Bushido - codul samurailor

Samuraii erau cavalerii Japoniei medievale. Mai bine spus, samuraii reprezentau clasa nobilă militară, o clasă de luptători speciali care nu cunoșteau noțiuni precum frica sau lipsa de onoare.
Un viitor samurai primea o educație specială de mic copil. Erau antrenați de mici să reziste la durere, frig sau orice alt punct sensibil. Erau antrenați în arta luptei corp la corp (jiu jitsu), arta sabiei (kenjutsu), și în paralel cu tot antrenamentul militar erau instruiți în domenii precum literatura, caligrafia, istoria, dar și în domenii spirituale precum budismul și shintoismul. Nu în ultimul rând, de mici copii erau antrenați să-și întărească nervii prin metode precum participarea la execuții publice și alte lucruri pe care societatea modernă le condamnă. Datorită unei asemenea pregătiri, pe viitor, samuraiul nu cunoștea teama, frica de moarte, lipsa de onoare sau lașitatea.
Codul Bushido este ceea ce azi am numi "modul de viață al samurailor", coduri și principii de morală și de etică. În 1899 scriitorul japonez Inazo Nitobe a publicat cartea Bushido: Sufletul Japoniei, carte în care sunt descrise cu lux de amănunte toate principiile samurailor.
În carte, autorul descrie și adună la un loc cele opt principii ale codului Bushido, stilul de viață al samurailor. Iată-le:

1. Corectitudinea
Codul Bushido afirmă că Dreptatea este cea mai puternică virtute a samuraiului. Unul dintre samuraii cei mai cunoscuți o descrie astfel: "Rectitudinea este puterea unui individ de a se decide asupra unui mod de acțiune în concordanță cu rațiunea, fără renunțări; a muri când este timpul să mori, să lovești atunci când e timpul să lovești". Un altul o descrie așa: "Dreptatea este osul care dă fermitate și statură. Fără oase, capul nu poate rămâne în vârful coloanei, și nici mâinile nu s-ar mișca. Deci fără corectitudine, nici talentul și nici învățarea nu pot transforma firea umană într-una a samuraiului".

2. Curajul
Codul Bushido distinge între vitejie și curaj: "Curajul este demn de a fi numit între virtuți numai dacă este exercitat în numele Dreptății. În scrierile sale, Confucius spune: A percepe ceea este drept și a nu face dezvăluie o lipsă de curaj. Mai pe scurt: Curajul înseamnă a face ceea ce este drept".

3. Binefacerea sau milostenia
Un om investit cu puterea de a comanda și de a ucide este de așteptat să demonstreze aceeași putere extraordinară în binefacere și milă: "Dragostea, mărinimia, afecțiunea pentru alții, compătimirea și mila sunt trăsături ale Binefacerii, cel mai înalt atribut al sufletului uman. Atât Confucius cât și Mencius au spus des că cea mai importantă atribuțiune a unui conducător este mila".

4. Politețea
A discerne între servilism și politețe poate fi dificil pentru un vizitator oarecare al Japoniei, dar pentru un bărbat adevărat, politețea are rădăcinile în binevoință: "Politețea și bunele maniere au fost observate ca fiind trăsături japoneze. Dar politețea ar trebui să fie expresia unei griji binevoitoare pentru sentimentele altora. Este o virtute sărăcioasă dacă e motivată doar de teama de a nu ofensa gusturile altora. Cea mai înaltă formă a Politeții se apropie de dragoste".

5. Onestitatea și sinceritatea
Conform lui Nitobe, adevărații samurai au disprețuit banii, crezând că "oamenii trebuie să le poarte pică banilor, pentru că bogăția încurcă înțelepciunea". De aceea, copiii samurailor de rang înalt erau crescuți să creadă că a vorbi despre bani este de prost gust și că ignoranța în privința diferitelor valori ale monedelor arată bună creștere: "Bushido încuraja cumpătarea, dar nu din motive economice, cât pentru a avea exercițiul abstinenței. Luxul era considerat o amenințare la adresa bărbăției și umanității și simplitatea cea mai severă era cerută clasei luptătorilor...mașina de numărat și abacul era urâte".

6. Onoarea
Deși codul Bushido se ocupa în principal cu profesia de a fi soldat, este la fel de adevărat că se referea și la comportamentul non-marțial(combativ). Simțul onoarei, o conștiință vie a demnității și valorii personale îi caracteriza pe samurai. "Teama de rușine atârna ca o sabie deasupra capului fiecărui samurai...A te ofensa la cea mică provocare era ridiculizată. Așa cum spunea vorba populară: Adevărata răbdare înseamnă să suporți ceea ce este de nesuportat".

