Străin

"Suntem cu toții în cătușe; până și sfântul e înlănțuit - de veșnicie." - Emil Cioran

Cândva, cu ceva timp în urmă, m-am născut fără să vreau. Am primit un corp fără să-l cer. Am primit un nume, educație, religie, buletin și multe altele fără ca toate acestea să conteze cu adevărat. De ce scriu toate aceste rânduri? Din ură și de frustrare poate. De ce vorbesc așa? Pentru că așa vreau. Lumea niciodată nu a fost terenul meu de joacă preferat, iar oamenii nici pe departe nu erau partenerii mei preferați de discuție sau de entertainment.
Nu am vrut să devin așa, și sincer să fiu nici nu-mi place, dar asta e. Joker spunea în film că "atunci când ai tulburări mentale, lumea se așteaptă să te comporți ca și cum nu le-ai avea". Nu vreau prin aceste cuvinte întunecate să demonstrez că sunt vreun monstru sumbru, psihopat criminal în serie. Tot ce vreau e să arăt lumii prin aceste rânduri cum arată o zi din viața unui om depresiv, anxios, retras în sine, și mult prea scârbit de întreaga societate și de lume. O zi din viața mea ar suna mult prea modest, mai de grabă un episod mental din fluctuațiile mele mentale obișnuite din ultimii ani.
Spus așa în linii mari, ideea e că mă simt străin. Da, străin! Mă simt străin în propriul meu trup, în propriul meu corp. Sunt străin pe propria mea stradă, în propria mea casă, printre oamenii pe care-i cunosc, și în cercul cărora mă simțeam cândva bine. Simt că universul mi-a întors cumva spatele, lăsându-mă în urmă pentru totdeauna. Nu mă plâng de milă, sau poate că o fac. Nu am nevoie de milă, nici de înțelegere... sau poate că mă înșel. Sincer, nici nu știu pentru ce scriu aceste rânduri. Serios acuma, care-i scopul? Habar n-am...
Scriu, scriu, scriu și iar scriu. Scriu ca să mă eliberez? Scriu ca să mă salvez? Scriu ca să-mi descarc ura? Scriu ca să mă plâng de milă? Scriu ca să cerșesc atenție? Dracu știe! Scriu pur și simplu pentru că în astfel de momente nu pot face altceva decât să scriu. Vreau să arăt echivalentul mental al durerii fizice. Ce simți când ți se taie o mână? Poftim: convertește durerea fizică în termeni mentali. Exact asta fac. Îmi descriu sufletul cum moare pe zi ce trece. Vorbesc despre pastila mea de cianură pe care de ani de zile o primesc cu porția, zi de zi, acceptând-o conștient sau inconștient.

Marea majoritate dintre cei cu care am crescut au devenit acum oameni cu familii, cu un scop în viață. Uneori mă deranjează că nu am luat și eu pe calea lor, alteori nici că-mi pasă. Copil fiind mereu credeam că adevărata viață o să înceapă cândva pe la 17-18 ani. Când am ajuns la vârsta respectivă am realizat că m-am înșelat. Am început să cred apoi că după 20 o fi viață bună, acolo pe la 24-25. Am ajuns și acolo și spre surprinderea mea am constatat că în tot acest timp m-am mințit singur. Nu mi-am mai făcut speranțe de atunci. Și iată că am trecut de ceva timp și de 30, la fel de singuratic, în jur fiind mult mai pustiu și cu o colecție de cicatrici, urme ale unor bătălii din trecut.
Nu pot spune că am făcut multe în comparație cu alții, dar am trăit destule oricum. Am dat și am luat pumni. Am vrut să iubesc dar am fost respins, nu odată... nu am avut scopuri mari, nu mi-am dorit succesul și nici faimă sau averi. Am învățat arte marțiale de unul singur, dar sincer să fiu nici nu știu dacă din pasiune sau pentru că la vremea respectivă era modalitatea perfectă de refugiere pentru un introvertit anxios ca mine. Am pronunțat și acel "te iubesc", dar nu știu dacă pe mine mă mințeam sau pe ea.
Mi-e groază să revăd prieteni din tinerețe. Mi-e groază să-i revăd pe toți aceia care au jucat un rol într-o perioadă anumită a vieții mele, indiferent despre cine e vorba și de când au avut loc diversele evenimente. Prin astfel de revederi observ fie căderea mea, fie pe-a lor, fie, cel mai adesea, pe-a amândurora. Îmbătrânirea înseamnă degradare, iar trecerea timpului înseamnă apropierea spre anihilare. De ce mă tem cel mai mult? De faptul că timpul trece, secundă cu secundă, minut cu minut, oră cu oră, zi de zi, an de an... și tot așa spre surprinderea noastră ne apropiem tot mai mult, pe zi ce trece, de o moarte iminentă și sigură.

Ceea ce am descris până acum e ceea ce simt. Joker spunea în film că "mereu am crezut că viața mea e o tragedie, cândcolo era o comedie". Cine poate înțelege asta? Cu siguranță nu oricine. Cuvintele unui nebun pot fi înțelese doar de către un alt nebun. Nebunii nu sunt nebuni, după cum spune vorba. Obișnuiam să cred și eu la rândul meu că viața mea e o pierdere de vreme. Dar pe urmă am constatat că nu e chiar așa. Oricât de nesemnificativă ar fi viața mea, până una alta e posibil să am și eu un rost. Atunci mi-a venit ideea să-mi scriu viziunile mele filozofice, mai mult sau mai puțin întunecate, și să-mi descriu sentimentele înfiorătoare și dezgustătoare pentru omul obișnuit, sclav al plăcerilor carnale și dependent de succes. Ce-mi doresc de la viață? Nimic! Îmi place liniștea, mai mult decât orice. Îmi place să fiu calm, sau cel puțin să mă prefac că sunt așa, căci în interiorul meu e o permanentă furtună, de ani de zile fiind astfel.
Obișnuiam să dau vina mereu pe cei din jurul meu, pe părinți, bunici, familie, vecini, etc. Obișnuiam să acuz pe toată lumea pentru stările mele. Într-un final am constatat că în toți acești ani totul se învârtea în jurul meu. Mereu a fost vorba de mine, de alegerile pe care le-am făcut, șansele care s-au ivit și apoi le-am ratat. Degradarea mea e opera mea. Dacă nu pierdeam atunci câștigam, cum o zis Hagi. Ironic și sarcastic. Puteam să fiu cineva dar am ales să nu fiu nimeni. Conștient sau inconștient, asta nu știu și nici nu prea contează. Sunt suma tuturor defectelor și al stărilor mele negative. Sunt un fel de Joker, într-o lume morbidă și mult prea nepăsătoare.
Când mă plimb într-un cimitir simt în jurul meu o linişte specială. Simt apusul şi declinul tuturor dorinţelor ce se încarnau odată şi aveau un scop. Iar acele scopuri au dispărut acum. Ştiu că sunt înconjurat de cruci, adică de cei care erau odată copii, erau iubiţi şi îmbrăţişaţi, aveau vise şi speranţe, iar acum... sunt doar pământ şi nimic mai mult. Conștientizarea suferinței înseamnă trăirea din plin a groazei și a spaimei față de viață și față de întreaga existență. Când spui ceva și nimeni nu te înțelege cu adevărat poate cea mai bună modalitate e să îți scrii ideile, poate în acest fel ele vor fi înțelese cumva. Până și pentru cel care a pierdut speranța e un lucru bun să mai spere la ceva, chiar dacă știe că se minte singur și în mod conștient.