Mereu am trăit cu gândul că ceva măreț urmează să mi se întâmple în viață. De parcă toate etapele prin care am trecut trebuiau să aibe ca scop acel ceva măreț. Când eram tânăr credeam că după ce o să termin școala totul se va schimba, bineînțeles în mai bine, în mult mai bine. Credeam că în sfârșit acel ceva măreț mi se va întâmpla într-un final și mie. Dar nu a fost așa. Absolut deloc...
Tot ceea ce așteptasem cândva cu nerăbdare s-a dovedit a fi de fapt un gând născocit cândva pe vremea când eram încă un copil imatur. Și pe parcursul acelor ani doar speranța a ținut în mine flacăra aprinsă. Dar uneori și speranța nu e altceva decât o iluzie frumoasă, un vis prea frumos ca să fie adevărat și din care trebuie să ne trezim. Toată viața mea am avut astfel de vise. Visam mereu că o duc mai bine, mult mai bine decât în lumea reală. Și prin asta nu mă refer că sunt mai bogat, mai frumos, sau mai realizat, ci la faptul că pe plan sufletesc și emoțional sunt mult mai stabil, mult mai realizat și mult mai fericit. Dar toate acestea sunt doar vise, căci realitatea spune altceva.
Entuziasmul meu e precum o flacără ce se aprinde brusc. Dar la fel de brusc se și stinge. Pasiuni, dorințe și scopuri s-au anulat astfel de-a lungul vieții mele. Mi-am propus chestii mărețe, planuri mari; dar apoi toate le-am anulat, frumos pe rând, sau de pe o zi pe alta. Poate că acest lucru denotă imaturitate, sau doar instabilitate și o lipsă de direcție.
Tot ceea ce am putut admira cel mai mult de tânăr a fost corpul feminin. Și nu mă refer aici la fantezii erotice și perversiuni sexuale, ci la acea perfecțiune unică ce a putut creea Universul. Corp feminin nu neaparat ca trup, ci acel ideal feminin, de natură aproape divină descrisă secole la rând prin poezii, picturi și cântece de toți artiștii. Femeia este un miracol din toate punctele de vedere. Alături de o femeie, bărbatul poate trăi toate experiențele posibile: dorințe, doruri, furtună de gânduri, liniște și neliniște în același timp, și multe alte trăiri intense. Pentru bărbatul neiubit sau neînțeles de nici o femeie, viața e doar o rătăcire tristă și lipsită de sens. Ar trebui să respectăm și ultima târfă de pe marginea drumului, căci până și ea e înzestrată cu capacitatea de a da viață.
Am moștenit de la strămoșii mei toate calitățile negative posibile: disperarea, agitația, stresul constant pentru orice, înclinația spre depresie și anxietate, insomniile. Am moștenit și ambiția. Dar e vorba de acea ambiție crudă și oarbă, care înaintează cu cea mai mare încăpățânare. Asta nu mai e ambiție, ci o formă de megalomanie care vrea cu orice preț să-și doboare condiția și să iasă în evidență.
De multe ori joc mai bine teatru decât un actor profesionist. Tot ceea ce mă apasă, disperările, frustrările și fricile - toate gândurile și sentimentele - toate acestea reușesc să le ascund în spatele unui zâmbet simplu. Și mulți au impresia că sunt stăpân pe situație, în timp ce calmul meu de la suprafață e doar un ecou tăcut al disperării mele interioare. Căci în interior, în adâncuri, e o furtună cumplită mai tot timpul.
Tot ce am sunt doar gânduri negative. Toate frustrările, suferințele și traumele acumulate de mic copil au devenit ca niște tatuaje invizibile pe care le port imprimate în suflet. Și în această poveste tot ceea ce mă face să mă simt liber cu adevărat e timpul în care mă ocup de creațiile mele artistice. Indiferent că scriu, că desenez, sau că fotografiez ceva - atunci sunt cu adevărat eu însumi. Cu aceste lucruri reușesc să umplu oarecum niște goluri. După cum am spus, în astfel de clipe mă simt liber. Poate că libertatea mea e și pedeapsa mea. Sau poate că sunt doar un actor în propriul meu film.
Am crezut că există oameni speciali, prietenii care durează toată viața, etc. Dar pe urmă mi-am dat seama că la un moment dat fiecare om te va răni sau te va dezamăgi sub o formă sau alta. Aveam un bun prieten de mic copil. De fapt era cel mai bun prieten în tinerețe. Dar pe urmă din cauza unor neînțelegeri am ajuns să ne distanțăm unul de altul. Și au trecut astfel anii și nu mai vorbeam, nu ne mai salutăm pe stradă și am rupt orice legătură. Am observat acest lucru și în multe căsnicii, cum acel "te iubesc" s-a transformat în "te urăsc". De fapt, totul se schimbă, chiar și sentimentele și legăturile din păcate.
Simt de multe ori că am ratat pe toate planurile. Simt că am ratat ca bărbat. Simt că mi-am dezamăgit părinții, familia, rudele și chiar și prietenii. De multe ori am impresia că sunt o rușine și o dezamăgire pentru tot arborele meu genealogic. Cu câțiva ani în urmă am refuzat să particip la întâlnirea de 10 ani de la terminarea liceului tocmai din cauză că aveam aceste sentimente de inferioritate și de ratare. Nu aveam curaj să mă prezint printre foștii mei colegi din liceu, care între timp cu toții s-au realizat. Au devenit ingineri, doctori, profesori, și-au întemeiat familii, cariere de succes, etc. Eu eram doar un muncitor necalificat într-o corporație, lucrând pe două schimburi pe bandă, făcând munca de jos pentru mizerabilul salariu de minim pe economie...
Am dus cândva o viață de câine ca astăzi să pot trăi așa cum merem mi-am dorit. Mereu am visat la libertate, să trăiesc liber, să lucrez pe cont propriu, fără să depind de cineva sau de ceva și fără fiu atașat de nimeni și de nimic. Și tocmai parcă această libertate mi și pedeapsa. Sunt liber și din această cauză sunt pierdut și derutat. Libertatea și ideea de a fi liber mi-au adus și un plus de singurătate care nu era în calcul. Sunt mulțumit de tot ce am, nu că aș fi nemulțumit. Sunt recunoscător pentru tot ce am trăit, chiar și pentru lucrurile rele prin care o trebuit să trec. Le datorez tot ce știu și tot ceea ce sunt, cu bune și cu rele. Și cu toate că sunt mulțumit și recunoscător, dar fericit tot nu sunt...
Am văzut fericirea așa de la distanță, dar parcă era fructul interzis din grădina paradisului. Am îndrăznit să mă apropiu de ea, dar cu teamă și cu acel sentiment de remușcare cum că fac ceva greșit. Și pentru prima dată în viața mea am simțit că trăiesc cu adevărat. Atingeri care trebuiau să fie interzise, acțiuni lipsite de sens, trăiri pe care alții le judecă, și sentimente trăite la maxim - toate acestea au fost pentru mine ceea ce se cheamă fericire - trăite prin simplul fapt că am gustat din fructul interzis. Un scurt moment de fericire în infern, sau o mică rază de lumină într-un veșnic întuneric. Capodopera nebuniei! Pentru o clipă am fost nebun în propria mea nebunie. Și era plăcut! Am fost și șarpe și măr, și călău și sabie, și ciocan și nicovală. Asta a însemnat pentru mine fericirea, acea clipă interzisă pe care am îndrăznit să o trăiesc. Am fost precum un demon condamnat la suferința veșnică, care pentru prima dată în existența lui nesemnificativă și lipsită de orice sens, întâlnește într-un final un înger.