7. Loialitatea
Realitățile economice au dat o lovitură loialității organizaționale în întreaga lume( Autorul remarcă aceasta la anul 1900! - n.r.). Chiar și așa, bărbații adevărați rămân loiali către cei cărora le sunt datori: "Loialitatea față de un superior era cea mai distinctivă virtute a erei samurailor. Fidelitatea personală există în tot felul de oameni: o bandă de hoți de buzunare jură fidelilate liderului ei. Dar numai în codul Onoarei Cavalerești, loialitea are o importanță capitală".

8. Caracter și auto-control
Bushido învață că oamenii ar trebui să se poarte în concordanță cu un standard moral absolut, unul care transcende chiar logica. Ce este bine este bine și ce este rău, este rău. Diferențele dintre bine și rău sunt date, nu subiecte supuse dezbaterii sau justificărilor de tot felul. Finalmente, este obligația oricărui bărbat să-și învețe copii standarde morale, prin însuși comportamentul său. "Primul obiectiv al unui samurai este acela de a-și întări caracterul. Facultățile prudenței, inteligenței și dialecticii erau mai puțin importante. Superioritatea intelectuală era prețuită, dar samuraiul era, în esență, un om al acțiunii", scrie autorul.

Ultimul conflict militar în care samuraii au fost implicați s-a petrecut în 1877 și este cunoscut drept Bătălia de la Shiroyama.

Voința ca forță universală

În Univers există patru forțe fundamentale care guvernează legile fizicii. Forța gravitațională, electromagnetismul și cele două forțe nucleare (slabă și tare) sunt alfabetul legilor fizicii. Completarea reciprocă dintre aceste forțe și armonia dintre ele dau naștere susținerii existenței, sau cu alte cuvinte condițiilor favorabile vieții. Pe de o parte, marele filozof german Arthur Schopenhauer era de părere că există oarecum și o a cincea forță, ce nu are de a face cu legile fizicii, forță să spunem așa mai mult metafizică sau filozofică. Această forță este voința. Rândurile de mai jos au fost amănunțit explicate în cartea lui Schopenhauer. Pentru cei interesați, cartea se cheamă Viața, amorul, moartea. În rândurile de mai jos am încercat să explic mai detaliat aceste noțiuni.

