Nopți albe după zile negre

"Putem vorbi deschis despre suferinţa noastră doar după ce ea s-a sfârşit." - Arthur Golden

Tot ce am în mine, atât calități (sau lucruri) bune cât și rele, se datorează suferințelor pe care le-am trăit de-a lungul vieții. Două observații importante am făcut în tot acest timp. Prima: după zile grele, sau zile negre, mereu vor urma nopți albe. Iar cea de-a doua: după câteva zile mai bune, e obligatoriu să urmeze ori zile negre, ori nopți albe. Nu știu cum sunt alții, dar mie personal întotdeauna aceste lucruri mi s-au întâmplat.
Intensitatea acestor zile și nopți se amplifică atât de mult încât e aproape imposibilă descrierea lor prin cuvinte. E ca și când am vorbi despre adâncimea foarte mare a unei gropi. Știm că e imensă și atât, iar dacă încercăm să intrăm în amănunte și detalii numai încurcăm lucrurile și mai mult. Într-o anumită măsură, această comparație seamănă cu modul de încercare de a descrie nopțile albe și zilele negre.
Ce este o zi neagră? O zi care începe prost, și se și termină prost. E o zi în care totul o ia razna în jur, când nimic nu iese. În astfel de zile stresul crește la un nivel insuportabil. E o adevărată agonizare. Eu mai numesc zilele negre și zile cu foc, deoarece ai impresia că totul arde în jur, și că de la atâta suferință parcă străbați iadul desculț. Cine a trecut prin așa ceva va înțelege ce vreau să spun.
Ce este o noapte albă? E noaptea în care toate gândurile grele și sentimentele prind viață și ajung să te bântuie în ultimul hal. În timpul unei nopți albe, tot ceea ce experimentezi nu e altceva decât o adevărată tortură, un chin de nedescris. Am avut nenumărate astfel de nopți, și încă voi avea...
Rar se întâmplă ca după o zi neagră să ai parte de o noapte liniștită. Sau cel puțin mie foarte rar mi se întâmplă. De obicei după zile grele urmează nopți grele. Din păcate lumea nu așa funcționează cum am vrea noi, ci după niște reguli foarte barbare și lipsite de sentimente. Afirmația lui Nietzsche "ce nu te omoară, te face mai puternic" aș putea să o reformulez astfel: "ce nu te omoară, te distruge phihic". Căci până la urmă, toate aceste trăiri, atât din timpul zilelor negre cât și din perioada nopților albe, nu fac altceva decât să afecteze psihic omul.
E un adevărat calvar când trebuie să suporți această tortură a existenței atât ziua cât și noaptea. De obicei, noaptea prin intermediul somnului omul mai evadează și pentru o perioadă de timp reușește să uite tot ceea ce îl apasă. Dar ce se întâmplă atunci când după o zi blestemată nu ai liniște nici măcar noaptea? Când nu ai dreptul să savurezi pentru câteva ore nici măcar unicul refugiu de tot ce e mai rău, când până și singura portiță de evadare temporară ți se închide în față? Atunci te poți considera un biet om uitat de Dumnezeu și bătut de soartă. Nu se pot descrie prin cuvinte cu exactitate aceste trăiri. Ele sunt înțelese doar de cine le trăiește din plin.
În astfel de zile depresia se dezvoltă precum mucegaiul, cuprinzând treptat tot mai mult teritoriu. Iar pe timpul nopții, stările de anxietate sunt cele care pândesc din întuneric precum niște demoni însetați după sânge. După evenimente neplăcute și foarte stresante, absolut nimic bun nu poate să apară. Din foc doar cenușă se poate naște. Nu există om care să își mai revină în totalitate la parametrii normalității după ce a fost încercat de soartă prin intermediul unor evenimente nemiloase și având parte de nenumărate zile negre și nopți albe. Tot ceea ce trăim și experimentăm ne schimbă.
Treaba e cât se poate de simplă: există ghinioniști care au parte de zile negre și nopți albe, și există norocoși care nu au parte de așa ceva. Pentru unii calvarul e doar o etapă din viață, în timp ce pentru alții durează toată viața lor.

