și nimic nu voi fi.
Și nici nu vreau să fiu vreodată,
dar port cu mine toate visele lumii..." - Fernando Pessoa
"În aceea dimineață cumplită, din prima zi al noului an, căutam oarecum o comparație în mintea mea. Vroiam să mă compar cu ceva. Știam că lupul singuratic, sau războinicul tăcut, nu sunt altceva decât niște etichete, porecle, niște chestii nesemnificative. Nu dădeam doi bani pe aceste catalogări, cu toate că oarecum îmi plăceau cum sunau și una și alta. Vroiam să mă compar cu ceva real sau ireal, prea puțină importanță mai avea. Mi-am dat seama că acel ceva cu ce m-aș putea compara nu ar putea fi altceva decât o formă de viață hidoasă, respingătoare, dezgustătoare, ireală, dar și periculoasă și nocivă în același timp. O astfel de formă de viață nu putea să fie altceva decât vampirul. Această creatură mistică din folclor era aproape la fel de inexistentă ca și întreaga mea personalitate. Și iată cum aș putea să vorbesc despre mine dacă eram în pielea unui vampir și vedeam lumea prin ochii unui vampir:
“Ce ar putea să semnifice pentru mine răsăritul soarelui? Simplu: nimic! E echivalentul apusului. Corpul e lipsit de viață, așa că mi egal dacă soarele răsare sau apune; eu rămân tot același, un nemuritor blestemat, condamnat la viață; un vânător sătul să vâneze, un prădător sătul să mai caute prada, un vampir scârbit de sânge. Ce ar putea să fie mai paradoxal decât existența vampirului care nu consumă sânge? Eeee... iată că este și așa ceva. Eu sunt acela. De atâtea secole, sau poate chiar milenii, pur și simplu m-am scârbit. Nu mai pot găsi plăcerea în gustul sângelui. Și atunci ce rămâne de făcut? Am crezut că pot face schimbări la viața mea blestemată, damnată. Am crezut că pot ieși din întuneric și să trăiesc ca toți oamenii, la lumină. Am crezut că pot să fiu precum restul. Am crezut că pot gusta din plăcerea normalității. Dar m-am înșelat. M-am înșelat amarnic.
Nu sunt făcut să fiu ca alții, aceasta este purul adevăr. Am crezut că dacă alerg spre lumină, în brațele fericirii temporare și iluzorii, o să pot deveni cu totul altceva decât ceea ce sunt. Am crezut că dintr-o simplă lumânare o să mă transform în ceva la fel de luminos precum soarele. Falsele speranțe mi-au băgat mintea într-o ceață densă, într-un abis al euforiei intense și al trăirilor excitante desfrânate din propriile voințe. Totul scăpase de sub control. Vampirul – ființa nemuritoare, vânătorul însângerat, stafia ce bântuie în nopțile reci, a devenit altceva; a devenit clovnul idiot – hipnotizatul otrăvit cu propriile iluzii, nebunul încarcerat în propriul sanatoriu de boli mentale.
Îmi era scârbă de mine. Cum am putut deveni așa ceva? Cum am putut să cad pradă tentațiilor și ispitelor umane, eu, specia superioară omului, cum s-a putut întâmpla așa ceva? Cum am putut să-mi uit toate principiile, strămoșii, cultura, până și stilul de viață? Și toate astea pentru ce? M-am scârbit de gustul sângelui ca să mă obișnuiesc cu gustul amar al lichidelor consumate de oameni? Am încercat să devin uman. Am încercat să fiu ca și ei. Tot ceea ce vroiam era o viață așa zis normală, nu ceea ce trăiam eu. Eram sătul de nopțile reci și lungi, de zilele negre și obositoare. Mă scârbisem de propria ființă, de propria persoană. Tot ceea ce realizasem era egal cu zero în ochii mei. Nu era nimic de nici o valoare. Tot ce vroiam era să fiu fericit. Asta căutam doar: fericirea. Nimic altceva. Dar am uitat un lucru: un psihic instabil nu poate să ducă un trai fericit. Eu eram acel psihic instabil. În loc de fericire nu am găsit altceva în lumea oamenilor decât bucurii temporare, bucurii care pe urmă m-au împins direct în ghearele suferinței. Am fost nevoit să străbat cele mai nemiloase iaduri, desculț și fără apărare. O trebuit să învăț chiar și să plâng, eu cel fără de sentimente și fără suflet. Inima de piatră a învățat ce e cu adevărat suferința. Ziua arătam un zâmbet fals, iar noaptea plângeam de durere și chin. Ceea ce mă durea nu era trupul, căci fizic eram mort de mult, căci eram vampir. Mă durea ceea ce până atunci credeam că nu am: sufletul.
