Nu e prima dată când scriu despre anxietate și probabil nu este nici ultimul articol pe tema aceasta. Oarecum este un subiect morbid, recunosc asta. Mulți nu au curajul să vorbească despre asta, în special despre propriile lor anxietăți. În cazul meu particular, fără să mă laud, consider că este un act de curaj până și simplul fapt că scriu despre asta, cu toate că de discutat nu discut asta cu nimeni. După cum spuneam am mai scris 3 articole până în momentul de față despre anxietate. Primul puteți citi de aici, al doilea de aici, iar al treilea de aici. Nu mai e o noutate faptul că și eu sufăr din cauza acestei tulburări mentale. Fără să am cunoștințe tehnice sau științifice despre termenul de anxietate, dar în același timp foarte conștient de faptul că ceva nu e cum trebuie, mereu am încercat să ascund cumva acest defect. Unii zic că se poate vindeca, alții zic că nu. Vom vedea...
Pe lângă faptul că te face să trăiești într-o continuă stare de frică și neliniște, anxietatea te limitează din toate punctele de vedere. Te limitează atât sentimental, profesional, pe plan amoros cât și pe plan psihic. Anxietate se manifestă prin agitație, mai exact printr-o continuă stare de agitație și de neliniște. Ce scriu aici e atât rezultatul documentării mele cât și ceea ce am trăit și trăiesc pe propria piele.
De multe ori eram invitat la diverse evenimente, ieșiri pe afară și chestii de genul acesta. Normal că la toate am dat eject, fără să stau prea mult pe gânduri. Tovarășii care mă invitau nu puteau înțelege ce naiba e în neregulă cu mine de mă comport așa. Am primit reproșuri de toate felurile pentru aceasta, iar concluzia a fost aceea că nu m-au mai invitat veci, spre bucuria mea. Oamenii normali, adică cei care nu au fobii și nu suferă de anxietate, pur și simplu nu pot înțelege cum e să trăiești constant cu aceea stare de frică teribilă și neliniște fără de sfârșit.
Chestia nasoală e faptul că nici până în ziua de azi nu se știe concret cum se manifestă anxietatea și din ce cauze. Se speculează că ar fi o eroare mentală, mai exact o chestiune de chimie din creier, lipsa unor substanțe și abundența altor substanțe care n-ar avea ce căuta în exces. Se știe că serotonina este hormonul fericirii, tehnic vorbind. Este o substanță care dacă este secretată de creier pur și simplu ne simțim bine. Mai pe înțelesul tuturor, dacă creierul tău secretă suficientă serotonină te vei simți bine și mereu vei fi în largul tău. Dar dacă serotonina este în cantități mici, sau chiar foarte mici, atunci e bai. Mereu o să ai impresia că acel nor negru e deasupra capului tău.O altă substanță activă foarte cunoscută este cortizolul, sau hormonul stresului. Această substanță dacă este din belșug rezultatul este că vei fi cam tot timpul posomorât, trist, deprimat, anxios. Am lămurit și chimia. Deci dacă este serotonină e ok, dacă în schimb este cortizol atunci nu-i mai ok.
Și totuși cum am ajuns eu să am astfel de stări negre? Se consideră că și moștenirea genetică joacă un rol important în toată povestea noastră. De exemplu în familia mea, arborele genealogic dinspre bunicul meu (tatăl tatălui meu) cuprinde o grămadă de exemple negative, nu că le-aș condamna doar spun ca fapt divers. În această ramură a familiei mele au existat strămoși deprimați, sinucigași, melancolici, ratați care n-au ajuns niciunde, alcoolici și posibil și anxioși. Se presupune că dacă ai astfel de strămoși în familie ai șanse mari să moștenești și tu pe plan genetic astfel de trăsături. Tind să cred acest lucru. De exemplu am un bun prieten al cărui părinți și bunică au murit cu toții din cauza cancerului. După ce ultimul membru de familie o murit medicul l-a avertizat să mearga și să-și facă cât de des posibil controale, deoarece are toate șansele din lume să fi moștenit pe plan genetic semințe ale acestei boli terifiante. Dacă boli precum cancerul se pot moșteni ereditar, atunci cred că și tulburările mentale precum anxietatea și depresia se pot moșteni cu ușurință.
