Dintre toate căutările mele, cea mai importantă și măreață este căutarea unui sens pentru existență. Am scris despre felul în care căutam iubirea, libertatea, fericirea, și despre multe altele. Dar după cum spuneam, cea mai profundă căutare este cea a sensului vieții. O să fiu sincer de la bun început: nu am găsit niciun sens până acum, și probabil că nici nu voi găsi vreodată, pentru că pur și simplu nu există așa ceva.
La un moment dat în viață, orice om rațional și gânditor, își pune întrebarea firească dacă există vreun sens al vieții. Filozofi, gânditori, liberi-cugetători, și mulți alții și-au dedicat viețile în totalitate pentru a putea da un răspuns. În linii mari, cam două categorii de explicații s-au dezvoltat de-a lungul timpului. Prima categorie este explicația religioasă, sau spirituală. Cei din această categorie (filozofi creștini, teologi, înțelepți, sfinți, yoghini, maeștri spirituali) consideră că sensul vieții e o oarecare devenire , unificare cu Creatorul, urmarea unor porunci divine și trăirea vieții în conformitate cu acestea. Pentru mine aceasta nu este o explicație, sunt doar vorbe goale, dar în același timp nici nu îi judec pe cei care trăiesc astfel. Cea de-a doua categorie (oameni de știință, evoluționiștii, tehnocrații, raționaliștii) consideră lumea o continuă luptă de supraviețuire, un fel de câmp de bătălie pentru diversele forme de viață care trebuie să se adapteze, să se reproducă și astfel specia nu dispare. Creaționiștii și cei cu idei spirituale cred într-o formă de supraviețuire spirituală după moarte, mântuire, reîncarnare, etc. În acest timp, cealaltă categorie crede în supraviețuirea speciei, dar nu și în cea a individului.
Ce cred eu? Dintre ideile expuse mai sus nu cred nici una, nici alta. Deși oarecum tind să mă înclin spre cea de-a doua. Sincer să fiu, nu cred într-un anume sens al vieții. Nu cred că există un sens universal, valabil pentru toate formele de viață. Consider viața o apariție accidentală mai degrabă decât una miraculoasă, și tocmai din această cauză ea, adică viața, nu poate avea un sens. Viața e o continuitate de etape, care cumva reflectă mersul anotimpurilor. Copilăria e ca primăvara, frumoasă și plăcută. Adolescența e ca vara, arzătoare și cu multe provocări. Maturitatea e ca toamna, cu multe ploi, vânt și temperaturi scăzute, adică cu tot mai multe neplăceri. Bătrânețea e precum iarna, cu mult frig, ger, suferințe și în final moarte. Și cam asta e tot. Unii probabil ar spune că procesul anotimpurilor se repetă mereu, și asta cumva ar favoriza teoria reîncarnării. Resping această idee, deoarece pentru reîncarnare nu există nici o singură dovadă științifică, la fel cum nu există nici pentru mântuire, nici pentru existența sufletului, ș.a.m.d.
Consider lipsit de sens orice efort inutil ce face omul. Ne supunem orbește în fața unor entități fictive precum societatea, băncile, Dumnezeu, sistemul, etc. Toate acestea nu există într-o formă fizică. Sunt doar rodul imaginației unor oameni care știau bine psihologia maselor, și știau încă din timpurile străvechi că de astfel de lucruri e nevoie ca omenirea să poată supraviețui și dezvolta. Cu alte cuvinte, toate cele enumerate puțin mai sus sunt un fel de rău necesar.
Toate formele de viață, inclusiv omul, sunt precum niște roboți biologici. Toate instinctele, sentimentele și gândurile au în spatele lor un fel de algoritm biologic, asemănător cu un limbaj de programare din informatică. Diferența e că acestea spre deosebire de limbajele de programare folosite pe calculatoare, funcționează pe baza unor reacții chimice din creier. Așa apar toate percepțiile, gândurile, sentimentele, trăirile, etc. Ceea ce numim ego e defapt o iluzie a minții, precum un virus cibernetic. Ceea ce mulți numesc conștiință nu este altceva decât mintea, adică acea platformă (oarecum virtuală) prin care creierul face legătura cu lumea din exterior. Mulți cred în existența unui suflet nemuritor, care ar sălășlui în noi și ar ieși după ce murim. Din păcate nu există așa ceva. Poți diseca corpul uman în oricâte bucăți, și tot nu vei găsi nici măcar un singur atom care să formeze sufletul. E doar o idee născută în antichitate, pe vremea grecilor antici, preluată mai apoi și de către evrei și de alte popoare.
