Convorbiri cu mine (3)

"Eşti fericit când ai linişte în coliba ta." - Ioan Slavici

Acesta este cel de-al treilea articol din seria "Convorbiri cu mine". Convorbirile cu mine sunt o trilogie, un fel de destăinuire ca să spun așa. Primul articol puteți reciti de aici, iar cel de-al doilea de aici. Imaginea alăturată cu Joker privind în oglindă reprezintă foarte puternic subiectele dezbătute de mine în aceste articole. Nu sunt vreun fanatic psihopat și nici nu încerc să cerșesc atenția sau mila cuiva prin aceste scrieri, am mai precizat asta și voi preciza mereu, căci de multe ori mi se reproșează că asta aș face. Mă victimizez, că sunt ca o p###ă, că nu am c***e, sunt doar câteva dintre vorbele reproșate, și nu de oricine ci de persoane foarte dragi și din cercul apropiat.
După cum spuneam, oameni foarte apropiați îmi reproșează astfel de vorbe. Oameni care nu au trecut, nu trec și nici nu le doresc pentru nimic în lume să treacă prin ce trec eu. E ușor să dai tot felul de sfaturi aiurea și să critici atunci când ai pe umerii cui să-ți verși lacrimile la nevoie, nu-i așa? E ușor să vorbim de atașament atunci când dumitale nu ești atașat de nimeni, ci ai tot felul de vise megalomane de a te îmbogăți și de a ajunge nu știu cine. E ușor să privești pe alții de sus, uitând de faptul că tu de mic ai avut toate condițiile pentru o viață bună.
În ultimii ani am rupt foarte multe legături, din păcate. Oameni pe care mereu îi respectam au ajuns să-mi întoarcă spatele (unii chiar la greu), lăsându-mă baltă în toate nenorocirile mele. M-au m##t cu alte cuvinte, zis așa pe românește. Printre astfel de oameni se numără atât vecini cât și prieteni apropiați (cărora mă adresam mereu cu termenul de "frate"), și nu în ultimul rând neamuri și rude apropiate. Aceste neamuri, majoritatea dintre ei fiind oameni realizați (cu funcții, mașini, bani, firme, etc.) obișnuiau să colinde și să frecventeze casa mea pe vremea când eu eram mic. Veneau mai tot timpul cu mâinile în buzunare iar la plecare aveau câte două sau trei plăși cu fructe, legume, carne și tot ce mai aveam pe vremurile acelea, căci erau altfel de vremuri, ai mei își permiteau să țină animale, să lucreze grădina. Nu-mi pare rău pentru toate aceste bunuri date, nu reproșez nimic. Sunt conștient de faptul că toți avem probleme și cam nimeni nu o duce chiar așa de bine în zilele noastre, dar totuși oare chiar așa greu ar fi să mai sunăm odată și noi să vedem ce mai face nenorocitul acela cu tot cu nenorocirea lui? Chiar așa mult costă un apel? Eu un nimeni în drum îmi permit să vorbesc nelimitat, atunci ei dita mai oamenii realizați și bazați nu își permit? Misterioase sunt căile domnului.
Bunicul meu a murit când eu aveam 5 ani, lăsând în urma lui multă suferință în familia mea. A fost ca un cutremur psihologic, dezechilibrând familia mea, iar pe mine afectându-mă inconștient, fără ca eu să-mi dau seama, pecetluind viitorul meu destin pentru totdeauna. Un alt șoc puternic atât pentru mine cât și pentru persoanele feminine din familie a fost faptul că tatăl meu a devenit alcoolic, un bețivan notoriu și decăzut, care după vreo 15 ani de beții și scandaluri intense s-a stins, lăsând un gol imens în noi toți.
În toți acești ani am văzut mai multe lucruri rele decât bune în familia mea. Am văzut cum omul este cuprins de tristețe și suferință. Am văzut cum omul devine o fiară însetată după sânge. Am văzut cum masa de altă dată unde cândva se mânca în grup devine din ce în ce mai pustie, pierzându-și stăpânii și la propriu și la figurat. Am văzut râuri de lacrimi curgând în voia sorții, dar am văzut mult prea puține zâmbete. Și ce e mai dureros este faptul că am văzut cum omul, cu tot cu ambițiile și realizările lui, se ofilește ca o floare, devenind o plantă uscată, demnă de toată mila.
