Micile bucurii

"Bucuria este cel mai bun machiaj." - Anne Lamott

Odată cu trecerea timpului, tot ceea ce considerăm important și valoros se va devaloriza. Toate acele lucruri după care cândva tânjeam, ajung să fie total lipsite de importanță. Exact ca și în comerț, unde după un timp prețul produselor începe să scadă, la fel se întâmplă și în cazul oamenilor. Pe măsură ce anii trec și începem să avansăm în vârstă, nu mai punem atâta preț pe lucrurile pe care le ridicam în slăvi în tinerețe.
Nu sunt încă bătrân, dar nu mai sunt nici copil. În comparație cu alții de vârsta mea, care sunt însetați după succese și tot felul de realizări, eu prefer retragerea și liniștea. Ce rost are să alerg în stânga și în dreapta, doar ca să țin pasul cu alții, sau ca să fac jocul societății și să mă ridic la așteptările ei? Prefer să fac altceva.
Lumea parcă a luat-o razna, și oamenii sunt tot mai nebuni pe zi ce trece. Parcă de mici suntem rupți de realitate și deviați de la calea naturală a lucrurilor, îndoctrinați cu tot felul de idei care să tindă spre consumerism și luptă contra vieții. Tot ceea ce reprezenta cândva echilibrul astăzi s-a pierdut. O să dau un exemplu. Crăciunul de pildă. Toată lumea o aștepta cândva cu mare bucurie și veselie. Astăzi în schimb, pentru cei mai mulți e vorba doar de consum și petreceri false unde încearcă să mimeze fericirea. Cu alte cuvinte, oamenii încearcă cumva să umple un gol venit din interior cu tot felul de falsități și iluzii.
Am ajuns să mă bucur de niște lucruri pe care în urmă cu doi ani nu dădeam nici cea mai mică importanță. Ceea ce atunci părea ceva total la ordinea zilei, azi e ceva miraculos. Faptul că azi încă am cu cine să schimb o vorbă în casă, și că am cui să-i spun "noapte bună" înainte de culcare, pentru mine reprezintă cea mai mare bucurie. Nimeni nu știe ce îi rezervă viitorul. Resping cu vehemență ideea conform căreia ne construim propriul viitor. În trecutul meu, eu nu mi-am dorit niciodată un astfel de viitor ce trăiesc în prezent. Problema noastră e faptul că niciodată nu prețuim ceea ce avem, ci doar ceea ce am ratat, ceea ce nu avem, sau ceea ce ne dorim.
Ar fi ideal dacă am învăța cum să ne bucurăm de ceea ce avem, și să apreciem cu cea mai mare sinceritate clipele frumoase petrecute cu cei dragi. Restul sunt doar povești. Cel mai mare cadou și bucurie pentru orice fel de sărbătoare, ar trebui să fie norocul de a nu se reduce numărul membrilor de familie, să nu fie locuri libere la masă, și să nu fie momente de reculegere. Oamenii pe care îi iubim sunt cei mai importanți, și nimic altceva. Niciun lucru sau obiect nu poate înlocui un părinte. Nicio persoană dragă nu ar trebui să fie pusă pe locul doi pentru nimeni și nimic în lume. Familia, apropiații și toți cei dragi ar trebui să fie adevăratul motiv de sărbătoare, și nu doar de sărbători, ci zi de zi, zi și noapte.
Micile bucurii, după cum am ajuns să le numesc, sunt toate acele evenimente, întâmplări, trăiri, lucruri și activități, pe care în urmă cu câțiva ani le ignoram, dar acuma, în schimb le văd ca pe niște miracole. Faptul că persoana la care ții cel mai mult e încă în viață, că ești sănătos și nu suferi de vreo maladie, că nu ai datorii, că ai atâția bani în buzunar încât să-ți plătești o factură și să-ți iei o pâine, toate acestea ajung să însemne foarte mult după un timp. Ajung să însemne totul chiar.
Am ajuns la vârsta la care am început să practic recunoștința. Sunt mulțumit de tot ceea ce am, și nu-mi pare rău de nimic din ce am pierdut. Dacă ar trebui să-mi încep viața de la zero, tot lucrurile pe care le-am făcut le-aș face și tot persoana care sunt aș fi. Pe lângă nenumăratele mele stări întunecate, această practică, recunoștința, e una dintre puținele care îmi oferă liniște pentru moment. În acele momente când totul pare pierdut, parcă reușesc să iau o gură de aer atunci când îmi amintesc să fiu recunoscător. Recunoscător nu pentru ceea ce mi s-a întâmplat, ci pentru ceea ce nu mi s-a întâmplat, cel puțin încă...

