Sunt zile în care totul pare să meargă bine, ca și cum totul ar fi ok. Dar după aceea se întâmplă ceva. Brusc, din senin, apare o senzație de neliniște, de teamă, ca și cum ceva groaznic ar urma să se întâmple. E un sentiment ciudat, e ca și cum o forță invizibilă se răsucește peste tot corpul, precum un șarpe, strângând totul până la extreme. Aceasta este anxietatea și felul prin care se manifestă.
De mic copil eram diferit. Diferit în sensul că mereu îmi era teamă de tot. Îmi era frică de animale, de bărbați cu barbă, de străini, și cam de tot ceea ce nu cunoșteam. Nu era doar o sperietură de moment, ci era o frică adâncă, profundă, care se manifesta foarte insistent. Pur și simplu tremuram, plângeam, iar ai mei nu știau cum să mă liniștească. Această senzație mereu era cu mine în orice împrejurare și din cauza asta îmi era întotdeauna foarte dificilă orice formă de integrare într-un grup, indiferent că vorbim de școală sau de loc de muncă. Odată cu înantarea în vârstă plânsetele au dispărut, dar nu și stările de frică și de neliniște. E ca și când o rană ți se vindecă, dar urma îi rămâne. Neliniștea e mereu prezentă, indiferent cât de liniște ar fi în jur.
Dimineața mă trezesc obosit mai tot timpul, sau dacă nu atunci cu o senzație de panică, precum o trezire bruscă și violentă. Începând de la primele clipe ale dimineții am o senzație ciudată de cele mai multe ori. Mă gândesc... Mă gândesc foarte mult. Discut foarte mult cu mine, ca și cum eu aș fi cel mai bun prieten de-al meu. Îmi aduc aminte de tot felul de faze din trecut, bune sau rele; dacă au fost bune mă apucă nostalgia, dacă au fost rele atunci disperarea și furia. Stau și mă gândesc mult la tot felul de situații și le reanalizez în continu, ce aș fi putut face sau ce nu, ce nu a mers bine și ce a fost ok. Revăd fiecare clipă a vieții mele și observ cât de ridicol și de penibil eram mai tot timpul. Mereu încercam cumva să ies în evidență, cu lucruri materiale sau de valoare, mai puțin cu mine ca persoană. Stau așa și mă gândesc mult, de multe ori până ajung la o stare de epuizare mentală după care simt că nu mai sunt bun de nimic.
Aproape orice eveniment îmi stârnește un val de emoții și stări de neliniște. Dacă trebuie să fac ceva sau să merg undeva, deja cu câteva zile înainte încep să fiu încordat și neliniștit, chiar dacă ceea ce urmează e total nesimnificativ. Mi ciudă că toate astea mi se întâmplă. Mi ciudă și mi scârbă în același timp. Tot încerc să înțeleg cum pot alții să fie așa de liniștiți și de relaxați în tot felul de împrejurimi care pentru mine par alarmante. Habar n-am... Până și o simplă ieșire în oraș mă neliniștește. Toate astea nu fac altceva decât să mă facă să colecționez din ce în ce mai multe frustrări și stări negative. Reușesc să pun totul la suflet, începând de la jigniri primite pe nedrept, priviri urâte și până la critici constructive.
Încerc să ascund de ochii lumii toate aceste defecte. Pierd mult timp pe aplicații precum Facebook sau Instagram, navigând aiurea. De fiecare dată când postez o poză nouă cu mine încerc să mă prefac că sunt fericit și că totul merge bine, ascunzând întunericul, ca lumea să nu observe că ceva e în neregulă. Aceste aplicații precum Facebook nu fac altceva decât să-mi alimenteze și mai mult frustrările. Mi ciudă de simt că-mi explodează capul când îmi văd cunoscuții (tovarăși din copilărie, prieteni, rude, etc.,) că sunt fericiți, radiază de bucurie, au pe cineva alături, o femeie frumoasă, familie, mașini, joburi de vis... în clipele acelea îmi vine să sparg telefonul sau pc-ul. Să nu se înțeleagă greșit, nu mi ciudă pe ei, ci pe mine. Nu am nimic cu ei, bravo lor, doamne dă-le sănătate. Mi ciudă pe mine că mă lupt cu astfel de probleme care mă țin paralizat și ratez cam tot ce ar fi important din această viață.
