o bătălie în care experimentez toate tipurile de trăiri, începând de la tristețe și durere și până la pace și bucurie. Căci într-un final am atins și pacea. În sinea mea am făcut pace, atât cu mine, cât și cu bunica mea. În sinea mea mi-am cerut iertare sinceră de la ea, că nu am reușit să o duc acolo. Am reușit într-un final să fac pace cu mine. Toate aceste bătălii s-au dat în mine în timp ce corul cânta minunat. Mă simțeam scufundat în lumină și energie pozitivă ascultând acea voce de înger din cor alături de alte voci. A fost cea mai frumoasă experiență după mulți ani de suferință. Eram precum un soldat întors de pe câmpul de luptă, care vede soarele după mulți ani de furtună și simte cum razele de lumină îi mângăie obrajii răniți și cum acea lumină îi șterge lacrimile.
În acea duminică soarta mea cumva s-a hotărât. Am simțit că Maria Radna devine a doua mea casă, și de fiecare dată când o să merg acolo va fi ca și cum m-aș întoarce acasă. Am avut această senzație fără să mai fi fost acolo vreodată la vreo slujbă și fără să fi cunoscut pe cineva din personalul locului. Era duminică 27 august 2023.
Peste tot pe unde am fost mereu de greutăți am dat. Anii de școală, în special anii de liceu, au fost ani grei. De multe ori am fost batjocorit pentru faptul că sunt retras și tăcut, dar mai ales pentru faptul că sunt maghiar. La locurile de muncă pe care le-am avut de multe nedreptăți am avut parte și de multe faze nasoale. Maria Radna a fost singurul loc de până acuma unde am reușit să mă integrez bine, fără să fiu judecat sau batjocorit. Niciunde nu am fost întâmpinat cu atâta amabilitate și căldură ca și acolo. Și repet, e un loc pe care îl vizitam ocazional în copilărie când erau bâlciuri, iar pe oamenii de acolo nu i-am cunoscut până acum un an.
Nu vreau să se înțeleagă greșit ceea ce descriu aici. Nu am ajuns un fanatic religios. Am rămas tot același om care eram și înainte, tot liber-cugetător, tot filozof, tot gânditor. Farmecul locului m-a prins din prima zi acolo. Atmosfera plăcută, energia pozitivă care se simte acolo, amabiliatea personalului, glasul minunat care se aude din cor, toate acestea pe mine m-au cuprins din plin. Maria Radna e locul unde a început un proces pentru mine. Maria Radna e locul unde m-am vindecat, unde m-am refăcut bucată cu bucată, ieșind din groapa cu gunoi în care eram scufundat de ani de zile. Maria Radna e locul unde am zâmbit pentru prima dată după mulți ani de chin și unde am reușit să spun pe bune că mă simt bine.