Naufragiat

"Mângâierea celor nenorociți este să aibă tovarăși de suferință." - Spinoza

Am un talent ieșit din comun de a nu face nimic util, de a pierde vremea zi de zi cu lucruri total nefolositoare. Nu sunt eu sortit vreunui destin celebru, îmi spun asta mereu ca o formă de consolare în fața eșecurilor și a nerealizărilor mele. Parcă mai mult mă tem de viață decât de moarte. De când mă știu, viața mi s-a părut cumva insuportabilă și înfricoșătoare. Incapacitatea de a mă integra în acest joc, teama de oameni de parcă aș fi o altă formă de viață, sentimentul permanent de înstrăinare și de neapartenență, sunt doar câteva dintre stările care mă bântuie.
Sunt precum un naufragiat ajuns pe o insulă pustie, fără hrană și fără provizii, sortit unei morți cumplite. Insula pustie pe care eu am naufragiat e viața. Cred că m-am născut prea târziu. Trebuia să trăiesc pe vremea marilor poeți și filozofi, în urmă cu cel puțin 150 de ani.
Cumva, datorită felului meu de a fi, și datorită felului în care văd lumea și viața, am reușit să-i dezamăgesc cam pe toți cei pe care îi cunosc. Sunt ca un fel de rebut uman care totuși continuă să respire aerul poluat al lumii moderne, rătăcind confuz și fără direcție cu un picior în prezentul mizerabil, iar cu celălalt în trecut. "Am reușit să mă rup de trecut!" - Bravo!!! Ei bine, iată că eu nu! Și nici nu pot, și nici nu vreau! Până la urmă de ce îi spunem trecut, dacă nu trece?
Mă frământă aceleași gânduri apăsătoare de ani de zile, și retrăiesc aceleași sentimente de fiecare dată când mi le amintesc. Am ajuns să-i invidiez până și pe creștini. Mi-aș dori tare mult să am viziunea lor îngustă despre lume și existență, să pot vedea totul așa cum o văd ei. Să nu mă revolt pentru nimic, să pot spune și eu că "Ei, asta e, voia Domnului, Amin". Să accept totul ca pe un dar, sau ca pe o pedeapsă. Dacă mi s-ar fi îngăduit să am toată limitarea și îngustarea creștinilor, azi eram și eu fericit și așteptam cu entuziasm sfârșitul lumii.
Uneori sunt atât de plictisit, căci nici măcar de propria mea persoană nu mai îmi pasă. Experiența plictisului e precum experimentarea unei înalte stări de înțelepciune, ca și atunci când ajungi să accesezi mari cunoștințe și revelații, doar că în cazul de față ajungi să conștientizezi că de fapt nimic nu are vreun sens, și că orice ai face până la urmă nimic nu contează cu adevărat.
De fiecare dată când am impresia că îmi merge bine, și pare să uit care sunt limitele, viața mă lovește cu un impuls care să-mi reamintească unde mi-e locul de fapt. Acel impuls, sub forma unui cutremur, e acel semn care-mi arată că nimic nu e așa cum cred eu, și că nici nu va fi vreodată așa cum vreau eu. E ca și revenirea la realitate după o perioadă cu capul în nori. Unii ar numi aceasta "palmă morală", eu îi zic "semnal de atenționare".
Noi, acești naufragiați ai vieții, suntem cei care vedem despre ce este cu adevărat vorba în jur. Tot ceea ce se naște trebuie și să moară, iar aceasta este cea mai mare nedreptate din lume. Tocmai din această cauză nu putem vorbi despre existență folosind termeni precum "minunat", "fantastic", "mirific", sau "miraculos". În schimb, putem spune că totul e precum o mare bombă cu ceas.
Văd lumea celor vii ca pe o imensă colonie de cadavre în devenire. Și atunci să mai sărbătorești venirea noului an? Crăciunul? Ce anume e de sărbătorit? Că pe zi ce trece suntem tot mai aproape de nimicire? Bogați și săraci, tineri și bătrâni, bărbați și femei, cu toții suntem ca niște omuleți mici cățărați pe roata imensă a morii de apă, care se învârte întruna în apă. Unii sunt pe trepte mai înalte, alții pe trepte mai joase, dar până la urmă fiecare ajunge în apă, și de acolo nu mai este întoarcere.
Cu cât e mintea mai îngustă, cu atât e și fericirea mai mare. Dar să nu uităm că ceea ce numim fericire, e de fapt tristețe care încă nu s-a înfăptuit.

