Puterea pumnului

Pumnul (Quan în limba chineză) reprezintă principala sursă de armă naturală de care o fiinţă umană se foloseşte în procesul de autoapărare sau de atac. Există nenumărate tehnici de pumn în toate stilurile de luptă. Lovitura directă, cea laterală, lovitura dată cu dosul pumnului, sunt doar câteva dintre principalele tehnici folosite în luptă.
Ca rezultatele să fie bune în luptă pumnii trebuie să fie puternici şi bine întăriţi. Există diverse metode de întărire a pumnilor, dintre care principala metodă este lovirea unui obiect dur pentru o perioadă mai lungă de timp. În antrenamentele moderne principala metodă de întărire a pumnilor constă în antrenamentul la sacul de box, sau loviturile date la makiwara (scândură dură sau lemn pe care sunt legate cârpe şi asupra căruia se execută lovituri pentru întărire).

Loviturile date în materiale dure nu sunt însă principala metodă de întărire şi de antrenare a pumnilor. Un alt exerciţiu foarte cunoscut este executarea flotărilor dar nu cu ajutorul palmelor ci folosind pumnii. O variantă şi mai dură ca să mă exprim aşa, este statul în mâini la perete sau un zid, dar ca în cazul flotărilor, se folosesc pumnii în loc de palme. Ideal este să se menţină cât de mult posibil poziţia. După o vreme de practică se pot executa flotări din această poziţie de stat în mâini în pumni.
Toate aceste metode de antrenament trebuie parcurse treptat şi nu sărite una peste alta.

Ultima metodă şi cea mai dură este în acelaşi timp şi o pură demonstraţie a puterii pumnilor. Ea constă prin spargerea unor materiale dure, începând de la nişte simple ţigle, apoi cărămizi, sau în cazuri extreme chiar şi bolţari de beton. La aceste demonstraţii nu participă doar forţa fizică a pumnului, ci se implică foarte profund practicantul, concentrându-şi energia internă în pumni astfel încât durerea de la impact nu se simte.
Ca să se ajungă la demonstraţiile de spargere, repet din nou trebuie parcurse toate etapele de întărire a pumnilor, care durează ani de zile. Nu ajunge doar un antrenament de două ore pe săptămână, ci trebuie muncit din greu, zi de zi.

Ideea de "maestru"

"Adevăratul Maestru nu suferă deloc în tăcere, ci doar pare că suferă fără să se plângă. Motivul pentru care adevăratul Maestru nu se plânge este că adevăratul Maestru nu suferă ci, pur şi simplu, trăieşte experienţa unui set de împrejurări pe care voi le-aţi numi de nesuportat." - Neale Donald Walsch

Termenul de "maestru" în zilele noastre se utilizează mult prea des. Tot mai mulţi apar care poartă acest titlu, dar în realitate habar n-având despre domeniul în care sunt "maeştrii". Acest termen, acest rang, maestrul, este mai greu de descris în cuvinte. Pur şi simplu este ceva mult prea profund. De exemplu, în domeniul artelor marţiale, cei mai mulţi practicanţi moderni îl au ca model de inspiraţie şi idol pe celebrul star de cinema Bruce Lee, considerând pe acesta în acelaşi timp mare maestru. Nu spun că nu era bun în ceea ce făcea, într-adevăr era un practicant excepţional, bun în tehnică şi în domeniul cinematografiei, dar după părerea mea era prea departe de titlul de "mare maestru" sau "maestru absolut", aşa cum îl consideră mulţi.
Un adevărat maestru după părerea mea este mai mult decât un maestru de arte marţiale care stăpâneşte tehnicile la maxim şi ştie mişcările pe de rost. Un maestru trece dincolo de tehnică, şi când spun asta mă refer la starea lui mentală, stăpânirea şi controlarea pornirilor şi emoţiilor, transformarea interioară. De-a lungul istoriei au fost puţini oameni care au meritat cu totul titlul de maestru. Dau un singur exemplu. Personal, consider că un astfel de maestru era fostul patriarh al templului Shaolin, marele maestru Hai Deng. Nu doar pentru că era unicul care stăpânea la perfecţie abilitatea degetului Chan, adică abilitatea de a putea sta într-un singur deget, ci şi pentru faptul că de fiecare dată când era provocat a refuzat lupta, chiar şi dacă ar fi fost doar o luptă amicală. A folosit tehnicile doar pentru a demonstra adevărata putere care poate fi obţinută în urma anilor de practică. Şi nu în ultimul rând, a fost unul dintre puţinii maeştrii care au atins Iluminarea (cunoscută şi sub denumirea de Starea lui Buddha).