Dar cu toate acestea am avut parte totuși și de lucruri frumoase. Cea mai frumoasă perioadă a vieții mele a fost perioada anilor 90 și începutul anilor 2000. Era aceea perioadă în care puteam zâmbi încă, nefiind afectat de nimic din jurul meu. Jucam aproape zilnic fotbal pe stradă cu ceilalți copii din vecini. Eram vesel, vioi și plin de viață. Acasă nu era nici un stres. Nu era tehnologie ca și astăzi, telefoane smart și alte minuni, și totuși eram fericit, fără să am habar de asta. Tatăl meu m-a învățat arta pescuitului, mama mă ajuta cu temele, iar despre bunica aș putea să scriu o carte întreagă. Ea a fost și este singura persoană de care sunt mai mult decât atașat. Ea e totul pentru mine. Ea m-a învățat toate lucrurile bune și datorită ei sunt astăzi omul care sunt, cu bune și cu rele. Am făcut cu ai mei călătorii în Ungaria, am vizitat Budapesta, am fost la grădina zoologică, am văzut lucruri la care alți copii pe vremea respectivă numai visau. Și cu toate acestea totuși unde s-a ajuns... Dulce copilărie, prea repede te-ai dus și te-au înlocuit cu un thriller ciudat cu înclinații spre horror.
Tare mult mi-ar place să mai pot percepe lucrurile la fel cum o făceam atunci, în anii 90, anii copilăriei mele frumoase de mult apuse. A-și da orice numai să mai pot retrăi încă odată toate acele amintiri frumoase, să-i pot vedea pe toți vecinii, nașii și cunoscuții care astăzi nu mai sunt, să-mi pot vedea strada cu aceeași privire ca și atunci când eram copil. Nu pot uita de toate acele desene minunate ce vizualizam pe atunci pe Cartoon Network sau pe canalele nemțești RTL2 sau Pro7. Nu pot uita de Batman, de Son Goku, de Pokemon sau de Digimon. Nu pot uita de absolut nimic. În biblioteca mea de cărți un raft special este pentru toată colecția mea de reviste Marvel, albume cu abțibilduri, cartonașe și cam tot ce colecționam în copilărie. Am albume cu timbre, monede vechi, cartușe din al doilea război mondial, melc fosilizat în piatră și tot felul de minuni. Datorită acestor obiecte, și nu numai, toate senzațiile, aromele și trăirile din copilărie sunt încă vii în mine. Aceasta este una dintre puținele lucruri bune din viața mea.
Familia mea s-a destrămat sub privirile mele de copil. Totul s-a întâmplat în așa fel de parcă ar fi fost programată toată treabă. Fiecare ceartă parcă avea calculată deja consecința pentru viitorul mai mult sau mai puțin îndepărtat. Și nu numai certurile ci absolut totul, căci toate au contribuit la acest declin. La toate speciile, la fiecare trib, începând din vremuri imemorabile și până în prezent, familia a fost și este cel mai important element. Dezintegrarea sau pierderea familiei sunt cele mai mari pierderi. Fiecare membru contează.
Nu există durere mai mare pe această lume decât să-ți vezi persoana iubită cum suferă și cum se stinge câte puțin în fiecare zi, iar tu nefiind capabil să faci ceva, sau orice ai face finalul fiind tot nefericit. Persoana iubită poate să fie copilul tău, careva dintre părinți sau bunici, partenerul sau partenera de viață, cu alte cuvinte persoana la care ții cel mai mult și de care ești cel mai atașat. Nu știu, este o pedeapsă divină, un răspuns al universului, karma dintr-o altă viață? Habar n-am. Cert este că e cea mai pură și cumplită formă a suferinței. Te doare de-ți vine să mori. În acele clipe de agonie sufletească ești capabil să faci orice. Ți-ai da și viața doar ca să-ți poți salva persoana iubită. Și cu toate astea tot nu rezolvi nimic... Rămâne să te consumi până te îmbolnăvești. Eventual îți găsești refugiul în droguri, băutură, calmante sau altceva. Faci orice doar ca să evadezi din realitate. Oare cine a inventat suferința privește acum cu satisfacție deplină?
Mereu vroiam să scriu un articol despre depresie, dar nu cred că mai e nevoie căci aceste 3 articole reprezintă declarația concretă a depresiei. Această trilogie de convorbiri reprezintă cel mai puternic strigăt al unui om tăcut. E propriul meu război cu viața, un fel de "Mein Kampf", neavându-l pe Hitler ca protagonist ci pe Joker. E evadarea mea, scrisul, supraviețuirea mea în această mizerie. E trăirea într-o continuă iarnă, cu scopul de a aștepta cândva primăvara, doar că această așteptare se amână încontinuu. Și deja de ani buni așa trec zilele, săptămânile și anii. Pot afirma că mai mult de jumătate din viața mea mi-am trăit în acest fel, rătăcit într-un tunel întunecat și infinit, căutând lumina, ieșirea, dar fără succes. Poate o să scriu totuși un articol și despre depresie, cândva, în viitor, dar până atunci rămâne supraviețuirea într-o lume rece.