În căutarea sensului vieții

"Am crezut că sensul vieţii este chiar viaţa. Acum nu mai sunt sigur." - Octavian Paler

Dintre toate căutările mele, cea mai importantă și măreață este căutarea unui sens pentru existență. Am scris despre felul în care căutam iubirea, libertatea, fericirea, și despre multe altele. Dar după cum spuneam, cea mai profundă căutare este cea a sensului vieții. O să fiu sincer de la bun început: nu am găsit niciun sens până acum, și probabil că nici nu voi găsi vreodată, pentru că pur și simplu nu există așa ceva.
La un moment dat în viață, orice om rațional și gânditor, își pune întrebarea firească dacă există vreun sens al vieții. Filozofi, gânditori, liberi-cugetători, și mulți alții și-au dedicat viețile în totalitate pentru a putea da un răspuns. În linii mari, cam două categorii de explicații s-au dezvoltat de-a lungul timpului. Prima categorie este explicația religioasă, sau spirituală. Cei din această categorie (filozofi creștini, teologi, înțelepți, sfinți, yoghini, maeștri spirituali) consideră că sensul vieții e o oarecare devenire , unificare cu Creatorul, urmarea unor porunci divine și trăirea vieții în conformitate cu acestea. Pentru mine aceasta nu este o explicație, sunt doar vorbe goale, dar în același timp nici nu îi judec pe cei care trăiesc astfel. Cea de-a doua categorie (oameni de știință, evoluționiștii, tehnocrații, raționaliștii) consideră lumea o continuă luptă de supraviețuire, un fel de câmp de bătălie pentru diversele forme de viață care trebuie să se adapteze, să se reproducă și astfel specia nu dispare. Creaționiștii și cei cu idei spirituale cred într-o formă de supraviețuire spirituală după moarte, mântuire, reîncarnare, etc. În acest timp, cealaltă categorie crede în supraviețuirea speciei, dar nu și în cea a individului.
Ce cred eu? Dintre ideile expuse mai sus nu cred nici una, nici alta. Deși oarecum tind să mă înclin spre cea de-a doua. Sincer să fiu, nu cred într-un anume sens al vieții. Nu cred că există un sens universal, valabil pentru toate formele de viață. Consider viața o apariție accidentală mai degrabă decât una miraculoasă, și tocmai din această cauză ea, adică viața, nu poate avea un sens. Viața e o continuitate de etape, care cumva reflectă mersul anotimpurilor. Copilăria e ca primăvara, frumoasă și plăcută. Adolescența e ca vara, arzătoare și cu multe provocări. Maturitatea e ca toamna, cu multe ploi, vânt și temperaturi scăzute, adică cu tot mai multe neplăceri. Bătrânețea e precum iarna, cu mult frig, ger, suferințe și în final moarte. Și cam asta e tot. Unii probabil ar spune că procesul anotimpurilor se repetă mereu, și asta cumva ar favoriza teoria reîncarnării. Resping această idee, deoarece pentru reîncarnare nu există nici o singură dovadă științifică, la fel cum nu există nici pentru mântuire, nici pentru existența sufletului, ș.a.m.d.
Consider lipsit de sens orice efort inutil ce face omul. Ne supunem orbește în fața unor entități fictive precum societatea, băncile, Dumnezeu, sistemul, etc. Toate acestea nu există într-o formă fizică. Sunt doar rodul imaginației unor oameni care știau bine psihologia maselor, și știau încă din timpurile străvechi că de astfel de lucruri e nevoie ca omenirea să poată supraviețui și dezvolta. Cu alte cuvinte, toate cele enumerate puțin mai sus sunt un fel de rău necesar.