Când vine vorba de anumite evenimente, întâlniri sau invitații, pur și simplu le anulez, uneori chiar în ultimul moment. În acele momente cei care mă invitau nu pot înțelege ce se întâmplă cu mine de mă comport astfel, crezând că sunt ceva ciudat. Ei nu pot înțelege că cel mai bun lucru pentru mine e să stau acasă, singur, departe de oameni și de lume. Locul unui introvertit nu e printre petrecăreți.
Dar cea mai grea provocare dintre toate abia după asta vine: seara. Atunci devine totul complicat și mindfuck. Seara e cel mai greu întotdeauna. Ziua mai trece cum trece, cu bune cu rele, dar seara toată agitație se intensifică. Rar este să am o seară liniștită în care să mă pot culca liniștit și împăcat, fără nicio grijă și fără vreun gând. Acest fenomen rar se întâmplă poate odată din an în paște, vorba aia. În rest parcă în fiecare seară am coșmaruri încă de dinainte să adorm. Am învățat în anii ce-au trecut să-mi fentez cumva mintea, și anume să o țin cumva ocupată, seara mă refer. Când mă pun în pat încerc să mă gândesc la anumite lucruri de care sunt pasionat, chestii care țin de știință de exemplu. Încerc în mintea mea să-mi imaginez atomul și pe urmă să-l despart în particule subatomice, pas cu pas, îmaginând totul până la cel mai mic detaliu. Făcând chestia asta reușesc uneori să mă liniștesc astfel încât să reușesc să adorm. Dimineața mă trezesc obosit, brusc sau panicat, sau dacă nu trebuie să merg la muncă și sunt liber atunci parcă fără nici un chef de nimic și parcă lipsit de energie. Mai departe restul e istorie...
Un rol esențial pentru dezvoltarea unor astfel de tulburări mentale precum depresia și anxietatea o au sistemul actual și stilul modern de viață. Adică mă refer la sistemul capitalist de exploatare a populației în masă, noua formă de sclavie cum o numesc eu. Practic ești nevoit, fără să te forțeze cineva, să faci o viață întreagă ceva ce nu-ți place și acel ceva nu te face fericit deloc. Mă refer aici la locurile de muncă în corporații multinaționale cum ar fi fabrici și lanțuri de supermarketuri, bănci și munca de birou cu multe responsabilități. Toate acestea nu fac altceva decât să dezvolte stresul, adică acel ceva ce ne distruge încet dar sigur. Pe lângă toate acestea un alt factor este timpul puțin pentru odihnă, naveta, moștenirea genetică de la părinți (în cazul în care au mai fost astfel de cazuri în familie) și lipsa timpului pentru activități recreative pentru starea de bine proprie, gen hobby-uri, călătorii sau sport. Toate afectează într-un fel sau altul.
După tot ce am relatat aici tot ce mi-aș dori e ca într-o zi să mă trezesc și să-mi amintesc de toate acestea ca de un vis urât. Aș vrea să pot zâmbi, să fiu bucuros și plin de viață. Aș vrea ca prezența mea să emane stăpânire de sine și nu instabilitate și nehotărâre. Aș vrea ca noțiuni precum "depresia" și "anxietatea" să fie cândva niște noțiuni de mult depășite, niște forme de boli de mult dispărute care nu mai afectează pe nimeni. Dar până atunci...
La ora actuală cam 40% din populația globului suferă de depresie și de anxietate, iar dintre aceștia cel mult 35% se tratează, restul de milioane și milioane suferă singuri. Foarte multă lume trece prin așa ceva, și de cele mai multe ori chiar de cine nici nu am crede. E timpul să luăm atitudine și să vorbim deschiși, să spunem ce simțim. Chiar dacă în lumea reală nu aș putea face asta, față în față cu cineva, dar am făcut-o în scris. Sper să nu se interpreteze că sunt slab, neajutorat sau că fac pe victima. Nu cer nimic, nici ajutor și nici milă. Ceea ce am scris aici e doar o formă de eliberare, de deschidere ca să spun așa.
"Anxietatea este preţul pe care îl plătim civilizaţiei." - Sigmund Freud
No comments:
Post a Comment