Convorbiri cu mine (2)

"Dintre toate cuvintele triste, pronunțate sau scrise, cele mai triste sunt acestea: "S-ar fi putut întâmpla"." - John Whittier

Ultima dată când am vorbit cu mine însumi am reușit să răscolesc tot felul de amintiri, gânduri și senzații, toate îngropate de mult. Am reușit să reaprind flăcări de mult stinse, dar ale căror fum încă nu ieșise din camera minții mele. Primul articol puteți reciti de aici. Poate în primul articol nu am menționat, pentru că am uitat, faptul că prin aceste scrieri nu încerc să trezesc mila nimănui și nici să cerșesc atenție sau altceva. Adesea sunt acuzat că mă victimizez, dar nu fac acest lucru, mai ales nu prin scrierile de pe blog. Pentru mine toate aceste lucruri sunt o oarecare formă de eliberare.
În primul articol "Convorbiri cu mine" am vorbit în general despre prima dramă a vieții mele, despre pierderea bunicului meu. A fost cu foarte mult timp în urmă, dar acele amintiri și senzații încă sunt la fel de vii în mine. Aveam 5 ani când bunicul a murit. S-a sinucis... Odată cu înaintarea în vârstă am început să observ o oarecare formă de suferință la tatăl meu, bineînțeles cauzată de pierderea tatălui său, a bunicului meu cu alte cuvinte. Mereu începea să lăcrimeze când venea cumva vorba de el, sau dacă trebuia să aibe loc ziua lui sau orice altceva ce ar fi avut vreo legătură cu el. După vreo 7-8 ani aproximativ de la moartea bunicului meu, au început să se întâmple lucruri stranii. Erau stranii pentru mine. Nu vă gândiți la fantome sau la paranormal că nu e vorba de așa ceva. Ce vreau să spun este faptul că tatăl meu, care înainte nu băuse mai deloc, dintr-o dată a căzut în patima alcoolului. La început nu ne-am dat seama, nici eu, nici mama și nici bunica. Venea de la lucru și imediat se și culca și lua somn, fără prea multe vorbe sau altceva. El care înainte făcea de toate pe acasă, se ocupa de animale, grădină, etc., dintr-o dată o început să i se rupă de tot și de toate.
Bineînțeles că a început să aibe probleme și la locul lui de muncă din cauza asta, dar despre toate acestea noi acasă nu știam nimic până într-o zi când un coleg de-al lui a vorbit cu mama și i-a spus totul despre ce face tatăl meu. Acest om, cândva bun prieten cu tatăl meu, consătean și coleg de lucru în același timp, fără să judece sau să reproșeze ceva, a spus doar să încercăm cumva să vorbim cu el sau să facem ceva că nu va fi bine deloc dacă continuă așa. Și normal că nu a fost să fie bine. Au început să apară scandalurile, din ce în ce mai des și cu intensitate tot mai mare. Bunica mea, care era mama tatălui meu, a plâns ani de zile din cauza durerii și a rușinii. Eu între timp am început liceul, sau cum îmi place mie să numesc aceea perioadă a vieții mele: cei 4 ani de groază. Da, erau 4 ani de groază cumplită. Nu mi-a plăcut școala niciodată, nu mi-a plăcut să fiu între mulți oameni, mai ales printre cei pe care nu îi cunoșteam sau cu care nu aveam puncte comune sau tangențe. În acești 4 ani de liceu, ani în care acasă veșnic "ardea casa", la școală eram mereu persecutat și batjocorit de șmecherii clasei. Pentru că eram singurul băiat maghiar din clasă eram pentru unii cea mai râioasă broască. Au fost 4 ani în care chiar dacă nu zilnic dar săptămânal am auzit celebrul "bozgor" sau "ungur împuțit". Abia am așteptat să treacă anii de liceu, erau niște ani de groază. Nu îmi puteam găsi locul niciunde. La școală îmi era teamă și scârbă să merg pentru că știam