"Timpul trecea, trecea și trecea, iar în mine frământările nu întârziau să apară. Mă gândeam când la una când la alta, când la un episod când la un altul, când la diverse sentimente când la diverse trăiri. În toată această furtună de gânduri, totuși, la un moment dat, mi-am amintit de felul în care m-a numit odată un bun prieten, și anume: geniu nebun. Nimeni nu mă mai numise astfel până atunci. Nebun am mai fost numit, ciudat, retras, chiar și interesant, dar nicidecum geniu, sau geniu nebun. Am tot stat să meditez asupra noțiunii și să aflu unde pot să ajung; și iată ce am descoperit:
E posibil să fiu un geniu nebun. Poate chiar sunt. Dar e posibil să nu am dreptate și toată cugetarea aceasta să nu fie altceva decât vorbărie ieftină. Sincer, prea puțin îmi pasă, trebuie doar să spun ce am de spus și atât. Geniu sunt atunci când sunt calm, plin de inspirație și plin de pasiune. În această stare se nasc cele mai bune idei, cele mai bune lucruri și cam orice altceva ce ține de superioaritate. Cu toate că această stare rareori o ating, e ceva plăcut, ceva nobil, superior, mult deasupra a tot ceea ce se poate experimenta. E claritatea lunii pe cerul nopții, e limpezimea oglindirii apei fără de valuri, e existența pură. Dar să revenim la realitate, căci orice lucru bun are și un opozant mai puțin plăcut. În personajul de geniu, în adâncurile minții sale, trăiește și nebunul, acel demon frustrat și plin de ură care nu se liniștește până nu ucide geniul în totalitate. Dacă vreți să înțelegeți mai ușor ce vreau să spun să vedem tot acest peisaj precum lupta dintre bine și rău, dar toate petrecânduse în adâncul ființei. Nebunul nu se va calma până nu va pune stăpânire în totalitate pe ființa purtătoare. El mereu va încerca să atace folosind metode noi. Va face orice îi stă în putere doar ca să anihileze odată pentru totdeauna geniul. Doar așa își va găsi liniștea. Geniul, bineînțeles că nu se va lăsa. Va riposta și va contra, iar și iar, zi de zi, an după an. Astfel o să treacă mulți ani.
Când vor veni diverse zile importante, precum sărbători, Crăciun, Paște, zi de naștere, sau mai știu eu ce alte evenimente, războaiele se vor calma, de dragul evenimentelor. Geniul și nebunul se vor înțelege să facă un armistițiu temporar. Tunurile n-o să mai tragă o vreme, săbiile nu vor mai tăia, iar gloanțele nu vor mai nimeri țintele. Vorbind din propria mea experiență, în pragul acestor evenimente, când armistițiul se instaura și domnea pacea, eram cu totul alt om. Ieșeam, socializam, vorbeam cu oamenii, chiar și zâmbeam, lucruri ce nu fac eu oricând, aproape niciodată. Trăind în această stare, orice om de pe planetă mă percepea ca pe ceea mai minunată ființă, neștiind nimeni că în spatele aparențelor banale locuiește sufletul unui om retras, înstrăinat de lume, singuratic și chinuit, devastat de atâta luptă; devastat de lupta cu el însuși, cu propria persoană. Aproape orice zâmbet e umbra unei fețe mult prea serioase și întristate, iar orice acțiune care ar avea ca efect nașterea luminii nu e altceva decât reacțiunea întunericului aflat în mine, întuneric în care locuiesc deja de atâția ani.
Cam așa e când ești un geniu nebun. Nu dormi cu nopțile, căci aproape toată noaptea e rezervată gândurilor și însuși blestematului proces de gândire. Ziua următoare te trezești de dimineață, neștiind de ce ești așa de obosit. Îți petreci ziua cu fel de fel de activități, plăcute sau nu, mai mult sau mai puțin importante, rupt de oboseală bineînțeles, așteptând ziua în care te vei odihni în sfârșit. Dar la un moment dat devi conștient de faptul că aceea zi nu va veni în grabă, sau poate că niciodată. Te împaci cu ideea că astfel trebuie să-ți duci traiul și mergi înainte, contra curentului și neînțeles de aproape nimeni. Seara nu mai are rost să o aștepți căci ști deja cum va fii.
După cum spuneam, asta e soarta geniului nebun. Orice mare operă de artă se naște din suferință și nu din fericire. Și toate marile opere de artă sunt creațiile unor genii nebuni, oameni care în viața lor prea puțin au gustat din fructul fericirii, trăind în mizeria suferinței.
Cu nebunul la putere, în adâncurile ființei mele, nu am făcut nici un lucru bun. Am lovit tot ce mișca în jurul meu. Am reproșat, am atacat, am comentat, am arătat cu degetul, pe urmă tot eu am bătut pe obraz cu degetul. Am rănit oameni, atât oameni vinovați cât și nevinovați, neiertând pe nimeni, trebuie să recunosc asta. Am rănit oameni care chiar țineau la mine, oameni care au ajuns să vadă o sclipire de lumină aflată în întunericul din mine. Tot ce pot să fac e să regret și să mă distanțez de toți la care țin. Nu sunt făcut să trăiesc printre oameni. Sunt mult prea sălbatic pentru asta; sunt pe jumătate om și pe jumătate lup. Din cauza asta mi se spune lupul singuratic, cu toate că eu prefer pseudonimul de războinic tăcut.
Geniul din mine e războinicul tăcul, acel luptător curajos care nu vrea să facă rău nimănui, care urmează calea cea dreaptă, plin de compasiune făcând binele și tot ce e mai bun. Nebunul în schimb e lupul singuratic, aceea creatură venită din întunericul îndepărtat, făptură ce caută permanent să facă rău, dar nu celor din jur, ci mie însumi. Vrea să mă pedepsească, să mă facă să sufăr. Vrea să preieie controlul și să mă ruineze în totalitate.
Bătălia dintre geniu și nebun e lupta cu mine însumi; eu contra sinele meu. Când aceste bătălii au loc, adică aproape permanent, eu nu sunt eu; eu sunt atunci victima războiului dintre geniu și nebun. Când războinicul tăcut se luptă cu lupul singuratic eu sunt victima fără adăpost, aflat într-o continuă fugă, gonind cu disperare, fugind de mine însumi. Fugind și căutând permanent noi refugii, precum un om vinovat urmărit de poliție, stabilindu-și mereu noi locații cu identități diferite. Dar oare acest om vinovat ce va face când într-un final poliția îl va prinde? Căci orice fugar ajunge la un moment dat la epuizare. Eu oare ce o să fac când o să fiu ajuns din urmă de mine? Încotro o să o mai iau? Unde o să mă mai ascund? În ce o să mă mai refugiez? Depinde cine o să câștige lupta. Războinicul tăcut sau lupul singuratic. Geniul sau nebunul. Poate că se vor anihila reciproc, asta însemnând și moartea mea, sau poate că se vor fuziona, transformânduse într-o entitate mult mai periculoasă. În orice caz, o să fiu într-o zi ajuns din urmă, de propria mea ființă și persoană, de mine însumi, iar asta va însemna ori căderea mea definitivă ori ridicarea mea."
No comments:
Post a Comment