Sunt mai lungi zilele,
într-alta nopţile." - Stanislaw Jerzy Lec
De-a lungul vremurilor am învățat un lucru foarte important: după o zi grea niciodată nu va veni o noapte ușoară. Dacă ziua începe prost, nu are cum să se gate bine. Noaptea albă e premiul cel mare pentru toți cei care au tras din greu ca să supraviețuiască cumva ziua. Și cam despre supraviețuire e vorba, îndurare și sacrificii. Toate acestea se întâmplă ziua, după care noaptea vine bonusul prin insomnii, coșmaruri și alte experiențe mai puțin plăcute.
Să nu poți să dormi e cea mai urâtă pedeapsă din partea universului. Prin somn, chiar și dacă pentru o perioadă scurtă de timp, reușești să uiți toate frământările, necazurile, gândurile și tot ceea ce te apasă. Iar când nu ai acces la somn, toată treaba devine un adevărat coșmar pe care trebuie să-l înduri cu ochii deschiși.
Noaptea, parcă totul doare mai tare, începând de la orice boală banală, și până la cele mai cumplite suferințe. Cu alte cuvinte, noaptea, sau experiența nopții, pentru insomniaci și cei cu probleme de somn, e un intensificator al suferinței. E o adevărată tortură. Totul se ascute, totul se intensifică, totul doare mai tare noaptea. Adunăturile de gânduri din cap, care ziua bat ca niște vânturi, noaptea se transformă în tornade nemiloase, agitând mintea până în adâncurile ființei. Toate stările și senzațiile neplăcute parcă prind viață, transformându-se în demoni ai nopți. Mai pe scurt zis, experiența nopților albe e precum o luptă cu demonii.
Îți vine să te ridici din pat, să ieși din casă și să umbli pe străzi în miez de noapte, indiferent de ce vreme e afară. Simți că o iei razna de la atâta agitație apăsătoare. Dar totuși rămâi treaz și lucid, fiind conștient până și de cea mai nesemnificativă senzație, stare, sau mișcare. E ca și cum ai fi bătut cu bestialitate, și cu toate acestea nu leșini, nu mori, ci rămâi treaz și conștient, simțind durerea în fiecare celulă a corpului.
Noaptea albă devine o experiență și mai urâtă atunci când suferi de depresie, sau de anxietate, sau de combinația celor două. Dacă nu poți să adormi, și mai ești și agitat pe lângă aceasta, atunci e clar că te prinde dimineața. Uneori agitația sau anxietatea atinge niveluri atât de înalte încât pur și simplu din cauza aia reușești să adormi. Ca să reformulez, devii atât de agitat, încât adormi în propria ta agitație, precum un câine care adoarme în propriul rahat. E o experiență unică pe care doar cei care o trăiesc o pot înțelege.
Noaptea albă e precum o meditație întunecată. Toate gândurile posibile îmi vin atunci în minte. Mă bântuie și mă răscolesc toate acele gânduri pe care le vreau îngropate, dar care reușeșesc totuși să se întoarcă din morți și să-mi facă clipe grele. Pentru cine ar crede că o noapte albă e precum o noapte în care stai doar și-ți belești ochii la tavan, se înșeală amarnic. Nu te uiți la tavan, ci te uiți la propria ta minte, ca și atunci când te uiți în oglindă. Și tot ceea ce vezi acolo în acele clipe sunt propriile tale gânduri bolnave, care parcă prind viață și se întorc împotriva ta. Într-o astfel de noapte îmi vin în minte absolut toate gândurile posibile. Începând de la chestii total nesemnificative, și până la cele mai abstracte lucruri, cam toate sunt procesate.
Toate formele de teamă, fobiile, și cam tot ceea ce e negativ, toxic și dăunător, își fac apariția. Intensitatea e atât de mare încât dacă reușești cumva să adormi se datorează faptului că toată această intensitate te consumă și te epuizează într-un final. Toate amintirile, clipele de nostalgie, absolut toate revin în minte în acele nopți lungi și reci. Te gândești la copilărie și la toți acei ani frumoși care s-au dus, pierzându-se în neant. Prezentul mizerabil te doare și mai mult, când ajungi să o compari cu trecutul îndepărtat și frumos, apus de mult. Îți aduci aminte de toți cei dragi pe care i-ai pierdut și pe care nu o să-i mai revezi niciodată. Te gândești că la un moment dat și tu vei deveni o astfel de stafie a trecutului. Teama de moarte și de anihilarea completă a ființei e una dintre cele mai mari frici de-a lungul unei nopți albe. Dar cu toate acestea, o fărâmă mică de speranță reprezintă venirea dimineții. Dimineața alungă noaptea, iar atunci pentru moment te simți salvat. Intensitatea scade și apare oboseala. E greu atunci când trebuie să mergi la muncă, sau ai altă treabă, căci în ziua ce vine ești praf și pulbere fină de la oboseală. Și după cum spuneam, ești salvat pe moment, dar e inevitabil să nu te gândești că următoarea noapte albă iarăși pândește din întuneric, și e pe fază să acționeze cât de curând.
