Nebunia existenței

"Un nebun nu se mai teme de nebunie." - Octavian Paler

Întunericul
Viața sub privirile unui trecător este o paradă sau un teatru colorat cu tot felul de culori, ba mai închise ba mai deschise, pe alocuri accentuate mai mult sau mai puțin. A fi nebun în viață înseamnă a fi incapabil să-ți abandonezi și să și îți îmbrățișezi în același timp propria speranță falsă. Existența e suferință. Orice zi e un chin atunci când realizezi aceasta.
Marea evadare din jocurile minții este transformarea nebunului în artist. Adevărata artă mereu se naște din suferință și niciodată nu moare. Un artist și un geniu nebun sunt precum doi frați gemeni siamezi.
Plictiseala mereu o să fie marele obstacol care o să încerce tot posibilul să oprească nebunul din propria nebunie. La fel ca și răul, pe această lume, nebunul niciodată nu moare. Mereu și mereu o să reapară sub o formă sau alta. Cei ce cunosc liniștea nu-și pot închipui gălăgia. Eu am văzut întunericul; a devenit o parte din mine, precum un simbiot. El trăiește în mine, respiră deodată cu mine, și se alimentează din mine, la fel cum eu la rândul meu îmi extrag cunoașterea din el, din întuneric. L-am descoperit în adâncurile minții mele, pe vremea când mă scufundam în mine pentru a căuta cunoaștere și răspunsuri la întrebări. Am găsit aproape tot ce căutam, pe rafturile din camerele minții; dar mai era ceva. Era acolo și pivnița minții cu tot felul de camere, locuri în care am găsit multe utilități. Din pivniță mai era o intrare spre cele mai întunecate și ascunse locuri ale minții: catacombele minții umane. Acolo am găsit acest simbiot numit întuneric, care după aceea, când am urcat înapoi la suprafață, m-a urmărit și a devenit o parte din mine. Îmi ține companie în nopțile reci și lungi. E demonul care stă pe umărul meu stâng.

Lumina
Pentru orice nebun există și o speranță. Când ființa și-a pierdut speranța înseamnă că s-a stins și ultima lumânare ce veghea pofta de viață. Tot răul spre bine. Tot efortul spre mai puțin efort și discomfort. Cel care rătăcește mult pe oceane când într-un final o să găsească uscatul va da de pământ. Cel care zboară mult printre nori odată ce va ieși de acolo va vedea soarele. Descoperirea sinelui, sau mai bine spus, redescoperirea adevăratei naturi universale este ultima sfărâmă de speranță. Doar în prezența cuiva drag pot să mă simt cu adevărat liber, în sensul cel mai profund al cuvântului. Doar astfel îmi pot da seama cine și ce sunt. Sunt un om de pe pământ, care prea mult a rătăcit în întuneric, iar acum într-un final pot vedea ieșirea și pot simți lumina. Oh, da! Lumina. Aceea lumină sfântă și divină care în tot acest timp era o parte din mine fără ca eu să știu. Ea e aceea speranță de mult uitată, care o consideram de mult moartă și descompusă în adâncurile cimitirului minții mele. Dar iată că am greșit, căci ea trăiește, mereu a trăit și mereu îmi ghida pașii fără ca eu să-mi dau seama. Mi-a șoptit la ureche despre compasiune și adevărata iubire. M-a vizitat în vise sub forma unei tinere domnișoare cu chip de înger și m-a învățat să fiu conștient de mine, de lume și de tot. Era alături de mine chiar și în timp ce meditam, ascultându-mi respirația și ținându-și palmele pe pieptul meu, ajutându-mă să rămân calm. Lumina divină m-a ajutat să-mi descopăr adevărata identitate și misiune. Ea e îngerul de pe umărul meu drept.

"Sunt fericit în nefericirea mea." - Marin Preda