Sunt momente în care nu pot dorm noaptea, sau cel puțin nu pot să adorm, trebuie să treacă mult timp până apare Moș Ene. Din păcate e mult mai mare numărul insomniilor decât numărul nopților dormite odihnitor și relaxant, așa cum ar fi normal. În astfel de nopți stau pe gânduri și mă gândesc la tot felul de treburi profunde, care pentru alții nu înseamnă nimic. Dezbat în mintea mea idei filozofice, îmi amintesc de diverse evenimente din viața mea, sau pur și simplu îmi dezvolt propriile mele idei filozofice. Nu am pretenția de la nimeni să înțeleaga asta, sunt conștient că nu se poate. Despre ce vorbesc eu aici ține de tărâmul ciudaților și nu e despre oamenii normali. Un om normal e acela care odată ce și-a pus capul pe perină a luat somn într-un timp cât mai scurt, fără să trebuiască să filozofeze cu el însuși în gând ore întregi și fără să recurgă la pastile.
În una dintre multele nopți albe m-am gândit la incompatibilitatea filozofiei budiste cu stilul de viață din occident. Nu merge frate, efectiv nu poți să fi bun cu toată lumea în ziua de azi. Nu poți să-i dorești tot binele din lume unui om care la prima ocazie te-ar călca cu mașina. Cum poți să simți compasiune față de șeful tău atunci când vezi cât de mult te nedreptățește, sau când vezi că nu te plătește pe măsura efortului tău? Cum? Când pe zi ce trece îți merge din ce în ce mai rău e normal să înjuri karma și cam tot ce ține de mersul treburilor din acest univers pervers. Ori am dreptate, ori ceva îmi scapă mie.
Iarăși într-o astfel de noapte minunată m-am gândit la ideea de sens al vieții. Mulți gânditori au afirmat faptul că viața nu are un sens concret ci noi personal trebuie să creăm acel sens, fiecare conform propriului stil de viață. Păi dacă tot nu există un astfel de sens din punct de vedere universal ce rost mai are să creezi unul? Din moment ce ai ajuns la o stare spirituală superioară sau la un anumit nivel filozofic net superior și conștientizezi faptul că sensul vieții este egal cu zero după ce să mai creezi un astfel de sens? Aici îs de acord cu budismul, care afirmă că toate lucrurile sunt efemere și iluzorii, fără să aibe o natură proprie.
Într-o noapte când nu eram atât de agitat și de anxios ca altă dată de regulă, m-am gândit la ideea de păcat, într-o manieră mai comică . Mă refer la păcatul biblic, cel creștinesc. Toți creștinii, în special conservatorii, predică într-una ca asta și aia să nu facem pentru că îi păcat. Ok, am înțeles. Dar totuși cum rămâne cu ideea conform căreia Isus a murit pentru păcatele noastre? Dacă noi nu păcătuim atunci pentru ce s-a jertfit? Numai așa a proasta? Înseamnă că tot spectacolul a fost degeaba. Păi nu?
De multe ori noaptea îmi vin idei pentru poezii. Oare ce idei îmi pot veni noaptea? Normal că nu despre veselie și bunăstare. Ar fi culmea ca un om melancolic și singuratic să vorbească despre chestii pozitive. E ca și cum lupul ar promova vegetarianismul. Neee! Nu așa merge treaba. Un artist trebuie să descrie ceea ce simte, indiferent că e vorba de sentimente pozitive sau negative. Artistul întotdeauna e caracterizat de sinceritate. Asta e baza artei pure. Spui ce ai de spus, arăți ce ai de arătat. Nu contează cine ce zice. Cui nu-i place nu ascultă, sau pentru cine nu e cămașă să n-o poarte.
Oare e atât de rău să fi pesimist în viață? Pesimismul e oarecum o artă de a trăi, o formă de supraviețuire. Când totul e negru ce rost are să inventezi minciuni cum că totul e colorat? Pe alții îi poți minții, dar nu și pe tine. Prin pesimism accepți viața așa cum e ea, doar că ești mai revoltat decât restul. Până la urmă și decăderea e doar un drum, la fel ca urcarea pe o treaptă. Finalul oricărui drum este același, atât pentru unii cât și pentru alții.