Din tot ce am enumerat mai sus am ajuns la concluzia că oamenii ca mine sunt predestinați biologic să devină anxioși. Nu că aș vrea să mă victimizez, dar din moment ce de mic copil am fost așa, acum ca adult mare lucru nu mai pot schimba la asta. Mereu o să trăiesc astfel, mereu o să am nevoie de calmante și mereu o să fac chestii doar ca să am mintea ocupată cu ceva. Odată ce anxietatea s-a instalat există șanse mari ca ea să producă diverse subcategorii, frici sau fobii. Cele mai cunoscute sunt: frica de spații închise (claustrofobie), frica de înălțimi (acrofobie), frica de leșin (astenofobie), teama de a fi departe de casă (agorafobie), frica de germeni (bacilofobie), teama de a nu consuma brânză (turofobie), teama de a vorbi în public (o subcategorie a fobiei sociale), frica de zbor (aerofobie), frica de a vomita (emetofobie), frica de a vomita în avion (aeronausifobie), și multe altele. În cazul meu am probleme cu plecatul de acasă și cu fobia socială, dar despre astea o să vorbesc într-un alt articol.
Din punct de vedere psihologic sau psihiatric depresia și anxietatea nu sunt una și aceeași tulburare mentală. Depresia este o formă de neîmpăcare cu trecutul și cu prezentul și se caracterizează mai mult prin lipsa poftei de viață. Anxietatea este o formă de teamă, în special de viitor, sau de evenimente ce urmează să se întâmple. Depresia are de a face cu trecutul pe când anxietatea cu viitorul. Pe vremea când lucram într-o corporație multinațională, mereu m-am temut de ziua de luni. Pur și simplu îmi era groază când mă gândeam că la 4:30 dimineața eu trebuie să mă ridic din pat și să pornesc la drum. Dar mai îngrozit eram de ziua de duminică seara de dinainte de luni schimbul de dimineață. Era o adevărată catastrofă, un calvar, un coșmar. Fără calmante nu puteam să adorm. Adică ce să adorm, căci pe când reușeam să ațipesc o leacă suna ceasul. Dimineața eram ca vampirii. N-are rost. Abia așteptam ziua de vineri, că wow o trecut săptămâna și chestii din astea. Dar când stăteam mai bine să mă gândesc nu era nici o fericire căci după vineri nu mai trebuia mult și iarăși bătea la ușă duminică seara. Iarăși aceleași stări de groază și de frică. Nu știu ce era mai groaznic, faptul că eram super agitat duminică seara sau zilele de dinainte de duminică în care știam că vine weekendul și sfârșitul va fi iarăși tragic.
Cel mai aiurea în toată povestea cu anxietatea este faptul că atunci când nu ai pe cineva la cine să spui toate aceste lucruri trebuie să le macini în tine, ceea ce nu e bine, pot spune asta din propria experiență. Ani de zile am tăcut, fără să scot un cuvânt cuiva, fără să spun nimănui prin ce trec și cu ce trăiesc. Până și în cazul celor mai apropiați am ținut secretul și nu am spus nimic, cu toate că ei au observat că îs mai ciudat decât restul. În momentul de față am trecut la un fel de next level, adică cu toate că tot singur îmi ling rănile, dar mi le ling cumva cu stil ca să spun așa. Ceea ce vreau să spun este faptul că îmi descriu stările, cu toate că nu vorbesc despre ele cu alții. E mai ușor să scriu decât să vorbesc. Probabil mi-am ratat cariera și nu trebuia să lucrez în corporații, ci trebuia probabil să devin scriitor. Dar asta e. Ce nu se poate rata din cauza anxietății? Până și faptul că m-am născut e o boacănă. După cum o spus Otto Rank în "Trauma nașterii": originea oricărei anxietăți este anxietatea nașterii.
No comments:
Post a Comment