Teatru

Teatru

Port masca asta deja de foarte mulți ani
Că e vară sau iarnă, eu ignor semnele
De ochelari n-am nevoie îmi șoptesc cearcănele
Și-mi realizez sărăcia chiar dacă am bani.

Și știu să joc teatru atât de bine
Să-mi transform lacrimile în picături de bucurie
Dar cerul senin fără ploaie mă trădează
Și scoate la iveală durerea ce mă apasă.

Am înotat atât de mult în belți adânci
Dar pe urmă am vrut să văd cerul
Și am hotărât să mă urc pe stânci
Lăsând în urmă noroiul și îmbrățișând greul.

Copilul anilor 90

"Nu e durere mai mare decât să-ți amintești de fericire când ești căzut." - Dante Alighieri

Cândva cu mulți ani în urmă a fost o perioadă foarte frumoasă. Era o perioadă pe care tinerii din ziua de azi nici măcar nu își pot imagina. Era o epocă a bucuriei, a prieteniei sincere și adevărate, a inocenței și a copilăriei în adevăratul sens al cuvântului. Și parcă tot ceea ce urmează să povestesc nici nu s-a întâmplat, căci atât de mulți ani au trecut de atunci, iar noi cei care eram atunci copii am îmbătrânit...
M-am născut în perioada comunistă, spre finalul anilor 80. Deci, certificatul meu de naștere încă a fost emis de Republica Socialistă România. Drept concluzie am prins din plin copilăria în anii 90. Tot ce pot să spun în linii mari despre acea perioadă este că a fost cea mai frumoasă perioadă din viața mea. După cum spuneam la început, tinerii și copiii din ziua de azi nici nu își pot imagina cum era atunci.
Era o lume total diferită de ceea ce trăim și experimentăm astăzi. Din punct de vedere calitativ era bine, mult mai bine decât în prezent. Pentru adulți nu exista nesiguranța zilei de mâine și nici nu se confruntau cu atâta stres ca și în prezent. După căderea comunismului lumea a dat de gustul libertății, un gust care după aceea mai târziu peste ani avea să se schimbe datorită influenței tot mai nocive din occident. Noi, copiii, eram cei mai fericiți. Universul nostru nu era infectat de tehnologie și de informații inutile precum în prezent. Copilăria noastră era pură și inocentă. Ne jucam pe afară, cu jucării, cu alți copii, în aer liber, zi de zi. Nu eram lipiți de ecrane non-stop și nu eram vitezomani precum nebunii de astăzi cu trotinete electrice. Aveam respect față de adulți, mai ales față de vârstnici, și nu treceam pe stradă pe lângă ei fără să salutăm.
Desenele animate erau la ordinea zilei pentru noi. Batman, Superman, Spiderman, Son Goku și mulți alții erau eroii copilăriei noastre. Urmăream desenele de pe Cartoon Network, iar mai târziu anime-urile japoneze precum Dragon Ball sau Pokemon. Colecționam cartonașe, abțibilduri, timbre, mașinuțe, chiar și frunze de la copaci diferiți. Îmi aduc aminte că împreună cu verișoara mea care era cu 6 ani mai mare ca mine, colecționam împreună chiar și ambalajele de la ciocolăți și alte dulciuri. Le nivelam frumos, iar apoi le puneam într-un caiet ca să rămână drepte.
Seara abia așteptam să fie un film cu Bud Spencer. Mă amuza la maxim cum împărțea loviturile în stânga și în dreapta. Senzație pentru acele vremuri erau filmele cu Jurassic Park, Terminator, sau seria Rambo. De mic copil eram îndrăgostit de dinozauri, iar această pasiune mi-a rămas până în ziua de astăzi. Eroii copilăriei mele au fost Jackie Chan și Van Damme. De ei am fost inspirat ca mai târziu să mă apuc de practicarea artelor marțiale.
În anii 90 nu o trebuit să mimez fericirea, pentru că eram fericit pe bune. Nu era nevoie să afișez o față falsă pe rețele sociale, să par ceea ce nu sunt pentru validări și recunoștințe. Nici măcar nu ne puteam închipui pe vremea respectivă ce poate fi o rețea socială, sau că într-o zi lumea va fi dominată de acest fenomen. Ascultam muzică străină precum Scooter, 50 Cent, Eminem, etc. Au început să apară și la noi formații. Am dat de gustul exprimării libere și am început să ascult Paraziții sau BUG Mafia.
Pe vremea acea nu aveam nici un fel de gând, nu îmi băteam capul cu problemele existențiale și nu păream afectat de nimic. Aveam fricile mele ca orice alt copil, poate că eram puțin prea fricos și timid, dar în rest era totul ok. Ceea ce e trist e faptul că în momentul de față nu mai pot percepe cu aceeași ochi locul în care am copilărit și crescut ca și pe vremea când eram copil. Totul e schimbat acum. Casele sunt renovate, modificate, sau ruinate. Strada mea e de nerecunoscut față de cum arăta în urmă cu aproape 40 de ani. Mijlocul străzii unde cândva șutam cu mingea acum e acoperită cu asfalt, iar copacii care erau poarta unde trebuia să dăm gol au fost de mult tăiați. Oamenii adulți cu care am crescut majoritatea sunt acum morți, iar cei rămași bătrâni. Nu îmi puteam imagina pe vremea aia cum e să nu ai familie, părinți. Credeam că mereu îi voi avea aproape, dar o mai am doar pe mama...
Copiii cu care am crescut au devenit și ei adulți acum ca mine. Majoritatea dintre ei și-au întemeiat familii. Unii sunt fericiți din ei, sau cel puțin așa par, iar alții doar la suprafață sau poate deloc. M-am schimbat și eu mult de-a lungul anilor, dar ceea ce nu am uitat e aroma acelei perioade - aromă pe care o port cu mine oriunde aș fi. E aroma muzicii pe care o ascult, e creativitatea care nu a pierit din mine, dragostea față de sport inspirată de modelele din copilărie și toate acele amintiri frumoase care mi-au rămas în cap și continuă să trăiască mai departe în mine.