Și cum rămâne cu liberul arbitru? Aceasta este o altă iluzie, promovată în special de creștini, care susțin că din cauza aceasta există oarecum răul din lume, din cauza alegerilor proaste pe care le facem. Liberul arbitru e doar o noțiune tehnică, dar care în realitate nu există. Nu ai cum să devii ceea ce nu ai fost predestinat să fii. Și prin predestinare înțeleg toate acele mici scheme celulare, legături neuronale, moșteniri ereditare, toate aceste împletituri de noțiuni care într-un anume fel ne modelează caracterul, felul în care ne trăim viața, și astfel și viitorul. Ca să dau doar un singur exemplu: niciodată nu se va sinucide o persoană alfa din punct de vedere al caracterului, psihologic vorbind. Și de ce nu se va sinucide? Simplu! Pentru că toate genele și celulele și tot ansamblul de materiei ce îi formează persoana, pur și simplu din punct de vedere tehnic nu permit o eroare precum sinuciderea.
Și de ce suntem așa? Nu ne-a creat Dumnezeu, și nici alți zei. Nu ne-au creat nici extratereștrii. Toate acestea sunt rodul imaginației oamenilor. Suntem rezultatul a milioane de ani de evoluție, adaptare, lupte, modelări din partea mediului și supraviețuiri. Filozofii din trecut nu știau atâtea noțiuni științifice (în mare parte dovedite). Pe vremuri, filozofii erau cei care încercau să explice viața și natura lucrurilor, dar în zilele noastre situația s-a cam schimbat, iar locul lor a fost luat de către savanți. Dar aceasta nu înseamnă că filozofia e inutilă.
Și ce se poate face atunci când descoperi că viața nu are sens? Nimic, trăiești mai departe și gata. Ceea ce trebuie evitat pe cât posibil este suferința. Suferința apare în ceea mai mare parte din cauza atașamentului, așa cum afirmă și filozofia budistă. Oamenii suferă cel mai mult atunci când își văd apropiații având probleme. Apropiații fiind familia, prietenii, etc. Cea mai mare durere o simți atunci când pierzi pe cineva drag, indiferent că îți este părinte, soț, soție, bunic/ă, copil, prieten, vecin, etc. E o durere ce nu se poate descrie în cuvinte. Ca să se evite toate aceste neplăceri, tot filozofia budistă e cea care recomandă celibatarul, sau ascetismul. Asta nu înseamnă că trebuie să fii un pustnic nebarbierit, care trăiește în izolare pe vârful unui munte. Ideea e să trăiești singur, fără familie, fără nimeni. Toți cei care se atașează de cineva, până la urmă tot din cauza acestei persoane vor cunoaște și suferința, într-un fel sau altul.
Eu recomand practicarea unei activități. Aceasta poate fi ori un sport, ori ceva ce ține de artă, sau orice altceva care să creeze o oarecare formă de plăcere și pasiune. Ideea e să se evite toate acele stereotipuri tâmpite, forțate de societate. Și până la urmă, omul făcând ceva activitate găsește bucuria în viață, descoperind astfel un sens în ceea ce face. Nu e nimic mistic sau superficial în aceasta. Să descoperi acel lucru care îți place, și să te dedici în totalitate - aceasta este o realizare mult mai mare decât orice înțelepciune promovată de doctrine spirituale și religii. Eu de exemplu îmi descriu suferințele. E o chestie total negativă, cum ar spune mulți, dar pentru mine creează bucurie această activitate. Pot spune că e un oarecare sens. Un sens personal, dar nu și universal.
No comments:
Post a Comment