că voi fi umilit și batjocorit, iar acasă știam că iară o fi tură de ceartă când ajunge tata de la muncă rupt în gură de beat. Eram un mustăcios slab cu brațele precum coada de mătură, îmbrăcat prost și fără nici un fel de stil, fără nu știu ce freză wow și fără vreun aspect atrăgător. Practic eram un fel de copil bătut de soartă al cărui viață se scurgea de pe o zi pe alta. Eram supărat pe lumea asta, nu înțelegeam de ce mi se întâmplă toate astea. Nu vroiam să accept faptul că tatăl meu, care cândva era muzicant și un om foarte apreciat și respectat în comună, terminase prin a ajunge un bețivan scandalagiu acasă, de râsul și de plânsul lumii. Nu puteam să accept așa ceva, și parcă nici acuma nu pot după atâția ani, cu toate că el nu mai este.
Ca să pot supraviețui în acest infern feroce aveam nevoie de un antidot puternic. Majoritatea la aceea vârstă erau preocupați cu distracții, cu fete, jocuri video și cu tot felul de astfel de activități. Fiecare făcea ce putea sau ce îi plăcea cu alte cuvinte. Eram și eu (și încă sunt) pasionat de jocuri, dar din păcate nu aveam nu știu ce calculator puternic care să-mi ruleze eficient jocurile noi apărute. Mă jucam și eu ce puteam. Dar asta nu era suficient. Aveam nevoie de altceva, ceva mult mai bun și cu un efect mai puternic. În acele zile eram foarte pasionat de celebrul serial de animație japoneză Dragon Ball Z, nu că acuma nu aș fi. Urmăream zilnic episoadele. Era ceva wow. Son Goku, Vegeta, Piccolo, și restul, toți atât de puternici. Eram uimit până la extaz de aceste desene, și încă mai sunt după atâția ani. Așa m-am hotărât să încep și eu să mă antrenez și să fac sport și să încerc să învăț arte marțiale. Am uitat să precizez că eram mereu pasionat de filmele cu Jackie Chan și Van Damme, de mic copil. Eram motivat la maxim. Am început să cumpăr tot felul de cărți despre arte marțiale de unde să mă pot inspira. Din cauza anxietății și a fricii mele am ezitat să merg undeva la cursuri, așa că am început să mă antrenez de unul singur. Am ajuns să studiez Kung-Fu până la urmă, stilurile Wing Chun și Shaolin. Și iacă tot asta fac și acuma, după 17-18 ani aproximativ, mă tot antrenez, acasă, singur, în propria mea mini-sală. Mulți mă admirau pentru asta, dar partea dureroasă e că niciodată nu am avut curajul să recunosc de ce am început să mă antrenez. Nu a fost niciodată vorba de vreo chemare spre asta. Era pasiune că eram tânăr și eram motivat și mult mai vioi decât acuma. Adevărul e că toate aceste antrenamente și sporturi pentru mine erau un fel de refugiu. Fugeam de tatăl meu, care mereu mă critica pentru asta, fugeam de alți oameni, fugeam de mine, fugeam de tot. Cu alte cuvinte toată această treabă cu artele marțiale era pentru mine un fel de activitate-drog care cumva reușea să mă țină sedat, ocupat și distras de la realitatea dureroasă. Din cauza asta nu am reușit niciodată să devin cineva în domeniu, cu toate că mulți îmi zicea să încerc să mă bag serios că am har și alte chestii din astea. Nu am făcut nimic pentru că niciodată nu a fost vorba de pasiune pură. Totul era doar o mascaradă, un refugiu.
