Suntem mult mai sinceri și mult mai profunzi în ceea ce scriem, decât în ceea ce spunem. Iată de ce e bine să citești un scriitor, decât să stai cu el de vorbă. Când vine vorba de scris, parcă e o nevoie de a mă descărca, de a rosti pe hârtie toate acele cuvinte pe care nu le pot pronunța. Chiar și gândul la aceste cuvinte e oarecum traumatizant. Ca scriitor, poate cei pentru care scriu au dispărut deja de mult în trecut, sau poate că nici nu s-au născut încă.
Niciodată nu am trăit cu adevărat prezentul. Mereu eram atras de alte vremuri de mult apuse. Niciodată nu m-am putut gândi la viitor fără să simt teama și îngrijorarea. Am simțit întotdeauna o atracție specială față de epoca victoriană, de secolul al XIX-lea, de perioada interbelică, sau de anii 80-90. Mintea mea mereu hoinărea, și încă mai hoinărește, departe în trecut.
Când sufăr, groaza de a suferi reprezintă un plus de suferință, sau reprezintă o suferință în plus. Clipele de suferință, crizele de disperare, toate trec; însă adâncul din care provin se manifestă pururi, nefiind nimic care să-l astupe. E ca și un vulcan care erupe, țâșnind lava la suprafață pentru o perioadă de timp, după care spectacolul se termină, însă în adâncurile craterului lava clocotește în continuare.
Nu știu dacă în cazul meu lașitatea în fața vieții se datorează eșecurilor mele constante, sau e vreun fenomen de natură congenitală. Mi-a fost întotdeauna groază de orice fel de răspundere, de orice obligație, de orice sarcină - motiv pentru care am eșuat atât pe plan profesional, cât și pe plan personal. Mereu i-am privit cu o oarecare formă de admirație pe toți curajoșii, dar în același timp nici nu mi-aș fi dorit să fiu în locul lor, probabil tot din cauza lașității.
Nu sunt un familist, și nici nu sunt făcut pentru aceasta. De când mă știu eram înspăimântat de ideea de a trăi într-o relație. Căsnicia întotdeauna mi s-a părut o noțiune mult prea forțată, cu prea multe responsabilități și sarcini. Prea mult efort pentru puțină fericire.
Doar pentru două personalități din istoria omenirii simt admirația absolută. Dintre bărbați, cel mai mult îl admir pe Napoleon Bonaparte. Soldatul ajuns mareșal, după care prim-consul, iar apoi împărat al Franței - un geniu militar și politic, imaginea bărbatului adevărat, curajos, ambițios și virtuos. Chiar dacă o avut mâinile pătate cu sânge datorită nenumăratelor războaie purtate de-a lungul Europei, Napoleon a contribuit foarte mult la dezvoltatea și formarea Europei moderne. Și nu în ultimul rând, dintre femei, cea mai mare admirație și simpatie o am față de Împărăteasa Elisabeta de Austria, cunoscută sub numele de Sisi. Această femeie cu o frumusețe ieșită din comun, a reușit să întrupeze idealul feminin absolut: frumoasă, manierată, activă, familistă, și plină de înțelegere și compasiune față de toate popoarele. Chiar dacă lumea o adora, cu toate acestea a avut un sfârșit tragic la fel ca și Napoleon, fiind victima unui asasinat, iar acesta din urmă fiind exilat și murind în captivitate.
În momentele în care mă simt pierdut și total derutat, singura mea consolare rămâne muzica clasică. Mă simt atras de muzica unor compozitori precum Chopin, Strauss, Tchaikovsky, sau Mozart. Atât de mult mă pot regăsi în aceste melodii în clipele de disperare, încât am impresia că într-o altă viață am trăit în acele vremuri în care acestea au fost compuse.
Un singur lucru important am învățat în această viață, și anume, faptul că atunci când dai de probleme nu te poți baza pe nimeni. Când se întâmplă un necaz, o nenorocire, în familia ta, toți se distanțează treptat. Primii care dispar din peisaj sunt neamurile și rudele. Pentru mine neamurile sunt doar cunoștințe. Încetul cu încetul, m-am lepădat de neamuri, așa cum s-au distanțat și ei de mine, și nu-mi pare rău. Atâta timp cât totul merge bine, neamurile, prietenii, vecinii, cu toții sunt apropiați; dar când situația se schimbă, se schimbă și relația cu aceștia. Acest lucru nu doar în viața mea s-a întâmplat, ci în general în cele mai multe familii, din păcate.
