Am un talent ieșit din comun de a nu face nimic util, de a pierde vremea zi de zi cu lucruri total nefolositoare. Nu sunt eu sortit vreunui destin celebru, îmi spun asta mereu ca o formă de consolare în fața eșecurilor și a nerealizărilor mele. Parcă mai mult mă tem de viață decât de moarte. De când mă știu, viața mi s-a părut cumva insuportabilă și înfricoșătoare. Incapacitatea de a mă integra în acest joc, teama de oameni de parcă aș fi o altă formă de viață, sentimentul permanent de înstrăinare și de neapartenență, sunt doar câteva dintre stările care mă bântuie.
Sunt precum un naufragiat ajuns pe o insulă pustie, fără hrană și fără provizii, sortit unei morți cumplite. Insula pustie pe care eu am naufragiat e viața. Cred că m-am născut prea târziu. Trebuia să trăiesc pe vremea marilor poeți și filozofi, în urmă cu cel puțin 150 de ani.
Cumva, datorită felului meu de a fi, și datorită felului în care văd lumea și viața, am reușit să-i dezamăgesc cam pe toți cei pe care îi cunosc. Sunt ca un fel de rebut uman care totuși continuă să respire aerul poluat al lumii moderne, rătăcind confuz și fără direcție cu un picior în prezentul mizerabil, iar cu celălalt în trecut. "Am reușit să mă rup de trecut!" - Bravo!!! Ei bine, iată că eu nu! Și nici nu pot, și nici nu vreau! Până la urmă de ce îi spunem trecut, dacă nu trece?
Mă frământă aceleași gânduri apăsătoare de ani de zile, și retrăiesc aceleași sentimente de fiecare dată când mi le amintesc. Am ajuns să-i invidiez până și pe creștini. Mi-aș dori tare mult să am viziunea lor îngustă despre lume și existență, să pot vedea totul așa cum o văd ei. Să nu mă revolt pentru nimic, să pot spune și eu că "Ei, asta e, voia Domnului, Amin". Să accept totul ca pe un dar, sau ca pe o pedeapsă. Dacă mi s-ar fi îngăduit să am toată limitarea și îngustarea creștinilor, azi eram și eu fericit și așteptam cu entuziasm sfârșitul lumii.
Uneori sunt atât de plictisit, căci nici măcar de propria mea persoană nu mai îmi pasă. Experiența plictisului e precum experimentarea unei înalte stări de înțelepciune, ca și atunci când ajungi să accesezi mari cunoștințe și revelații, doar că în cazul de față ajungi să conștientizezi că de fapt nimic nu are vreun sens, și că orice ai face până la urmă nimic nu contează cu adevărat.
De fiecare dată când am impresia că îmi merge bine, și pare să uit care sunt limitele, viața mă lovește cu un impuls care să-mi reamintească unde mi-e locul de fapt. Acel impuls, sub forma unui cutremur, e acel semn care-mi arată că nimic nu e așa cum cred eu, și că nici nu va fi vreodată așa cum vreau eu. E ca și revenirea la realitate după o perioadă cu capul în nori. Unii ar numi aceasta "palmă morală", eu îi zic "semnal de atenționare".
Noi, acești naufragiați ai vieții, suntem cei care vedem despre ce este cu adevărat vorba în jur. Tot ceea ce se naște trebuie și să moară, iar aceasta este cea mai mare nedreptate din lume. Tocmai din această cauză nu putem vorbi despre existență folosind termeni precum "minunat", "fantastic", "mirific", sau "miraculos". În schimb, putem spune că totul e precum o mare bombă cu ceas.
Văd lumea celor vii ca pe o imensă colonie de cadavre în devenire. Și atunci să mai sărbătorești venirea noului an? Crăciunul? Ce anume e de sărbătorit? Că pe zi ce trece suntem tot mai aproape de nimicire? Bogați și săraci, tineri și bătrâni, bărbați și femei, cu toții suntem ca niște omuleți mici cățărați pe roata imensă a morii de apă, care se învârte întruna în apă. Unii sunt pe trepte mai înalte, alții pe trepte mai joase, dar până la urmă fiecare ajunge în apă, și de acolo nu mai este întoarcere.
Cu cât e mintea mai îngustă, cu atât e și fericirea mai mare. Dar să nu uităm că ceea ce numim fericire, e de fapt tristețe care încă nu s-a înfăptuit.
No comments:
Post a Comment