Nu pot spune că nu am învățat lucruri bune din arte marțiale, dar toate își au prețul. Flexibilitatea, puterea fizică, abilitățile și tot ce am îmvățat pentru toate acestea am plătit un preț, pentru care unii încă arată cu degetul spre mine. Am ajuns să creez în mine un mare vid social, o foarte mare prăpastie între mine și lume. Toți au mers înainte, însă eu am rămas la fel, incapabil să fac ceva concret cu viața mea, incapabil să-mi găsesc o prietenă sau să-mi construiesc o relație sau o carieră. Odată cu înaintarea în vârstă, depresiile și stările de anxietate au apărut în număr tot mai mare, și continuă să apară. Am rămas exact același copil chinuit și traumatizat care eram la începutul liceului, doar că puțin mai călit sau mai distrus (nici nu știu cum să mă exprim serios).
După cum spuneam, anii de liceu despre care se spune că sunt cei mai frumoși ani, pentru mine au fost niște ani de teroare, atât din cauză că mereu eram batjocorit și umilit cât și din cauza faptului că acasă era mereu totul pe dos. Pe la început bețiile erau doar odată pe lună, cel mult de două ori, după care cam în fiecare weekend, după care zi de zi. Bineînțeles că și intensitatea lor a crescut în timp, și în același timp și gradul de stres. De multe ori simțeam că voi ceda, că o să sparg tot în jurul meu, inclusiv pe monstrul de taică-meu. În acele vremuri prin imaginea lui am văzut răul absolut, întruchiparea maleficului, cândcolo era și el un nefericit al sorții. Când ambulanța era prezentă la noi, când poliția, când nu știu care cunoscut să ne anunțe că iară îi mangă pe nu știu unde și îi picat pe jos. L-am văzut pe tatăl meu în ultimul hal, așa cum nimeni nu ar trebui să-și vadă un părinte. L-am văzut căcat și urinat pe el, vomitat, spart, julit, belit, chiar și bătut, cu haine murdare și rupte, cu un papuc lipsă, ș.a.m.d. De nenumărate ori o trebuit să merg după el să-l car acasă, fiind anunțat tot timpul de cineva. În toate aceste situații, bunica era acasă, plângând la culme, mama la lucru stresată și ea, iar eu cu nervii turați la maxim. Au fost momente când trebuia să o apăr pe mama sau pe bunica de apucăturile lui violente, iar în acele momente m-am bătut cu el, pardon, l-am bătut, pentru că el era deja praf și nu mai avea forța unui bărbat. Nu sunt mândru deloc de aceste fapte și nici nu recomand nimănui să recurgă la așa ceva, dar pur și simplu așa erau vremurile. Vremuri dure cer măsuri dure așa se spune. Eu eram stresat la maxim iar el pur și simplu și-o căuta cu lumânarea. Indiferent că vorbeam cu el urât, frumos, sau sub nici o formă (căci și din astea erau că treceam pe stradă unul lângă altul fără să ne salutăm, precum doi străini), nimic nu avea vreun efect. Pur și simplu continua să savureze alcoolul până când într-o zi de toamnă târzie i-a cedat organismul cu totul. Am fost ultimul care am vorbit cu el din familie și tot eu am fost ultimul care l-a și văzut în viață. L-am văzut în agonia morții, în ultimele lui clipe, cum se zbătea între viață și moarte câteva ore după care gata. S-a întâmplat în 2016. Memoriile sunt la fel de vii ca și cum ieri s-ar fi întâmplat totul.
Odată cu dispariția lui s-a terminat și violența și zbierăturile. În urma lui a rămas multă durere, multe amintiri triste și ruinele unei familii de altă dată. Totul s-a schimbat după moartea lui. Mama nu-și poate ierta faptul că nu era acasă când nenorocirea s-a întâmplat, iar bunică mea e într-o stare din ce în ce mai deplorabilă și cu sănătatea praf. Eu am rămas cu remușcări, îmi pare rău pentru faptul că l-am bătut, nu-mi pot ierta asta. După moartea lui stările mele de depresie și anxietate s-au accentuat foarte mult. De multe ori nu reușesc să le fac față și recurg la calmante. Despre ce s-a întâmplat mai departe voi descrie în următorul articol.

