Acesta este cel de-al treilea articol din seria "Convorbiri cu mine". Convorbirile cu mine sunt o trilogie, un fel de destăinuire ca să spun așa. Primul articol puteți reciti de aici, iar cel de-al doilea de aici. Imaginea alăturată cu Joker privind în oglindă reprezintă foarte puternic subiectele dezbătute de mine în aceste articole. Nu sunt vreun fanatic psihopat și nici nu încerc să cerșesc atenția sau mila cuiva prin aceste scrieri, am mai precizat asta și voi preciza mereu, căci de multe ori mi se reproșează că asta aș face. Mă victimizez, că sunt ca o p###ă, că nu am c***e, sunt doar câteva dintre vorbele reproșate, și nu de oricine ci de persoane foarte dragi și din cercul apropiat.
După cum spuneam, oameni foarte apropiați îmi reproșează astfel de vorbe. Oameni care nu au trecut, nu trec și nici nu le doresc pentru nimic în lume să treacă prin ce trec eu. E ușor să dai tot felul de sfaturi aiurea și să critici atunci când ai pe umerii cui să-ți verși lacrimile la nevoie, nu-i așa? E ușor să vorbim de atașament atunci când dumitale nu ești atașat de nimeni, ci ai tot felul de vise megalomane de a te îmbogăți și de a ajunge nu știu cine. E ușor să privești pe alții de sus, uitând de faptul că tu de mic ai avut toate condițiile pentru o viață bună.
În ultimii ani am rupt foarte multe legături, din păcate. Oameni pe care mereu îi respectam au ajuns să-mi întoarcă spatele (unii chiar la greu), lăsându-mă baltă în toate nenorocirile mele. M-au m##t cu alte cuvinte, zis așa pe românește. Printre astfel de oameni se numără atât vecini cât și prieteni apropiați (cărora mă adresam mereu cu termenul de "frate"), și nu în ultimul rând neamuri și rude apropiate. Aceste neamuri, majoritatea dintre ei fiind oameni realizați (cu funcții, mașini, bani, firme, etc.) obișnuiau să colinde și să frecventeze casa mea pe vremea când eu eram mic. Veneau mai tot timpul cu mâinile în buzunare iar la plecare aveau câte două sau trei plăși cu fructe, legume, carne și tot ce mai aveam pe vremurile acelea, căci erau altfel de vremuri, ai mei își permiteau să țină animale, să lucreze grădina. Nu-mi pare rău pentru toate aceste bunuri date, nu reproșez nimic. Sunt conștient de faptul că toți avem probleme și cam nimeni nu o duce chiar așa de bine în zilele noastre, dar totuși oare chiar așa greu ar fi să mai sunăm odată și noi să vedem ce mai face nenorocitul acela cu tot cu nenorocirea lui? Chiar așa mult costă un apel? Eu un nimeni în drum îmi permit să vorbesc nelimitat, atunci ei dita mai oamenii realizați și bazați nu își permit? Misterioase sunt căile domnului.
Bunicul meu a murit când eu aveam 5 ani, lăsând în urma lui multă suferință în familia mea. A fost ca un cutremur psihologic, dezechilibrând familia mea, iar pe mine afectându-mă inconștient, fără ca eu să-mi dau seama, pecetluind viitorul meu destin pentru totdeauna. Un alt șoc puternic atât pentru mine cât și pentru persoanele feminine din familie a fost faptul că tatăl meu a devenit alcoolic, un bețivan notoriu și decăzut, care după vreo 15 ani de beții și scandaluri intense s-a stins, lăsând un gol imens în noi toți.
În toți acești ani am văzut mai multe lucruri rele decât bune în familia mea. Am văzut cum omul este cuprins de tristețe și suferință. Am văzut cum omul devine o fiară însetată după sânge. Am văzut cum masa de altă dată unde cândva se mânca în grup devine din ce în ce mai pustie, pierzându-și stăpânii și la propriu și la figurat. Am văzut râuri de lacrimi curgând în voia sorții, dar am văzut mult prea puține zâmbete. Și ce e mai dureros este faptul că am văzut cum omul, cu tot cu ambițiile și realizările lui, se ofilește ca o floare, devenind o plantă uscată, demnă de toată mila.
