Voința ca forță universală

În Univers există patru forțe fundamentale care guvernează legile fizicii. Forța gravitațională, electromagnetismul și cele două forțe nucleare (slabă și tare) sunt alfabetul legilor fizicii. Completarea reciprocă dintre aceste forțe și armonia dintre ele dau naștere susținerii existenței, sau cu alte cuvinte condițiilor favorabile vieții. Pe de o parte, marele filozof german Arthur Schopenhauer era de părere că există oarecum și o a cincea forță, ce nu are de a face cu legile fizicii, forță să spunem așa mai mult metafizică sau filozofică. Această forță este voința. Rândurile de mai jos au fost amănunțit explicate în cartea lui Schopenhauer. Pentru cei interesați, cartea se cheamă Viața, amorul, moartea. În rândurile de mai jos am încercat să explic mai detaliat aceste noțiuni.

Scopul filozofiei este cunoașterea și explicarea existenței Universului. Expresia acestei existențe este Voința de a trăi. Aspirația la existență se manifestă prin organizare, viața fiind unul dintre sensurile posibile de dezvoltare. La animale, Voința de a trăi, ca principiu fundamental al existenței, este imuabilă și unică.
Forța germinatoare este universală, infinită în timp și spațiu, multiplicindu-se divers în formă și conținut, lanțul fecundare - germinare - fecundare - germinare fiind fără început și fără sfârșit. Orice materie susceptibilă de a deveni vie este atrasă, orice element bănuit a întrerupe acest ciclu este respins. Când această Voință de a trăi se epuizează într-o ființă oarecare sub imperiul unei cauze oarecare, în măsura în care ființa concretizează această stare, lupta dintre existență și nonexistență se desfășoară violent, direct, excluzând variantele.
Omul prin excelență reacționează prompt la suferința sa sau a anturajului său și, reciproc, anturajul său participă afectiv. De aceea, o condamnare la moarte, oricât de justificată, este primită de societate și de individul în cauză ca un șoc, rămâniând, în final, un simplu act distrugător de viață, menit să anihileze Voința de a trăi. Viața în ansamblul ei este percepută pe plan social sau pentru fiecare individ în parte ca o perioadă de timp mai lungă sau mai scurtă, trăită într-o existență nesigură și tristă, inspirată de schimbări a căror amploare este cel mai adesea prea târziu conștientizată. Oare nu se acordă prea mare importanță unui episod pe care orice ființă îl traversează în drumul său către eternitate?
Voința de a trăi stă la baza oricărei explicații și raportat la concepte ca absoult, infinit, idee, conceptul de viață este cel mai real din câte cunoaștem, centrul în jurul căruia se rotește neîncetat realitatea neschimbătoare. Voința de a trăi cât mai mult posibil care insuflețește toate ființele organizate este înăscută, absolută; ea nu este rezultatul unei cunoașteri obiective a valorii noțiunii de viață, situându-se în afara oricărui examen sau cunoștință apriori.
Să trecem în revistă regnul animal, să contemplăm nesfârșita varietate a formelor, perfecțiunea structurilor și mecanismelor, continua risipă de putere, iscusința și inteligența în activitatea utilă fiecărei ființe în ciclul său de viață riguros determinat. Astfel, la colectivitățile de insecte organizarea muncii atinge perfecțiunea, sfidând omul în orice activitate managerială. Și, totuși, viața celei mai mari părti a colectivității este o muncă continuă, menită să pregătească nutrimentul și habitaclul seminței sale, care nu intră în viață decât pentru a reîncepe aceeași muncă.
Studiind viața păsărilor, lungile lor călătorii, construirea cuiburilor, hrănirea puilor care vor prelua același ciclu, constatăm aceeași risipă de efort.
Totul este muncă efectuată în vederea asigurării unui viitor necunoscut. De unde și întrebările: care este răsplata activității, care este scopul ei? Scopul nu poate fi decât satisfacerea unor necesități naturale, firești, instinctuale: necesitatea de a mânca și de a procrea. Starea de satisfacție rezultată este momentană și comună individului, indiferent de condiția sa. Această satisfacție momentană se numeste plăcere. Fiecare individ ajunge la plăcere pe un drum propriu.
Când vorbim de rasa umană, lucrurile se complică, dar caracterul lor fundamental nu se schimbă, căci pentru om viața nu este un lucru dat, este un scop în sine. Indiferent de poziția socială a individului, lupta pentru existență este severă, acaparatoare, iar ființa lui prin această luptă nu se apropie în nici un fel de nimicnicia din care a venit sau de infinitul spre care tinde.
Mai multe milioane de oameni, consituind popoare, aspiră la binele comun și prin acesta la binele individului; dar mai multe mii de suflete sunt sacrificate interesului general.
Lipsa de scrupul a politicienilor angajați în lupta pentru putere, acțiunile lipsite de judecată ale acelora angajați să asigure binele celor mulți, greșelile, diletantismul, inutilitățile sunt susținute de sudoarea celor mulți și adesea îndreptate cu sângele acestor popoare.
În timp de pace industriile și comerțul prosperă, relațiile și contactele interumane se înmulțesc, toată lumea participă, unii gândesc, ceilalți lucrează, vuietul produs de aceste ființe prinse în angrenajul social este indescriptibil. Scopul final? Pentru cei mai norocoși o viață suportabilă, relativ scutită de șocuri. Rezulatul? O imensă plictiseală.
Această disproporție între efort și recompensă reduce obiectiv voința de a trăi la o simplă nebunie, subiectiv la un vis.
Analizând voința de a trăi, ea ne apare ca o înclinare necugetată și lipsită de motivație, ca un impuls orb, nejustificat, căci dacă orice manifestare a unei puteri naturale are o cauză, forța naturii înseși nu are nici una; dacă fiecare act voluntar are un motiv, voința, prin ea însăși, nu-și găsește motivația, voința fiind unul și același lucru cu motivația.