Eu împotriva mea - Lupta internă

"Cea mai puternică relație pe care o vei avea este relația cu tine însuți." - Steve Maraboli

Cine sunt eu? Ce ar trebui să fac în viață? Care este sensul vieții? Sau, mai exact, care este sensul vieții mele? Iată că acest articol va destrăma câteva dintre miturile despre mine. Cei care mă cunosc au cumva impresia despre mine că sunt un învățat, cultivat și diferit față de mulți. Sunt unii care spun că sunt zen, că sunt shaolin, etc. Iată adevărul: nu sunt nimic din toate cele enumerate. Sunt doar un om obișnuit, un necunoscut din mulțime. La fel ca mulți alții, încerc și eu să fac să-mi fie bine. Mă lovesc zilnic de obstacole, am de-a face mereu cu provocări și oameni de tot felul. Oamenii sunt ciudați, dar și interesanți în același timp. Mulți pentru care lucrez încep să mi se plângă și să-mi spună din problemele lor personale. Pe mine nu mă interesează aceste lucruri, deoarece și eu le am pe ale mele exact ca toată lumea, și de cele mai multe ori le ascult doar, fără să am vreo reacție concretă.
Viața m-a modelat într-un mod diferit față de mulți cu care am crescut. Am primit o educație diferită, după care, mai târziu, tot diferit am început să-mi dezvolt și eu stilul de viață. De mic copil am primit o educație catolică, iar biserica și comunitatea catolică locală mereu erau elemente foarte importante din viața noastră. Mai târziu, în adolescență, am întors spatele întregii educații catolice primite în copilărie și m-am declarat ateu convins chiar și în public, oficial. Dar cu toate acestea, totuși uneori mai mergeam în biserica pe care o frecventam din copilărie și am păstrat o bună prietenie cu preotul, care în același timp îmi era și profesor de religie de-a lungul anilor cât eram elev. Am păstrat cu el prietenia și legătura până la sfârșitul vieții sale și mereu l-am respectat.
Mereu am avut o luptă internă, cu mine însumi, cu condițiile, cu frustrările și cu mediul din jur. De când mă știu încercam cumva să creez o oarecare formă de armonie, sau conexiune. De mic copil mă întrebam cât poate fi lumea asta de mare, sau ce poate fi dincolo de moarte, sau dacă suntem singuri în univers. Nu am putut accepta explicațiile biblice, sau răspunsurile părinților. Mi-am dedicat o mare parte din timp studiului individual, sau mai bine spus toată tinerețea. Căutarea spirituală era mereu prioritatea mea. Încercam să găsesc răspunsuri la întrebările mele. Religia catolică nu mi-a oferit aceste răspunsuri, așa am început să caut în altă parte.
Din hinduism am aflat că fiecare ființă vie are o dharma, adică o cale de urmat și îndatoririle pe care trebuie să le duci la bun sfârșit. Dacă îți împlinești dharma, oricît de greu ar fi drumul, te bucuri de liniște sufletească și te eliberezi de toate îndoielile. Dacă refuzi să-ți urmezi dharma și încerci să adopți calea altcuiva, sau rătăcești fără nici o cale, vei perturba echilibrul cosmic și nu-ți vei putea găsi niciodată pacea sau bucuria. Nu contează câtuși de puțin care este calea ta, câtă vreme o urmezi. Un muncitor necalificat care își îndeplinește îndatoririle lui de muncitor necalificat este net superior unui politician care se abate de la îndatoririle lui de politician.
Am studiat filozofia hindusă, după care cea budhistă. Am practicat și yoga, după care m-am apucat de arte marțiale. Am devorat stilul Shaolin, adoptând modul de viață al călugărilor din Templul Shaolin, atât filozofia și modul lor de viață, cât și metodele de antrenament. Acest lucru cumva m-a ferit de toate necazurile și nenorocirile din viața privată și din familie. Dar totuși nu era de ajuns. Nu era de ajuns pentru că nu eram fericit...