Haos

"Dezordinea nu se potolește niciodată de la sine." - Seneca

În jur e totul în ceață. Mizeria și dezordinea sunt produsul haosului din jur. În jurul meu e doar haos. Gravitatea situației apasă pe umeri, la fel cum presiunea atmosferică face vremea uneori insuportabilă.
Ceea ce descriu pare desprins dintr-un film thriller, dar cu toate acestea e viața mea, chiar dacă nu aș vrea să fie. Parcă stau într-un peron și privesc cum trenuri vin și pleacă, cu diverși călători rătăciți și pierduți în viață, așa cum sunt și eu. Eu sunt doar o voce din mulțime și nimic mai mult.
Odihna e doar un vis frumos de mult așteptat. Inima mea e doar o hârtie goală pe care scriu cu cerneală de sânge și sudoare. O zi începută bine nu are cum să se și sfârșească cu bine, e imposibil. În universul meu e totul haotic. Sunt supus acestei degradări la fel ca orice altă vietate conștientă. Am încercat de nenumărate ori să ating absolutul, dar tot ceea ce am putut atinge de fapt era doar abisul unui declin iremediabil.
Sunt produsul unei vieți chinuite, unde mizeria din jur încearcă să mă înghită. Societatea mea e formată din vise triste și speranțe de mult apuse. Mă scald în acest haos parcă de la începutul veacurilor, fără să-mi găsesc cu adevărat menirea. Sunt poet pentru morți și gânditor pentru cei care nu gândesc. Mi-am atins potențialul maxim atunci când am crescut în ochii mei, și nu în ochii celorlalți.
Gândurile mele sunt parcă rupte de realitate, dar cu toate acestea, ele reprezintă file din povești nespuse care descriu viața dintr-o cu totul altă perspectivă. Sunt trist pentru că am motive să fiu trist, iar atunci când îmi permit și am motiv sunt și fericit. Semiorfan, într-o lume semidegenerată, condusă de semiretardați.
Și în jurul meu mai bântuie atât de multe suflete pierdute, dar care habar n-au încotro se îndreaptă. În zilele noastre e nepoliticos să fii politicos, iar dacă spui adevărul ești extremist fanatic. Lumea se miră ce e în neregulă cu mine, în timp ce eu mă mir că oare ce este cu ei în neregulă. Adevărul e că nu există nici o regulă. Fiecare ar trebui să facă ce vrea atâta timp cât nu face rău altora.
Călător fără direcție - asta sunt. Un om fără patrie și fără religie. Când nu mai ai nimic de pierdut, realizezi că ai pierdut totul, mai puțin cuvântul. Sunt mulți care promit multe, dar până la urmă toată vorbăria e precum prima zăpadă, supusă dispariției. Lipsa de motiv mă motivează cel mai mult, ca și când mergi fără direcție și totuși ajungi unde trebuie.
Crezi că le știi pe toate, când de fapt nu știi nimic. Totul e paradoxal. Lumea e dominată de haos, iar asta cât de curând nu se va schimba. Pentru orice dorință sau scop, reversul medaliei este suferința; cu alte cuvinte, pentru orice vrei să atingi după aia trebuie să suferi. Nimic nu e pe gratis în această lume, totul se plătește. Cine crede că le-a văzut pe toate se înșeală amarnic.
În limbajul meu sarcastic se ascunde un soi de adevăr metaforic, uneori ușor, alteori greu de descifrat. Și când crezi că totul s-a aranjat, că totul merge bine, atunci vine și cea mai mare dezordine. Căci haosul e precum furtuna, mătură totul în jur, fără milă. Până la urmă, haosul este adevărata ordine în lume, doar că mulți nu observă aceasta.