De aceea, orice ființă umană, care desfășoară o activitate motivată, conștientizează această activitate, dar aceeași ființă, pusă în fața realității existenței sale, nu-i va găsi motivație. Întrebarea: de ce existăm? apare lipsită de sens. Conștiința individuală constată că voința de a exista nu are nevoie de motivație decât în actele sale distincte.
Voința de a exista ca principiu este o aspirație nesfârșită pentru care legea fizică a gravitației este exemplul cel mai pregnant. Imposibilitatea acestei voințe de a-și atinge scopul final este vădită.
Chiar dacă întreaga materie ar constitui o masă unică în interiorul ei, forța gravitațională crescând proporțional cu apropierea de miezul masei, această forță este, în același timp, independentă de elasticitatea și gradul de penetrabilitate al materiei. Forta centrifugă poate fi încetinită, chiar oprită, dar niciodată anulată. Întregul univers este voință, voința este esența tuturor lucrurilor. Din tulpina puietului cresc ramuri, din ramuri frunze, apoi vin florile, fructele care, sub forma semințelor, sunt masa unor forme viitoare, posibile germinații ce vor urma același curs, într-un același sens, din neant către infinit. Aceeași matrice se aplică și vieții animale.
Prin statornicie omul este manifestarea proprie a existenței voinței. Aspirațiile omenești ar putea apare ca un ultim scop al voinței. Și, totuși, după atingerea scopului apare uitarea. Scopul devine lucru făcut, neantizat cu fiece clipă care ne duce spre viitor. Scopul devine iluzie, iluzia dispare, mâine devine azi, apoi ieri... Din fericire, rămâne întotdeauna ceva de dorit și de urmărit, spiritul fiind scutit de rătăcire și de plictiseală. Fiecare act particular are un scop, numai voința este unică, fără scop, se regăsește în toate și în tot.
Manifestarea voinței duce la acutizarea suferinței. În regnul vegetal nu există sensibilitate și nici durere. Durerea apare în forme incipiente la animalele inferioare. Chiar și la insecte, facultatea de a simți este foarte redusă. Durerea se manifestă odată cu aparitia sistemului nervos, la vertebrate fiind legată direct de gradul de înțelegere. Inteligența dezvoltată presupune sesizarea schimbării; cu cât nivelul mintal global depășește ascendent anumite stadii ale dezvoltării cu atât sensibilitatea sa crește, reacția de răspuns la durere fiind simțitor mai rapidă. Se consideră astfel că la omul de geniu suferința este condiția sa existențială.