***

Convorbiri cu mine (1)

"Infernul începe acolo unde nu mai e nici o speranță." - Octavian Paler

Am fost și încă sunt călătorul care merge pe drumul fără de sfârșit. Cred că așa aș putea să mă descriu cel mai realist, artistic vorbind. M-am născut într-o zi de primăvară, fără să fi cerut. Am primit botezul și numele ce-l port, și multe altele, fără să le fi cerut. O grămadă de etichete și ștampile cum s-ar zice. Cam asta este începutul meu, așa în linii mari. Între început și sfârșit e cale lungă, iar pe tot parcursul acestui drum se întâmplă multe și mărunte. Unele sunt bune, altele nu. Dar ce este cel mai important este faptul că toate lasă urme, atât lucrurile bune cât și cele rele. În tot acest proces numit viață, călătorie sau misiune, sau oricum s-ar mai numi, cel mai important este mediul.
Caracterul oricărui individ ajunge să fie definit în cea mai mare parte de mediul în care trăiește. Bineînțeles că și moștenirea genetică și după aceea educația primită joacă un rol cheie, dar definirea propriu zisă este dată de către mediu. Dacă mediul este unul prietenos, atunci individul are toate șansele din lume să ducă o viață echilibrată. Dar în schimb dacă mediul este haotic și dezechilibrat, individul pe viitor va trăi cu traume și mereu va fi o dificultate pentru el să supraviețuiască în societatea modernă.
Pe când aveam 5 anișori bunicul meu s-a sinucis, lăsând un gol și o durere imensă în familie. Era începutul anilor 90, imediat după revoluție. Cu mintea mea de copil încercam să înțeleg pe vremea aceea motivul pentru care a recurs la acest gest. A fost primul meu contact cu moartea, și a fost la o vârstă destul de fragedă. Am fost ultimul din familie care l-a văzut în viață, înainte să plece și să nu să mai întoarcă veci. Pe vremea aceea nu am înțeles ce se întâmplă, nu că acuma aș ști mai multe. Eram copil, eram mic, poate chiar prea mic pentru așa ceva. L-am iubit pe bunicul meu foarte tare. Îl iubesc și acum când îmi amintesc de el, îmi lipsește enorm de mult. Niciodată nu l-am condamnat pentru ceea ce a făcut, ci mereu vroiam să pot înțelege oare ce era în capul lui, ce probleme o fi avut de o recurs la sinucidere. Plecarea lui în eternitate a produs un dezechilibru psihologic imens în familia mea. Aceste lucruri le-am conștientizat în ultimii ani. Moartea lui a fost precum un tsunami, după care valurile negre au lovit familia mea, producând pagube sufletești imense atât pentru părinții mei cât și pentru bunica mea, și nu în ultimul rând și pentru mine. Viitorul meu avea să se schimbe radical.
