Metodica antrenamentului tradiţional în artele marţiale (2)

În mod normal, antrenamentul este compus din mai multe părţi. Foarte important este însă deosebirea dintre antrenamentul tradiţional şi cel modern. Antrenamentul tradiţional presupune construirea treptată a practicantului, începând de la transformarea exterioară şi pornind spre cea interioară, ca în cazul stilurilor externe (Waijiquan). În cazul stilurilor interne (Neiijiaquan), procesul se desfăşoară invers, practicantul îşi începe transformarea de la interior spre exterior.
Conform stilurilor externe, practicantul mai întăi trebuie să îşi întărească muşchii şi oasele, apoi treptat prin exersarea esenţei corporale se reglează respiraţia şi circulaţia energetică. După o perioadă de antrenament se reglează mentalul şi se uneşte interiorul cu exteriorul. Ca s-a ajuns aici, puterea se îmbină cu supleţea, totul respiră forţă şi echilibru. Stilurile externe de kung fu cele mai cunoscute sunt Shaolin, wing Chun, Choi Lai Fut, Hsing I, Huang Gar, etc.
În cazul stilurilor interne, practicantul porneşte de la liniştirea minţii, reglarea respiraţiei şi cultivarea energiei. Pe măsură ce exersează, energia sa va deveni în exces şi se va strânge în principalii centrii energetici. Conform stilurilor interne şi a medicinei tradiţionale chinezeşti, energia acumulată în exsec în centrii energetici după o vreme se va depune în oase, astfel apărând mobilitatea. Acesta este mecanismul dobândirii mobilităţii şi a puterii folosit de practicile interne (Neigong). Cel mai cunoscut stil intern este Tai Chi Chuan, care se divide în mai multe stiluri, cele mai cunoscute fiind Chen, Wu, Yang, Sun, etc.
Indiferent de stilul ales, că e extern sau intern, la un moment dat datorită practicii se ajunge în acelaşi loc.

Prima etapă şi în acelaşi timp şi cea mai importantă în antrenamentul tradiţional este menţinerea unei poziţii imobile (zhuang), care variază de la un stil la altul. Poziţia trebuie menţinută de la 2-3 minute până la cel mult 2 ore. Oricum, pentru început se menţine doar câteva minute. Principala poziţie ce se exersează este postura călăreţului (mabu), cea din imaginea alăturată. Scopul acestui exerciţiu este acela de a dezvolta mobilitatea dar în acelaşi timp şi voinţa şi perseverenţa, de a dori să poţi sta cât mai mult într-o astfel de poziţie care la vedere pare uşoară dar când e vorba de execuţie după o vreme se simt toţi muşchii cum lucrează. Cu timpul, practicantul o să poată să menţină poziţia din ce în ce mai mult. Oricum, scopul exerciţiului nu este acela de a exersa "timpul".
Pentru a înţelege mai bine acest lucru, trebuie clarificată problema celor "3 aranjări". În mod concret este vorba de aranjarea poziţiei, reglarea respiraţiei şi concentrarea atenţiei. Numai când acestea sunt îndeplinite va începe cu adevărat practica artelor marţiale. De aceea, în prima perioadă a antrenamentului practicantul nu face nimic altceva decât să-şi aranjeze postura, respiraţia şi mentalul. După o vreme, când toate cele menţionate mai sus sunt rezolvate, se pune accentul pe exersarea timpului. Concret este vorba de menţinerea poziţiei sau repetarea unei mişcări pentru o durată stabilită înainte de începerea practicii.
Astfel, dacă la un moment dat este importantă exersarea muşchilor şi oaselor, şi ulterior a energiei, în final ceea ce va conta va fi exersarea mentalului.