Sunt un mic nimic în mijlocul marelui întreg dezorganizat, singura corabie în mijlocul furtunii. Doamne cât timp a mai trecut de când tot plutesc în derivă! Sunt condamnat la viață în centrul inexistenței. Am căutat lumina de atâta vreme, bântuind în întuneric, rătăcind într-una, căzând în păcat, căzând în prada ispitelor și în dependența viciilor. Am trecut peste toate, peste apă și foc, peste munți și văi, peste oameni și animale; iată-mă aici, între cei vii, umblând încă în două picioare și căutând încă și acuma acel ceva ce m-ar putea resuscita, acel ceva ce m-ar putea aduce înapoi printre cei normali. Acel ceva e precum Sfântul Graal, poate există sau poate nu.
După atâta vreme de rătăcire în haos și întuneric, văd într-un final o porțiune mică de ieșire; singura ieșire de fapt. Văd lumina, clar și limpede. Da!!! Ceea ce am văzut și încă văd este Lumina. Originile mele se pierd în timp. De ani de zile stau în sicriul melancoliei, blestemat să îndur lumina zilei și să ascult tăcerea nopții. În loc de inimă am o piatră, iar în loc de minte un procesor avansat care gândește și procesează într-una.
Tot ce pot să fac e să nu mă rătăcesc iarăși. Condamnat de atâta vreme să îndur exilul, nedreptatea și singurătatea, cu toate acestea am învățat ce este toleranța și sacrificiul. Am învățat să stau drept și să nu-mi aplec capul. Am învățat să vorbesc atunci când trebuie, la nevoie doar, să ascult tot ce e de ascultat din jurul meu, să absord tot ce e esențial și să ignor tot ce nu e de folos. Am învățat să fiu tolerant, dar în același timp să nu-mi întorc și celălalt obraz. Am învățat să folosesc cuvântul pe post de armă iar propria ființă ca scut. Am învățat să îndur atâtea încât uneori sunt la fel de insensibil precum un cadavru. Nu am cerut nimic măreț și în grabă nici nu am să cer. Știu doar că nu sunt premiul cel mare al nimănui, lozul câștigător, dar în același timp nici nu sunt pe locul doi; dacă nu pot fi pe primul loc, roată de rezervă la mașină nu are rost să fiu. Nu o să îi permit nimănui să mă rănească, la fel cum nici eu nu vreau să rănesc pe nimeni. Sunt un pacifist care mereu cu propria mână și-a făcut rău. În loc să dau pumni în fețe, am preferat să dau pumni în pereți.
Am petrecut mulți ani călătirond în cele mai întunecate colțuri ale iadului minții. Nu recomand nici unui turist amator să se aventureze pe acele meleaguri neprietenoase, căci înafară de cunoașterea interzisă nu este nimic de văzut acolo; e doar fructul interzis și atât, iar după gustare calea de întoarcere e foarte dificilă, dar nu imposibilă.
Ceea ce scriu, e ceea ce simt și nu ceea ce văd. Ceea ce am ajuns să fiu e suma tuturor acțiunilor mele, rezultatul conflictului dintre mediu și ființă, consecința bătăliilor dintre zilele reci și nopțile lungi. Sunt un pictor care pictează culori în cuvinte, un nebun melancolic ce se consideră artist, căci arta e singura evadare din amărăciunea realității; e singura scăpare spre nemurire din ghearele morții depresive și nemiloase.
Parcă aș fi din altă lume. Sunt precum un extraterestru în trecere pe Terra, un vizitator dezgustat de ceea ce vede. Cel mai groaznic lucru pentru pământeni e moartea. Total greșit! Nu moartea este un lucru teribil, ci felul în care trăiesc marea majoritate înainte să moară.
Cu toate acestea, rece precum gheața uneori, alteori plin de compasiune, rămâne să merg mai departe pe acest drum numit viață. Rămâne să lupt mai departe, dar nu cu restul, ci cu mine însumi. Doar eu sunt cel pe care mă pot răzbuna pentru ceva. Mulțumiri pot aduce altora pentru anumite lucruri, experiențe și trăiri. Fiecare om întânit până acum a fost un profesor sau un exemplu; un exemplu demn de urmat, de la care se putea învăța ceva, sau din contra, un exemplu negativ, demn de dispreț și de neurmat în nici într-un caz.
Asta este tot ce pot să spun lumii. Sunt copilul de ieri, artistul de azi și nemuritorul de mâine. Cum am spus de atâtea ori, religia mea rămâne compasiunea, iar templul meu mereu o să fie natura. Bunătatea și compasiunea nu sunt opțiuni sau alegeri, sunt fenomene ce se întâmplă de la sine, precum respirația. Asta am avut de spus lumii.
Cu stimă,
Războinicul tăcut!
No comments:
Post a Comment