Toate formele de viață, inclusiv omul, sunt precum niște roboți biologici. Toate instinctele, sentimentele și gândurile au în spatele lor un fel de algoritm biologic, asemănător cu un limbaj de programare din informatică. Diferența e că acestea spre deosebire de limbajele de programare folosite pe calculatoare, funcționează pe baza unor reacții chimice din creier. Așa apar toate percepțiile, gândurile, sentimentele, trăirile, etc. Ceea ce numim ego e defapt o iluzie a minții, precum un virus cibernetic. Ceea ce mulți numesc conștiință nu este altceva decât mintea, adică acea platformă (oarecum virtuală) prin care creierul face legătura cu lumea din exterior. Mulți cred în existența unui suflet nemuritor, care ar sălășlui în noi și ar ieși după ce murim. Din păcate nu există așa ceva. Poți diseca corpul uman în oricâte bucăți, și tot nu vei găsi nici măcar un singur atom care să formeze sufletul. E doar o idee născută în antichitate, pe vremea grecilor antici, preluată mai apoi și de către evrei și de alte popoare.
Și cum rămâne cu liberul arbitru? Aceasta este o altă iluzie, promovată în special de creștini, care susțin că din cauza aceasta există oarecum răul din lume, din cauza alegerilor proaste pe care le facem. Liberul arbitru e doar o noțiune tehnică, dar care în realitate nu există. Nu ai cum să devii ceea ce nu ai fost predestinat să fii. Și prin predestinare înțeleg toate acele mici scheme celulare, legături neuronale, moșteniri ereditare, toate aceste împletituri de noțiuni care într-un anume fel ne modelează caracterul, felul în care ne trăim viața, și astfel și viitorul. Ca să dau doar un singur exemplu: niciodată nu se va sinucide o persoană alfa din punct de vedere al caracterului, psihologic vorbind. Și de ce nu se va sinucide? Simplu! Pentru că toate genele și celulele și tot ansamblul de materiei ce îi formează persoana, pur și simplu din punct de vedere tehnic nu permit o eroare precum sinuciderea.
Și de ce suntem așa? Nu ne-a creat Dumnezeu, și nici alți zei. Nu ne-au creat nici extratereștrii. Toate acestea sunt rodul imaginației oamenilor. Suntem rezultatul a milioane de ani de evoluție, adaptare, lupte, modelări din partea mediului și supraviețuiri. Filozofii din trecut nu știau atâtea noțiuni științifice (în mare parte dovedite). Pe vremuri, filozofii erau cei care încercau să explice viața și natura lucrurilor, dar în zilele noastre situația s-a cam schimbat, iar locul lor a fost luat de către savanți. Dar aceasta nu înseamnă că filozofia e inutilă.
Și ce se poate face atunci când descoperi că viața nu are sens? Nimic, trăiești mai departe și gata. Ceea ce trebuie evitat pe cât posibil este suferința. Suferința apare în ceea mai mare parte din cauza atașamentului, așa cum afirmă și filozofia budistă. Oamenii suferă cel mai mult atunci când își văd apropiații având probleme. Apropiații fiind familia, prietenii, etc. Cea mai mare durere o simți atunci când pierzi pe cineva drag, indiferent că îți este părinte, soț, soție, bunic/ă, copil, prieten, vecin, etc. E o durere ce nu se poate descrie în cuvinte. Ca să se evite toate aceste neplăceri, tot filozofia budistă e cea care recomandă celibatarul, sau ascetismul. Asta nu înseamnă că trebuie să fii un pustnic nebarbierit, care trăiește în izolare pe vârful unui munte. Ideea e să trăiești singur, fără familie, fără nimeni. Toți cei care se atașează de cineva, până la urmă tot din cauza acestei persoane vor cunoaște și suferința, într-un fel sau altul.
Eu recomand practicarea unei activități. Aceasta poate fi ori un sport, ori ceva ce ține de artă, sau orice altceva care să creeze o oarecare formă de plăcere și pasiune. Ideea e să se evite toate acele stereotipuri tâmpite, forțate de societate. Și până la urmă, omul făcând ceva activitate găsește bucuria în viață, descoperind astfel un sens în ceea ce face. Nu e nimic mistic sau superficial în aceasta. Să descoperi acel lucru care îți place, și să te dedici în totalitate - aceasta este o realizare mult mai mare decât orice înțelepciune promovată de doctrine spirituale și religii. Eu de exemplu îmi descriu suferințele. E o chestie total negativă, cum ar spune mulți, dar pentru mine creează bucurie această activitate. Pot spune că e un oarecare sens. Un sens personal, dar nu și universal.