Dar cu toate acestea am avut parte totuși și de lucruri frumoase. Cea mai frumoasă perioadă a vieții mele a fost perioada anilor 90 și începutul anilor 2000. Era aceea perioadă în care puteam zâmbi încă, nefiind afectat de nimic din jurul meu. Jucam aproape zilnic fotbal pe stradă cu ceilalți copii din vecini. Eram vesel, vioi și plin de viață. Acasă nu era nici un stres. Nu era tehnologie ca și astăzi, telefoane smart și alte minuni, și totuși eram fericit, fără să am habar de asta. Tatăl meu m-a învățat arta pescuitului, mama mă ajuta cu temele, iar despre bunica aș putea să scriu o carte întreagă. Ea a fost și este singura persoană de care sunt mai mult decât atașat. Ea e totul pentru mine. Ea m-a învățat toate lucrurile bune și datorită ei sunt astăzi omul care sunt, cu bune și cu rele. Am făcut cu ai mei călătorii în Ungaria, am vizitat Budapesta, am fost la grădina zoologică, am văzut lucruri la care alți copii pe vremea respectivă numai visau. Și cu toate acestea totuși unde s-a ajuns... Dulce copilărie, prea repede te-ai dus și te-au înlocuit cu un thriller ciudat cu înclinații spre horror.
Tare mult mi-ar place să mai pot percepe lucrurile la fel cum o făceam atunci, în anii 90, anii copilăriei mele frumoase de mult apuse. A-și da orice numai să mai pot retrăi încă odată toate acele amintiri frumoase, să-i pot vedea pe toți vecinii, nașii și cunoscuții care astăzi nu mai sunt, să-mi pot vedea strada cu aceeași privire ca și atunci când eram copil. Nu pot uita de toate acele desene minunate ce vizualizam pe atunci pe Cartoon Network sau pe canalele nemțești RTL2 sau Pro7. Nu pot uita de Batman, de Son Goku, de Pokemon sau de Digimon. Nu pot uita de absolut nimic. În biblioteca mea de cărți un raft special este pentru toată colecția mea de reviste Marvel, albume cu abțibilduri, cartonașe și cam tot ce colecționam în copilărie. Am albume cu timbre, monede vechi, cartușe din al doilea război mondial, melc fosilizat în piatră și tot felul de minuni. Datorită acestor obiecte, și nu numai, toate senzațiile, aromele și trăirile din copilărie sunt încă vii în mine. Aceasta este una dintre puținele lucruri bune din viața mea.
Familia mea s-a destrămat sub privirile mele de copil. Totul s-a întâmplat în așa fel de parcă ar fi fost programată toată treabă. Fiecare ceartă parcă avea calculată deja consecința pentru viitorul mai mult sau mai puțin îndepărtat. Și nu numai certurile ci absolut totul, căci toate au contribuit la acest declin. La toate speciile, la fiecare trib, începând din vremuri imemorabile și până în prezent, familia a fost și este cel mai important element. Dezintegrarea sau pierderea familiei sunt cele mai mari pierderi. Fiecare membru contează.
Nu există durere mai mare pe această lume decât să-ți vezi persoana iubită cum suferă și cum se stinge câte puțin în fiecare zi, iar tu nefiind capabil să faci ceva, sau orice ai face finalul fiind tot nefericit. Persoana iubită poate să fie copilul tău, careva dintre părinți sau bunici, partenerul sau partenera de viață, cu alte cuvinte persoana la care ții cel mai mult și de care ești cel mai atașat. Nu știu, este o pedeapsă divină, un răspuns al universului, karma dintr-o altă viață? Habar n-am. Cert este că e cea mai pură și cumplită formă a suferinței. Te doare de-ți vine să mori. În acele clipe de agonie sufletească ești capabil să faci orice. Ți-ai da și viața doar ca să-ți poți salva persoana iubită. Și cu toate astea tot nu rezolvi nimic... Rămâne să te consumi până te îmbolnăvești. Eventual îți găsești refugiul în droguri, băutură, calmante sau altceva. Faci orice doar ca să evadezi din realitate. Oare cine a inventat suferința privește acum cu satisfacție deplină?
Mereu vroiam să scriu un articol despre depresie, dar nu cred că mai e nevoie căci aceste 3 articole reprezintă declarația concretă a depresiei. Această trilogie de convorbiri reprezintă cel mai puternic strigăt al unui om tăcut. E propriul meu război cu viața, un fel de "Mein Kampf", neavându-l pe Hitler ca protagonist ci pe Joker. E evadarea mea, scrisul, supraviețuirea mea în această mizerie. E trăirea într-o continuă iarnă, cu scopul de a aștepta cândva primăvara, doar că această așteptare se amână încontinuu. Și deja de ani buni așa trec zilele, săptămânile și anii. Pot afirma că mai mult de jumătate din viața mea mi-am trăit în acest fel, rătăcit într-un tunel întunecat și infinit, căutând lumina, ieșirea, dar fără succes. Poate o să scriu totuși un articol și despre depresie, cândva, în viitor, dar până atunci rămâne supraviețuirea într-o lume rece.
No comments:
Post a Comment