Au trebuit să treacă foarte mulți ani, ca acum, aproape de 40 de ani să realizez că trăiesc oarecum nefericit. Îmi propun tot felul de scopuri, target-uri, crezând că dacă le voi atinge va fi după aceea o mare bucurie și fericire maximă. Dar constat mereu opusul. După ce scopul e atins și bucuria momentului dispare, mă trezesc iarăși în aceeași stare de goliciune, de putrefracție sufletească, de izolare, la fel ca și înainte. Îmi fac griji pentru orice și reușesc cu un talent ieșit din comun să mă consum pentru toate nimicurile, dar cu un talent și mai ieșit din comun reușesc să maschez și să ascund toate acestea în public. De aceea lumea crede că sunt zen. Sunt pe dracu' de fapt! Sunt într-o totală anti-armonie, cu mediul, cu mine însumi și de multe ori și cu cei din jur. Problemele cu care mă confrunt se pot numi în mai multe moduri. În trecut se chema melancolie, în domeniul spiritual se cheamă crize existențiale, medicina modernă îi spune depresie, ș.a.m.d. Indiferent care ar fi denumirea concretă, e o luptă pe care o duc cu mine însumi, de ani de zile. E o luptă internă.
Niciodată nu mi-a plăcut ploaia, cu toate că de multe ori e utilă. Mereu îmi strica dispoziția, chiar și când eram copil. Acum, că sunt adult, nu-mi place că sunt afectat financiar dacă plouă și nu pot lucra. Dar cu toate acestea, uneori mă gândesc, dintr-o perspectivă filozofică sau spirituală, ce bine ar fi dacă ploaia m-ar putea spăla de păcate, de gânduri și de griji, de tot ceea ce e negativ și rău în mine, de tot ceea ce face rău atât celor din jur cât și mie însumi. Încerc să fiu un om bun, tolerant și respectuos. Din puținul pe care-l am încerc să-l ajut pe cel ce merită, indiferent că e vorba de ceva material de oferit, de serviciile mele, sau de timpul meu care poate însemna o conversație, o vorbă bună, sau pur și simplu să fiu doar un bun ascultător. O conversație bună și profundă, mai ales cu cineva drag, e medicament curat. Ori de câte ori am ocazia încerc să ofer acest lucru.
Până în momentul de față, tot ceea ce știam și tot ceea ce nu știam erau într-o continuă schimbare. De fapt întregul univers este într-o continuă mișcare. Sau mai bine spus, însuși universul este mișcare și schimbare în același timp. Știința ne-a demonstrat acest lucru. Pe lângă toate domeniile spirituale și filozofice pe care le-am studiat, am aprofundat și știința. Am studiat tot felul de tehnici de meditație, arte marțiale, filozofie occidentală, dar și filozofie orientală. Am citit lucrări scrise de Nietzsche, Schopenhauer, Kant, etc. Am vrut să înțeleg natura materiei, modul prin care universul funcționează, legile fizicii și tocmai de aceea am început să studiez și știința.
De multe ori încerc să ajut pe alții, cândcolo de multe ori eu sunt cel neajutorat. Încerc să fac pe alții fericiți, chiar dacă eu sunt nefericit. Încerc să ofer motivație și energie, cu toate că de multe ori în interiorul meu mă simt trist și singur. De fapt, de cele mai multe ori mă simt așa, și de multe ori fără nici un motiv concret. Pe vremuri mi-am dorit să fiu liber. Acum am devenit liber, adică din punct de vedere al muncii prestate mă refer. Dar cu această libertate a venit în același timp și o porție de izolare. Și stau uneori să mă întreb dacă așa arată libertatea sau dacă e doar singurătate sub o altă formă.
În cei aproape 40 de ani de existență am reușit recent să ajung și pe pat de spital pentru prima dată. Și tot ce am făcut acolo stând era să meditez asupra prezentului meu, asupra trupului meu fragil și asupra existenței de care avem impresia că ține o veșnicie, și cândcolo e atât de scurtă... Încerc să nu mă mai compar cu alții. Încerc să nu mă mai simt aiurea pentru faptul că nu am reușit să îmi creez o relație, sau că nu m-am căsătorit și nu mi-am întemeiat o familie ca toți ceilalți prieteni de-ai mei. Pur și simplu asta a fost să fie. Precum un bun filozof stoic îmi accept destinul și soarta, fără să mă opun și fără să mă plâng. Ce a fost a trecut, și ce va mai fi va urma!