Anul 2020 a produs foarte multe schimbări în viața mea, schimbări ale căror urmări încă le resimt și le trăiesc până în ziua de astăzi. Trebuie să menționez de la bun început faptul că lucrurile despre care am scris în acest articol nu au absolut nici o legătură cu pandemia de coronavirus, cu teorii conspiraționiste și alte chestii din astea. Cititorii fideli ai blogului meu știu deja faptul că eu obișnuiesc să scriu despre propriile mele trăiri, percepții, gânduri, și despre lucrurile pe care nu le discut cu nimeni. La fel fac și în acest articol. Vorbesc despre tot ce am trăit în 2020 și cum aceste lucruri m-au făcut să fiu omul care sunt astăzi. Titlul este simbolic, deoarece e vorba de un an care mi-a schimbat viața în totalitate. Repet, articolul nu are legătură cu ceea ce s-a întâmplat pe vremea respectivă în lume, adică pandemia. Chiar și imaginea pentru articol am ales cu mare grijă. În poză este reprezentată primăvara. Acest lucru nu este o coincidență, deoarece schimbările din viața mea despre care urmează să povestesc au început în primăvara anului 2020.
2020 a fost un an în care am trăit tot felul de sentimente, toate la intensitate maximă. A fost o mare rătăcire pentru mine, nu că acuma ar fi altfel. Am luat tot felul de decizii, una mai proastă decât cealaltă. Dar cu toate acestea, am reușit oarecum să mă mențin la suprafață și să ajung într-un final acolo unde trebuia. Din cauza pandemiei am fost trimis în șomaj tehnic. Am stat așa două luni. În această perioadă am observat pentru prima dată că ceva nu este în regulă acasă. Am observat primele semne ale unor probleme la bunica mea. M-am temut să recunosc și să accept despre ce este vorba, dar câteva luni mai târziu o trebuit să dau față în față cu realitatea crudă, atunci când bunica a fost diagnosticată cu demență senilă. A fost șocul vieții mele. Aș fi preferat să încasez mai bine 100 de cuțite, sau orice altceva, decât să trăiesc asta. Încă și acuma îmi dau lacrimile când recitesc scrisoarea medicală cu diagnosticul. Pe măsură ce timpul trecea, simțeam în subconștientul meu cum zilele mele bune alături de bunica mea sunt numărate. Habar n-aveam atunci că în anul ce va urma, haosul se va dezlănțui, iar tot ce era pănâ atunci frumos și plăcut avea să devină doar o amintire tristă din vremuri apuse. Practic, știam că e doar o chestiune de timp până când viața mea (care până atunci era bună, chiar dacă eu de multe ori nu așa credeam) urmează să se facă scrum, doar că nu puteam să accept așa ceva. Între timp am schimbat și locul de muncă. M-am lăsat de fabrică ca să-mi încerc norocul în comerț. A fost o idee proastă, căci de la noul loc de muncă am fost concediat după o lună. Acasă situația era încă stabilă. Cu mama mea, din păcate în acea perioadă nu pot spune că am avut o relație prea strălucită, dar din fericire acest lucru s-a reparat pe parcurs.
Am fost conștient că din cauza situației nu mă pot angaja în curând, plus că în lume circula virusul ucigaș. Nu pot să spun că m-am temut de coronavirus. Am refuzat vaccinul deoarece nu am avut încredere în toată propaganda ce se derula pe vremea respectivă. Recunosc că m-am ferit de virus prin faptul că evitam aglomerațiile și eram mult mai atent la igienă. Mă spălam pe mâini de mai multe ori pe zi cu dezinfectant, de fiecare dată când veneam acasă de undeva. Toate acestea le făceam deoarece m-am temut ca nu cumva să contactez undeva virusul acela nenorocit și să o duc acasă la bunică mea. Știam că dacă așa ceva se întâmplă, atunci s-a terminat tot. Nu pentru mine m-am temut, ci pentru ea.
Norocul meu a apărut atunci când am luat contact cu o familie cu care și în trecut bunica mea se înțelegea bine. Era vorba de un cuplu de vârstnici care aveau nevoie de o mână de ajutor. Erau niște oameni foarte de treabă și m-am simțit foarte bine la ei. Cumva, atunci când eram la ei, reușeam pentru moment să uit de necazul pe care-l aveam. Aveau o casă foarte mare în stil aristocratic, cu multe camera, pivniță mare, curte mare și plină cu flori, grădină mare. Erau multe camere. În fiecare cameră erau tablouri mari pe pereți. Mă simțeam foarte în largul meu când eram în casa respectivă, alături de acei oameni. Chiar dacă erau bătrâni mă înțelegeam de minune cu ei. Aveam o stare specială când mă aflam acolo cu ei, în casa lor. Parcă eram într-o altă lume. Aveam cumva senzația că retrăiesc niște sentimente dintr-o altă viață, ca și cum aș mai fi fost cândva în casa respectivă. Adevărul e că, în anii de dinainte de cel de-al doilea război mondial, bunica mea ca și fetiță pe vremea respectivă a lucrat mult acolo, la părinții bătrânului. Lucra în grădină în special, la cules de zmeură. Aveam o stare specială că pășeam într-o casă unde cu foarte mulți ani în urmă lucra și bunica mea. Trebuie să menționez ca și o paranteză, faptul că bătrânul din familia respectivă era cel mai bătrân om al localității. Din păcate, în prezent nu mai trăiește. S-a stins din viață în 2022 chiar cu câteva zile înainte de Crăciun, la vârsta de 101 ani. Foarte bine mă înțelegeam cu el și foarte tare l-am respectat de mic copil. Întotdeauna era un om foarte elegant și manierat. Îmi aduc cu drag aminte de conversațiile cu el, și cum îi ascultam cu mare curiozitate și admirație povestirile despre viața lui.