Scopul filozofiei este cunoașterea și explicarea existenței Universului. Expresia acestei existențe este Voința de a trăi. Aspirația la existență se manifestă prin organizare, viața fiind unul dintre sensurile posibile de dezvoltare. La animale, Voința de a trăi, ca principiu fundamental al existenței, este imuabilă și unică.
Forța germinatoare este universală, infinită în timp și spațiu, multiplicindu-se divers în formă și conținut, lanțul fecundare - germinare - fecundare - germinare fiind fără început și fără sfârșit. Orice materie susceptibilă de a deveni vie este atrasă, orice element bănuit a întrerupe acest ciclu este respins. Când această Voință de a trăi se epuizează într-o ființă oarecare sub imperiul unei cauze oarecare, în măsura în care ființa concretizează această stare, lupta dintre existență și nonexistență se desfășoară violent, direct, excluzând variantele.
Omul prin excelență reacționează prompt la suferința sa sau a anturajului său și, reciproc, anturajul său participă afectiv. De aceea, o condamnare la moarte, oricât de justificată, este primită de societate și de individul în cauză ca un șoc, rămâniând, în final, un simplu act distrugător de viață, menit să anihileze Voința de a trăi. Viața în ansamblul ei este percepută pe plan social sau pentru fiecare individ în parte ca o perioadă de timp mai lungă sau mai scurtă, trăită într-o existență nesigură și tristă, inspirată de schimbări a căror amploare este cel mai adesea prea târziu conștientizată. Oare nu se acordă prea mare importanță unui episod pe care orice ființă îl traversează în drumul său către eternitate?
Voința de a trăi stă la baza oricărei explicații și raportat la concepte ca absoult, infinit, idee, conceptul de viață este cel mai real din câte cunoaștem, centrul în jurul căruia se rotește neîncetat realitatea neschimbătoare. Voința de a trăi cât mai mult posibil care insuflețește toate ființele organizate este înăscută, absolută; ea nu este rezultatul unei cunoașteri obiective a valorii noțiunii de viață, situându-se în afara oricărui examen sau cunoștință apriori.
Să trecem în revistă regnul animal, să contemplăm nesfârșita varietate a formelor, perfecțiunea structurilor și mecanismelor, continua risipă de putere, iscusința și inteligența în activitatea utilă fiecărei ființe în ciclul său de viață riguros determinat. Astfel, la colectivitățile de insecte organizarea muncii atinge perfecțiunea, sfidând omul în orice activitate managerială. Și, totuși, viața celei mai mari părti a colectivității este o muncă continuă, menită să pregătească nutrimentul și habitaclul seminței sale, care nu intră în viață decât pentru a reîncepe aceeași muncă.
Studiind viața păsărilor, lungile lor călătorii, construirea cuiburilor, hrănirea puilor care vor prelua același ciclu, constatăm aceeași risipă de efort.
Totul este muncă efectuată în vederea asigurării unui viitor necunoscut. De unde și întrebările: care este răsplata activității, care este scopul ei? Scopul nu poate fi decât satisfacerea unor necesități naturale, firești, instinctuale: necesitatea de a mânca și de a procrea. Starea de satisfacție rezultată este momentană și comună individului, indiferent de condiția sa. Această satisfacție momentană se numeste plăcere. Fiecare individ ajunge la plăcere pe un drum propriu.
Când vorbim de rasa umană, lucrurile se complică, dar caracterul lor fundamental nu se schimbă, căci pentru om viața nu este un lucru dat, este un scop în sine. Indiferent de poziția socială a individului, lupta pentru existență este severă, acaparatoare, iar ființa lui prin această luptă nu se apropie în nici un fel de nimicnicia din care a venit sau de infinitul spre care tinde.
Mai multe milioane de oameni, consituind popoare, aspiră la binele comun și prin acesta la binele individului; dar mai multe mii de suflete sunt sacrificate interesului general.
Lipsa de scrupul a politicienilor angajați în lupta pentru putere, acțiunile lipsite de judecată ale acelora angajați să asigure binele celor mulți, greșelile, diletantismul, inutilitățile sunt susținute de sudoarea celor mulți și adesea îndreptate cu sângele acestor popoare.
În timp de pace industriile și comerțul prosperă, relațiile și contactele interumane se înmulțesc, toată lumea participă, unii gândesc, ceilalți lucrează, vuietul produs de aceste ființe prinse în angrenajul social este indescriptibil. Scopul final? Pentru cei mai norocoși o viață suportabilă, relativ scutită de șocuri. Rezulatul? O imensă plictiseală.
Această disproporție între efort și recompensă reduce obiectiv voința de a trăi la o simplă nebunie, subiectiv la un vis.
Analizând voința de a trăi, ea ne apare ca o înclinare necugetată și lipsită de motivație, ca un impuls orb, nejustificat, căci dacă orice manifestare a unei puteri naturale are o cauză, forța naturii înseși nu are nici una; dacă fiecare act voluntar are un motiv, voința, prin ea însăși, nu-și găsește motivația, voința fiind unul și același lucru cu motivația.

De aceea, orice ființă umană, care desfășoară o activitate motivată, conștientizează această activitate, dar aceeași ființă, pusă în fața realității existenței sale, nu-i va găsi motivație. Întrebarea: de ce existăm? apare lipsită de sens. Conștiința individuală constată că voința de a exista nu are nevoie de motivație decât în actele sale distincte.
Voința de a exista ca principiu este o aspirație nesfârșită pentru care legea fizică a gravitației este exemplul cel mai pregnant. Imposibilitatea acestei voințe de a-și atinge scopul final este vădită.
Chiar dacă întreaga materie ar constitui o masă unică în interiorul ei, forța gravitațională crescând proporțional cu apropierea de miezul masei, această forță este, în același timp, independentă de elasticitatea și gradul de penetrabilitate al materiei. Forta centrifugă poate fi încetinită, chiar oprită, dar niciodată anulată. Întregul univers este voință, voința este esența tuturor lucrurilor. Din tulpina puietului cresc ramuri, din ramuri frunze, apoi vin florile, fructele care, sub forma semințelor, sunt masa unor forme viitoare, posibile germinații ce vor urma același curs, într-un același sens, din neant către infinit. Aceeași matrice se aplică și vieții animale.
Prin statornicie omul este manifestarea proprie a existenței voinței. Aspirațiile omenești ar putea apare ca un ultim scop al voinței. Și, totuși, după atingerea scopului apare uitarea. Scopul devine lucru făcut, neantizat cu fiece clipă care ne duce spre viitor. Scopul devine iluzie, iluzia dispare, mâine devine azi, apoi ieri... Din fericire, rămâne întotdeauna ceva de dorit și de urmărit, spiritul fiind scutit de rătăcire și de plictiseală. Fiecare act particular are un scop, numai voința este unică, fără scop, se regăsește în toate și în tot.
Manifestarea voinței duce la acutizarea suferinței. În regnul vegetal nu există sensibilitate și nici durere. Durerea apare în forme incipiente la animalele inferioare. Chiar și la insecte, facultatea de a simți este foarte redusă. Durerea se manifestă odată cu aparitia sistemului nervos, la vertebrate fiind legată direct de gradul de înțelegere. Inteligența dezvoltată presupune sesizarea schimbării; cu cât nivelul mintal global depășește ascendent anumite stadii ale dezvoltării cu atât sensibilitatea sa crește, reacția de răspuns la durere fiind simțitor mai rapidă. Se consideră astfel că la omul de geniu suferința este condiția sa existențială.