Atunci am devenit conștient de tot. Nu sunt făcut să fiu fericit. Nu sunt făcut să fiu iubit, nici să iubesc. Orice bătălie aș purta pe tărâmul oamenilor, mereu aș ieși înfrânt în lumea sentimentelor; căci la cât sunt de puternic fizic, la exterior, călit în urma anilor de antrenament, în interiorul meu sunt doar un copil naiv, plin de sentimente și de emoții trăite la intensitate maximă. Și toate astea nu sunt altceva decât echivalentul unui glonț de argint într-un pistol îndreptat asupra mea, cu propria mână. Sunt propriul meu dușman. Ca să mă vindec de această boală emoțională trebuie să rup legătura cu oamenii, trebuie să mă însingurez și mai mult. Nu mai e nevoie să consum sânge, deci nu mai trebuie să gust din trupurile lor. Tot ceea ce trebuie să fac este să îi evit.
Sunt o ființă negativistă, o creatură a nopții, un vampir, născut în întuneric, educat și crescut de însuși marele întuneric absolut. Nu am ce căuta la lumină. Locul meu nu e la lumină, nu trebuie să strălucesc și nu trebuiesc nici să oglindesc lumina altora. Pur și simplu nu sunt făcut pentru asta. Nu trebuia să părăsesc lumea întunecată în care mă aflam. Nu trebuia, dar nu e timp de regrete; tot ceea ce am trăit e o bună experiență și o bună învățătură de minte, să nu mai cad în capcana ispitelor și a dorințelor, să nu mai încerc să devin ceea ce nu pot să fiu niciodată. Acele câteva clipe unice de fericire temporară rămân cele mai plăcute amintiri din viața mea blestemată și condamnată la nesfârșita suferință a existenței. Le voi păstra în arhiva minții mele ca pe cele mai valoroase bijuterii. Mă doare că trebuie să spun asta, dar nu pot să fiu uman, nu pot să duc aceeași existență ca restul oamenilor. Sunt doar unul din mulțime, dar unul foarte diferit și pe o lungime de undă total diferită de restul lumii. Nimeni nu mă poate înțelege și cu asta trebuie să mă împac. Mereu o să fiu batjocorit, scuipat și huiduit. O să fiu respins atât de femei cât și de societate. Asta mi-e soarta. Sunt predestinat să fiu ceea ce sunt și cu asta trebuie să învăț să mă obișnuiesc. Nu pot să capitulez, nu-mi pot apleca capul în fața minciunii și a prefăcătoriei, acceptarea și renunțarea rămânând doar opțiunile finale, în cazul în care celelalte variante de opțiune s-au epuizat.
Și cu toate acestea trebuie să îmi văd de drumul meu, să las la o parte femeile și tentațiile, să las în urmă lumea oamenilor, să rămână totul istorie în trecut și atât. Sunt vampir și locul meu e în umbră, în întuneric, nu la lumină, nu în brațele cuiva, căci totul e iluzoriu și trecător. “Acasă” nu este un loc și nu este nici un sentiment, dar nu este nici o persoană și nici o reacție pornită din cauza unei persoane. Mulți ani la rând am crezut în tot felul de minciuni hrănite de sentimentalisme ieftine. Și iată concluzia: nu mai cred în nimic.
Sunt doar un vampir bătrân, singuratic și obosit; dar cu toate acestea simt nevoia să vă zic că totuși nu am nevoie de nimeni și de nimic.”
Cam astea au fost gândurile mele în cazul în care m-aș fi comparat cu o creatură precum vampirul. Toată această poveste bizară s-a derulat în mintea mea în câteva fracțiuni de secunde și cred că era ceea mai bună comparație cu stările sufletești ce le aveam în acele momente. Era spovedania perfectă, chiar și pentru o creatură infernală precum vampirul."
No comments:
Post a Comment