Am lucrat așa până toamna târziu la această familie. Situația de acasă începea așa treptat să se schimbe. Schimbarea finală a venit în toamna lui 2020, atunci când a devenit evident faptul că bunica mea era tot mai pierdută și derutată, începând tot des să delireze. În acel blestemat de an, 2020, am conștientizat pentru prima dată în viața mea cât de importante sunt clipele cele mai simple. Am reușit să apreciez cu cea mai mare sinceritate și profunzime acele clipe în care bunica mea putea să mănânce singură, sau să iasă pur și simplu afară la o plimbare, sau ce e și mai dureros, să mă recunoască, să mă strige pe nume și să știe cine sunt. Sunt lucruri simple, care înainte erau total banale și nesemnificative, dar care acum contau mai mult decât orice. Înainte, era ceva normal să am în casă mâncare gătită, haine spălate, curățenie, grădină ordonată, etc. Dar dintr-o dată toate acestea s-au schimbat. Dacă vroiam să mănânc, trebuia să îmi fac mâncare, plus să mai hrănesc și o persoană bătrână și bolnavă. Cu alte cuvinte, dintr-o dată a căzut totul pe umerii mei. A fost o schimbare radicală, total neașteptată, dar la care am fost nevoit să mă adaptez dacă vroiam să supraviețuiesc.
2020 a fost începutul unei perioade foarte tulburi și sfârșitul unei perioade care ulterior am conștientizat cât de frumoasă era de fapt. Din 2020 până în prezent s-au întâmplat multe. Am avut multe necazuri și probleme și puține bucurii și clipe frumoase. Problemele și clipele urâte au fost din cauza bolii care o degrada pe bunica mea tot mai tare. Nenorocierea supremă a fost moartea ei, care într-un final a venit, indiferent cât de tare am încercat eu să mă opun și să mă lupt pentru ea. A fost cea mai neagră zi din viața mea. Dar cu toate acestea, au fost totuși și câteva clipe frumoase. Clipele în care stăteam cu bunica mea, când era liniștită și se simțea bine, sau când le vedeam împreună cu mama cum se uită la tv sau cum stau în curte la aer curat. Toate acestea erau clipe înălțătoare. Am cunoscut câțiva oameni noi în toată această perioadă, oameni care mi-au marcat viața într-un fel sau altul. Cu unii am reușit să creez prietenii bune, în timp ce cu alții am rupt legătura. Au fost câțiva care mi-au fost alături în clipele grele, iar acei câțiva au ajuns să conteze cu adevărat. Vizitele mele la Maria Radna mi-au adus o schimbare foarte pozitivă în viață, ceea ce nu aș fi crezut niciodată. Și ce e mai important, în tot acest timp am învățat și o meserie: grădinăritul. Cu așa ceva îmi câștigam existența, doar că pe parcurs am dus acest lucru la un alt nivel. Am investit în scule performante, mi-am format clienți și am dat dovadă de seriozitate.
2020 a fost anul care mi-a arătat că totul se poate schimba de la o zi la alta. 2020 mi-a arătat cum e să pierd totul, dar în același timp și cum să am grijă de mine. În tot acest timp la două lucruri nu am renunțat. Am continuat să mă antrenez și să mă mențin în formă maximă, chiar dacă mai făceam niște pauze și întreruperi din cauza situației de acasă. Al doilea lucru la care nu am renunțat a fost dorința de a crea. Am continuat să scriu, să desenez de fiecare dată când am avut ocazia. Scrisul m-a ajutat enorma de mult. Eu nu sunt o persoană comunicativă. Sunt rece, distant și închis de felul meu. Puține persoane sunt față de care sunt deschis. Acest lucru mă dezavantajează la capitolul comunicare. Îmi e mult mai ușor să scriu despre tot ce simt decât să vorbesc de aceste lucruri. Prin faptul că scriam reușeam să-mi eliberez toate frustrările, frământările, tot ce mă durea și tot ce gândeam. Și aceste lucruri fac și în prezent. Creez neîncetat. Scriu, desenez, mă antrenez - căci aceste lucruri mă fac să mă simt în viață cu adevărat.
