Zilele trec greu atunci când zilnic dai lupte grele cu demonii minții și situațiile din jur. Și partea rea e atunci când nici nu vorbești despre aceste probleme, sau nu ai cu cine discuta. Lumea ori nu te ascultă, ori nu te înțelege, ori te condamnă, sau te critică. Toți știu să arunce cu sfaturi tari atunci când nu sunt în situația ta. În momentul de față, mă mențin pe linia de plutire. Pot spune că sunt bine, așa cu jumătate de gură și cu aromă de semi-minciună. Timpul chiar trece greu de cele mai multe ori. Dar ca să supraviețuiesc am nevoie de speranță. Sunt conștient că nimic nu contează cu adevărat. Indiferent cum ai trăi tot acolo ajungi. Buni sau răi, bogați sau săraci, toți ajung până la urmă în groapa cu var. Toți optimiștii visători, indiferent cât de frumos ar vorbi, și ei tot acolo ajung unde ajung și eu la final. Și cu toate acestea, am nevoie de speranță.
Vizitez zilnic același sanctuar cu scopul de a mă reîncărca pozitiv. Sanctuarul e un mormânt. E interesant cum încerc să caut speranță de viață acolo unde acum e moarte. Speranța e un sedativ. E un amortizor care încetinește cumva durerile vieții, pentru moment cel puțin. E precum o pastilă magică. Mi-am propus foarte multe lucruri, pe care după aceea nu le-am mai făcut. Și treaba aceasta va continua, din păcate. Mă entuziasmez rapid, după care cu o asemenea viteză și renunț. Tot entuziasmul alimentează cumva speranța, iar treaba aceasta e de moment și funcționează minunat. Adrenalina crește și simt cum plutesc printre nori, după care în ziua ce vine mă trezesc iarăși în iad.
De multe ori am încercat să dau semnale, să atrag cumva atenția asupra mea. Era o vreme când am căutat aprecierea celorlalți prin lucrurile pe care le fac. Credeam că dacă sunt sportiv, artist, etc., lumea mă va observa și mă va aprecia. Căutam iubire și acceptare, iar toată această căutare era plină de speranță. Dar acele vremuri au trecut, iar acum nu mai caut astfel de lucruri. Acum speranța e focalizată pe altceva, cred că pe supraviețuire.
Sunt un visător. Așa am fost de când mă știu. Nu am mare lucru cu care să mă mândresc. Nu mi-am făcut fericiți părinții și nici neamurile, și poate nici prietenii. Nu am realizat mare lucru în această viață. Nu mi-am creat o carieră strălucită, nu m-am căsătorit, nu am copii, nu am călătorit prin lume, nu am mașină și nici bani. Dar în schimb am o bogată cultură generală, măcar atât. Speranța m-a împins să studiez, iar prin studiu am prins speranță. E paradoxal cumva. Visători, speranțe, nerealizări și paradoxuri - chestii ciudate pentru oameni ciudați, așa ca mine.
Și oare cum e mai bine? Mai bine să-ți pierzi speranța decât timpul sperând? Speranța trebuie păstrată. E singurul remediu pentru acest haos din jur. Doar astfel se poate supraviețui. Speranța e totul. E singurul gând pozitiv.