Nu sunt, nu am fost și niciodată nu voi putea fi genul de bărbat integru, stăpân pe sine și calculat, plin de încredere și însetat după succes, imagine masculină promovată de noul trend al societății moderne. Până pe la vârsta de 5 ani probabil că aveam toate șansele din lume să devin astfel, dar pe urmă toate șansele s-au evaporat ca fumul. Privesc în jurul meu, pe stradă, în parc, sau oriunde aș fi, observ oamenii, cunoscuți sau nu, și nu pot să nu mă gândesc la faptul că toți dintre ei o să moară într-o bună zi, indiferent cât sunt de veseli sau de optimiști în prezent. Nu pot să trec cu vederea faptul că toți acești oameni sunt doar siluete goale care într-o zi se vor strica complet și vor deveni niște rămășite, ruine ale unei existențe de mult apuse. Cum am ajuns să privesc lucrurile astfel? În cei 27 de ani de la moartea bunicului meu s-au întâmplat multe. Anxietatea a fost prezentă permanent, și încă e aici cu mine. De asemenea, de vreo 10 ani buni un alt monstru stă la pândă în întuneric și așteaptă să mă prindă cu garda jos precum un demon șiret. Uneori îi fac față, alteori nu, așa e depresia. Am avut de a face cu dependențe, eșecuri, frustrări, scandaluri și multe altele. Familia mea s-a divizat după care s-a destrămat complet, iar supraviețuitorii au ajuns precum soldații întorși de pe front.
Nu am avut un model masculin în familie despre care pot spune că era demn de urmat. Singura persoană de la care am primit cele mai importante învățături este bunica mea. Ei îi datorez în proporție de aproximativ 90% totul, atât zilele bune cât și zilele negre, atât reușitele cât și eșecurile. Lăsând la o parte drama bunicului meu, pot spune că am avut o copilărie frumoasă. Până pe la vârsta de 12-13 ani nu am avut absolut niciun fel de problemă. Chiar dacă era armonie în copilăria mea, acuma dacă stau bine să mă gândesc și să retrăiesc totul în mintea mea, întorcându-mă în trecut pot conștientiza faptul că toată armonia era probabil un teatru doar de dragul meu, ca să am o copilărie normală, cândcolo de fapt nimic nu era normal, părinții mei fiind stresați, frustrați și nemulțumiți. Cu alte cuvinte ceea ce vreau să spun este faptul că dacă stau bine să mă gândesc oarecum puteam simți deja de pe atunci cum un fel de forță negativă invizibilă începe să pună stăpânire pe familia mea, precum un fel de mucegai invizibil care câștigase tot mai mult teren pe zi ce trecea. Nu vorbesc de demoni sau alte chestii asemănătoare, să nu se înțeleagă greșit. Mă refeream strict la faptul că ceva începea să se întâmple în familia mea pe când eram eu mic, după moartea bunicului meu, ceva ce în nici 10 ani de la cele întâmplate avea să-l transforme pe tatăl meu într-un monstru alcoolic, pe mama mea într-o victimă a abuzurilor, pe bunica mea într-o bătrână copleșită de tristețe, supărare și boli, iar pe mine într-un depresiv retras și ratat.
Despre ce s-a îmtâmplat mai departe voi vorbi într-un alt articol.

***

Pastila de cianură

Pastila de cianură


Am în mână pastila mea de cianură,
Dulce armă, împotriva lumii armură...
Remediu contra nopților grele,
Antidotul meu contra stărilor rele.

Am în mână o bucățică mică de viciu,
Amară-i viața fără ea...
Vreau doar pacea,
Totul e în zadar, fără nici un beneficiu.

Am în mână doza mea de chin,
Pastila ce mă împinge spre declin...
Porția zilnică de durere,
Ce-o accept de bunăvoie.