Viața mea a fost și va continua să fie o lungă călătorie. Am experimentat multe lucruri în această călătorie, dar din păcate majoritatea dintre ele erau negative. Dar cu toate acestea, după mulți ani de rătăcire în beznă, pentru prima dată în viața mea mă simt optimist. Eram genul de om care vedea doar latura întunecată a lucrurilor, după care îmi modelam viața conform acestei viziuni întunecate. Nu vedeam sens în nimic. Nu găseam un scop concret în absolut nimic din ce făceam. Totul părea irelevant și lipsit de importanță. Făceam lucrurile "pentru că așa trebuie". Așa eram condiționat de către societate, familie, mediu, etc. Viața a dat cu mine de pământ de nenumărate ori, dar de fiecare dată am reușit să mă ridic. Credeam că mă ridic mai rece și mai rigid, dar de fapt mă ridicam mai puternic și mai înțelept.
Familia mea nu a fost suficient de unită pentru a crea un mediu armonios. Lipsa de comunicare era principala problemă. Cu toții își ascundeau sentimentele sau ce simțeau. Nimeni nu se exprima, nimeni nu zicea nimic. Aceasta a fost prima mare revelație pentru mine: să nu țin în mine! Dacă nu am cui să-i spun ce am pe suflet, încerc cumva să descriu printr-o poezie, sau un articol. Orice, doar să iasă. Din păcate nu am avut un model masculin demn de urmat în familie, așa că a trebuit să mă modelez cumva singur, prin autodisciplină, preocupări artistice, lectură, sport și arte marțiale.
Viața mea a fost una grea, cu multe încercări. Mi-am văzut membrii familiei în ultimul hal, la propriu și la figurat, fie din cauza exceselor fie din cauza bolilor necruțătoare. Nu mi-am pierdut anii de liceu și tinerețea umblând în gașcă cu alții după fete și alte prostii, ci eram prins parcă pe câmpul de luptă din cauza problemelor de familie care păreau că nu se mai termină. Dar într-un final s-au terminat, după care au venit altele și tot așa.
Am observat că lucrurile bune care mi se întâmplau erau asemănătoare cu niște mici porții de mâncare pe care le primeau prizonierii din lagăr. Adică, o dată da și de zece ori nu. Acuma puțin situația s-a schimbat, dar ideea e că am învățat să apreciez și acele mici porții, că vorba aceea, decât nimic...
După foarte mulți ani de greutăți într-un final am ajuns să văd puțină lumină. Am ajuns să socializez, să cunosc oameni noi, să fac lucruri pe care nu le făceam înainte și să ies din mediul meu deprimant în care am stat înghețat parcă de secole. Lucrurile din jurul tău încep să se schimbe când începi și tu să te schimbi. De exemplu, când începi să avansezi, mulți dintre cei pe care îi considerai prieteni o să perceapă schimbările într-un mod negativ și vor deveni invidioși sau răutăcioși. Dar asta e, nu toată lumea trebuie să participe la călătoria ta. Cine vrea, rămâne - cine nu, e liber să plece. Oamenii vin și pleacă, nimeni nu rămâne pănâ la veșnicie. Așa e viața
Atâta timp cât o mână de oameni pe care îi numeri pe degete te apreciază și te susțin, sau când mergi pe stradă și alții te salută zâmbind, poți să știi că ești pe calea cea bună. Iar când ceea ce faci dă roade și îți aduce un bagaj de aprecieri (atât pe plan personal, sentimental și financiar), atunci poți să știi că garantat ești pe calea cea bună, indiferent cine ce ar zice. Lumea știe să critice foarte bine, dar mai puțin să aprecieze. Personal, pentru mine termenul de miracol înseamnă exact ceea ce am descris până acuma. Să rătăcești o viață întreagă în întuneric, după care să găsești lumina - asta se cheamă miracol. Lumina poate fi o vocație, o chemare, o realizare, sau pur și simplu un chibrit cu care să-ți faci singur lumină! Copacii care au rădăcini puternice nu pot fi doborîți de furtună. La fel și oamenii cu un caracter solid, nu pot fi afectați de bârfitori și cei cu intenții rele. După cum spuneam mai sus, schimbarea începe cu tine, după care vine și restul.
No comments:
Post a Comment