Faptele mele niciodată n-au fost semnificative. Mereu eram în umbră și de acolo priveam lumea, iar asta nu se va schimba. Viața mea n-o avut un sens, poate nici moartea mea nu va avea, dar poate că filozofia mea va avea prin scrierile mele de pe acest blog. Nu-mi permit să scriu o carte, financiar vorbind. Așa că tot mai ok e să scriu aici tot ce mă doare și tot ce simt. Sunt precum un câine care toată viața a fost în lanț, iar când este eliberat definitiv nu știe ce să facă cu libertatea ci vrea înapoi pe lanț.
Într-o noapte am ajuns la o concluzie interesantă. Dacă stau bine să mă gândesc, statistic vorbind, sunt mult mai multe clipe în care mi-am dorit să mor decât zile în care am simțit cu adevărat că trăiesc. În acele clipe mi-am dorit atât de mult să dispar definitiv, să uite toți de mine, să uite că am existat, să mă șteargă din memoriile lor. Dar cu toate acestea eram mult prea laș să sfârșesc eu povestea. Și iată că sunt încă aici, trăind în mizeria asta, îndurând groaza existenței. Fără să mă laud, dar sunt un adevărat supraviețuitor în condiții extreme.
Tot din punct de vedere statistic vorbind, într-o noapte albă mi-am dat seama de un lucru cutremurător. Mult mai mult am plâns în ultima perioadă din viața mea, ca adult, decât pe vremea când eram copil. Da! Am plâns! Eu care mă dădeam mare că sunt cu inima de piatră, că numai cei slabi plâng, și iată că am ajuns să fiu unul dintre cei slabi și să plâng și eu, din ce în ce mai des.
Sunt nopți în care mă gândesc și la lucrurile bune de care am avut cândva parte. Mă gândesc la amintiri plăcute din copilărie, la copiii din acele vremuri apuse, la locurile unde mă jucam, la cum eram și la cum am ajuns, ș.a.m.d. Mă gândesc mult, poate chiar cel mai mult, la clipele minunate petrecute în compania bunicii mele, la mâncărurile și prăjiturile bune pe care le făcea, la felul în care m-a crescut și la tot binele ce am învățat de la ea. Mă gândesc la toți vecinii și membrii de familie care azi nu mai sunt. Stau și mă întreb ca prostul cum de au trecut atâția ani... Încotro s-au dus? Se vor mai reîntoarce cândva? E normal ca în astfel de nopți cu așa gânduri să fiu răscolit și să îmi vină să mă țip pe fereastră de dorul vremurilor bune de altădată.
De multe ori în timp ce stau în pat, în nopțile târzii, în acele nopți lungi și reci, îmi imaginez cum mă plimb de unul singur în pustietatea nopții și cum bântui străzile, ca un nebun dezorientat ce nu-și găsește liniștea. Cât de morbid sună, dar în același timp cât de minunat. Și cu toate acestea sunt totuși în pat, precum într-un sicriu așteptând învierea, pe când eu aștept adormirea. De multe ori așteptând o adormire infinită, eternă, fără să mai am vreodată parte de trezirile mele clasice care cuprind agitație, lipsa unui motiv concret de bucurie pentru viață, lipsa unui sens sau al unei direcții.
Noaptea e magică, iar parfumul ei e de un miros special. Gustul ei nu se compară cu nici un alt gust. Noaptea totul e diferit. În bezna nopții se pot distinge atâtea forme, se pot acumula atâtea informații. Și totuși de astfel de experiențe au parte doar singuraticii, oamenii triști pedepsiți de soartă, damnații nopților, cei condamnați la insomnie. După cele citite, e firesc și logic ca oricare cititor să tragă concluzia că sunt un melancolic, deprimat, nostalgic, singuratic și morbid. Da, asta sunt, nu am ce să mă ascund. Mi-am pierdut ani grei din viață încercând să descopăr cine și ce sunt, iar după aia mi-am reprimat iarăși ani grei sentimentele pentru a nu mă face de râs sau ca să nu creez o impresie greșită în societate. Iată ce sunt: un melancolic, dezorientat într-o lume modernă unde nu-mi găsesc locul. Iată cine sunt: Joker în viața reală, Emil Cioran, Nietzsche, sunt toți acei oameni care au încercat și care au ratat. Câtă claritate poate să ofere lumina nopții. Și cu toate acestea trebuie să ai urechi ca să-i poți auzi muzica. Ziua era pentru oameni, în timp ce noaptea mereu aparținea ciudaților.