Fără să mai enumăr prea multe şi să întind vorba, pe scurt spus un maestru trebuie să treacă dincolo de tehnică, dincolo de stilul în care a devenit maestru, să-şi învingă ego-ul, adică pe el însuşi. Dacă se poate învinge pe el unsuşi poate învinge orice. Pentru un astfel de om desăvârşit nu există frică, spaimă, emoţii, negativitate, ignoranţă, şi nici chiar moarte. Viaţa şi moartea se contopesc pentru el. Dacă un practicant ajunge la această realizare, adică să devină un astfel de maestru, nu trebuie să-şi păstreze pentru el toate aceste realizări pentru că ar fi un semn al egoismului înrădăcinat în ignoranţă, ci din contra să împărtăşească cu toată lumea dornică să studieze. Acesta este adevăratul maestru, şi nu acela care îţi arată cum să-i rupi mâna atacatorului, adevăratul maestru te învaţă cum să eviţi lupta sau la nevoie să te aperi în aceea manieră în care să îl faci pe atacator să-şi observe propria lui nebunie.
Şi ca încheiere vrea să dau ca exemplu un alt motto rămas celebru, de la marele maestru Morihei Ueshiba, maestrul fondator al Aikido-ului, maestru care a obţinut Iluminarea în urma practicii. Motto-ul sună aşa: "Adevărata victorie este victoria asupra sinelui".

Metodele moderne de antrenament ale artelor marţiale

Difenreţa dintre metodele tradiţionale şi cele moderne de antrenament în artele marţiale este foarte mare. Se poate afirma ca în expresia distanţei "de la cer la pământ". În rândurile ce urmează o să încerc să prezint principalele caracteristici ale metodelor moderne de antrenament din domeniul artelor marţiale, avantajele acestor metode şi totodată şi dezavantajele lor. E un subiect destul de complex, şi la fel ca multe alte subiecte de acest gen nu prea e pe gustul fiecăruia dintre noi.
Principala observaţie ce trebuie să fac pentru început este faptul că artele marţiale nu sunt sporturi, hobby-uri, sau vreun fel de entertainment. Ele reprezintă o drum, o Cale, pe care odată călcată trebuie urmată până la capăt. Artele marţiale definesc caracterul practicantului, persoana lui. Trofeele, centurile de diverse culori şi rangurile sunt doar simbolice. Cei care nu înţeleg aceste idei nu sunt adevăraţi practicanţi de arte marţiale, ei sunt doar sportivi, aşa cum şi cred de fapt despre arte marţiale ca fiind un sport ca fotbalul sau oricare alt sport.

Metodele moderne de antrenament se concentrează foarte puternic pe dezvoltarea forţei, al aspectului fizic dur şi călit, şi nu în ultimul rând pe învăţarea rapidă a unor tehnici de autoapărare. Nu se pune accent pe însuşirea unor poziţii pentru perioade mai lungi de timp (zhuang), nici pe exerciţiile de respiraţie nu se prea pune accent şi mai puţin de atât nu se pune accent deloc pe studierea filozofiilor care au la bază fondarea artelor marţiale, cum ar fi budismul sau daoismul. Să nu uităm că artele marţiale ca sisteme complexe de luptă îşi au originea în faimosul templu Shaolin din China, care în acelaţi timp este o mănăstire budistă. Şi tot ca observaţie, exerciţiile de respiraţie şi cele de qigong, cele mai multe dintre ele, îşi au originile în munţii Hua şi templul Wudang, locuri sacre din punct de vedere al doctrinei daoiste. Deci, pe scurt, orice practicant serios de arte marţiale mai întâi ar trebui să aibe ca scop dezvoltarea psihică sau mentală, prin studierea acestor filozofii, iar după asta pe locul doi ar trebui să fie dezvoltarea fizică şi însuşirea tehnicilor.

Un alt aspect al metodelor moderne de antrenament este acela că se pune mare accent pe dezvoltarea forţei. Pentru acesta se exersează mult lovituri la sac de box sau la alte materiale dure. Nu în ultimul rând flexibilitatea este un aspect foarte important. Se pune mare accent pe realizarea sforii cu cât mai mare uşurinţă. Mobilitatea este de asemenea importantă, şi aici accentul se pune pe executarea cu cât mai mare uşurinţă a diferitelor tipuri de salturi acrobatice gen back-flip sau front-flip.
Acestea fiind spuse, să nu uităm că sunt practicanţi care se antrenează în manierele descrise mai sus dar în acelaşi timp studiază şi ideile filozofice şi încearcă permentn din răsputeri să îşi dezvolte atitudinile mentale. Pentru cei care doresc să ducă o viaţă sănătoasă sunt ideale metodele moderne de antrenament; decât sedentarism mai bine mişcare, nu-i aşa?
În concluzie, oricare ar fi metoda de antrenament aleasă, indiferent că e cea clasică sau că e cea modernă, ţelul final trebuie să fie acelaşi: dezvoltarea puternică a caracterului, a mentalului şi a fizicului, toate aceastea împreună, în armonie. Totul depinde doar de practicant şi de felul în care se antrenează.