Viața ca o luptă

"Încearcă să fii un om de valoare și nu neapărat un om de succes." - Albert Einstein

Când spui cuiva cuvântul luptător, imaginea care se va crea în mintea persoanei va fi una cu un cavaler echipat cu tot felul de armuri și arme, sau un karatist solid plin cu mușchi și pe ici colo cu câte o cicatrice. De fapt, luptător nu este doar cavalerul medieval sau practicantul de arte marțiale. Luptător este acel om pentru care fiecare zi este o provocare, o încercare prin care se i-a la trântă cu viața și cu toate greutățile.
Luptători sunt copii abandonați, bolnavii, oamenii singuratici... Cu alte cuvinte cu toți suntem luptători.
Întreaga viață e ca o linie mai lungă sau mai scurtă, care începe în punctul A și se termină în punctul B. De la A până la B este un drum mai lung sau mai scurt. Tot ce se întâmplă de la A până la B nu e altceva decât opera fiecărui luptător. Luptător în cazul de față este echivalent cu om. Fiecare dintre noi duce o luptă mai mult sau mai puțin grea. Fiecare avem secrete. Fiecare dintre noi ne temem de ceva, ne e frică de ziua X în care se va întâmpla cea mai mare nefericire din viața noastră. Cu toții am vrea s-o ducem bine dar știm că așa ceva nu se poate. Această luptă pe care o duce fiecare dintre noi poate fi una fizică, adică ceva la vedere cum ar fi o boală sau un necaz sau orice altă greutate. Pe de altă parte lupta poate fi una sentimentală, despre care nu știe aproape nimeni, o luptă care se duce în interior. O astfel de luptă este atunci când yin se luptă contra yang, în loc să fie în armonie una cu cealaltă.
Oricare ar fi natura luptei, ideea este că toate luptele sau conflictele sunt de natură negativă și rezultatul nu va fi unul bun.
Majoritatea oamenilor nu au habar de faptul că în univers există două forțe simbolice, reprezentate diferit de la o cultură la alta, forțe care ne caracterizează atât pe noi cât și întregul univers. Aceste două forțe în creștinism se cheamă binele și răul, în cultura chineză se numesc yin și yang, în natură apar ca mascul și femelă, vizual ca negru și alb, la nivelul atingerilor ca rece și cald, și exemplele pot continua la nesfârșit. Aceste două forțe nu sunt într-un conflict între ele ci din contra, se complectează reciproc una pe alta, astfel se dă naștere armoniei.
În viața de zi cu zi putem vedea din păcate din ce în ce mai des dezechilibrul celor două forțe. Cel mai bun exemplu ar putea fi căsnicia distrusă în care soțul și soția nu se mai înțeleg din diverse motive. Un dezechilibru rămâne tot un dezechilibru indiferent că e de natură fizică sau psihică.
Și care ar putea fi o soluție împotriva acestor dezechilibre? Cea mai bună modalitate ar fi păstrarea echilibrului. Dacă se păstrează echilibrul atunci și armonia poate domni. Dacă armonia domnește atunci apare pacea. Dacă apare pacea și totul este într-o rezonanță pozitivă n-o să întârzie nici fericirea să își facă apariția.

Dacă nu știți la ce se referă echilibrul încercați să vă imaginați suprafața unui lac. Imaginați-vă acea suprafață de apă liniștită, clară ca oglinda, fără nici o perturbare, fără nici un val, fără nimic. Deasupra apei este aerul, iar sub suprafața ei este însăși apa. Ceea ce desparte cele două medii este suprafața apei. Mediul gazos și mediul acvatic sunt într-o armonie perfectă una cu alta datorită echilibrului. Echilibrul este în cazul de față suprafața apei, acea linie perfectă care face ca armonia să fie posibilă.
Tot ce puteți face este să vizualizați acest exercițiu mental cu suprafața apei și să meditați asupra ei. Mai departe singuri o să descoperiți aplicațiile ei practice.